Din cutia muzicală…

Depeche Mode este o formaţie longevivă. De-a lungul timpului stilul lor a evoluat, de la adolescentin la revoluţionar şi în mai puţin de zece ani,  a ajuns blazat şi depresiv. În ultima vreme se pare că au câştigat în înţelepciune … Din tot ce au creat ei de-a lungul anilor, preferatele mele sunt single-urile şi albumul de la început, din anii 80  (A broken frame).

Depeche Mode My Secret Garden

Depeche Mode  See you

Depeche Mode The Sun and the Rainfall

 

Nou şi vechi: peisaj din brad

Un fragment dintr-un brad de Crăciun arată ceea ce se întâmplă de fapt la un sfârşit de an:  vechiul (globurile mari) se îmbină cu noul (globurile mijlocii şi mici), care reprezintă de fapt promisiuni de viitor (incerte, încă). Contrastul între vechi şi nou poate îmbrăca forme antagonice, în cazul în care diferenţa de vârstă între generaţia veche şi generaţia nouă de globuri depăşeşte 25 de ani (ca în peisajul de faţă ). Şi în cazul celorlalte ornamente avem acelaşi contrast între tradiţional şi modern: lanţurile de hârtie glasată confecţionate înainte de Revoluţie de o studentă perfecţionistă încă mai sunt în stadiu de folosinţă . Pe de altă parte, autostrada modernă de beteală,  începută de jos în sus cu un şirag de anul trecut, se continuă cu un şirag mai lat de anul acesta, promiţînd o evoluţie lentă şi pe viitor. Concluzie: generaţia tânără şi tendinţele ei radicale încă nu şi-au intrat în drepturi şi nu au reformat decât prea puţin brazii tradiţionali, după cum demonstrează simetria şi echilibrul elementelor. Probabil, tendinţele de înnoire totală a ornamentelor şi a principiilor de design al bradului se vor manifesta începând de anul viitor …

(Urmăresc blogul Manei: dacă mai sunt amatori pentru concursul de brazi, mă înscriu, că tot am lucrat cinci ore  ieri la capodopera asta )

 

Tu ce-ai fi făcut dacă?…Declaraţie de recunoştinţă

Mulţumesc Manei pentru întrebare…chiar voiam să scriu despre aniversarea  de douăzeci de ani şi încă nu găseam tonul potrivit. Aseară mi-am recitit jurnalul de atunci, regăsind starea aceea electrică, dar nu şi forma corectă a evocării. Poate că aşa este  mai bine, să ne dăm seama de valoarea inestimabilă a unui eveniment eliminîndu-l şi închipuindu-ne cum ar fi curs viaţa noastră altfel.

Aşadar, ce aş fi fost fără 22 decembrie 1989? Nu vreau să pară patetic, dar nu ştiu dacă aş fi supravieţuit. Imediat după acele zile, o prietenă apropiată mi-a dat telefon şi mi-a spus: Diana, revoluţia asta s-a făcut pentru tine!…Completez, acum, şi spun: revoluţia s-a făcut pentru mine şi pentru toţi cei ca mine. Eram, izolaţi desigur, dar numeroşi, mai mulţi (cum să le spun?… iubitori de libertate) care nu mai puteam supravieţui. Era acel sentiment de “ori eu, ori el!” faţă de Ceauşescu, simbol care  personifica tot urâtul din jur şi bara toate dorinţele şi posibilităţile. Într-o măsură, toţi românii au avut atunci acest sentiment, care a fost detonatorul revoluţiei. Însă pe un anumit segment de vârstă, cel din jurul vârstei de 18-22 de ani, sentimentul a fost mai radical şi mai intens. Deşi crescuţi în comunism, încă nu învăţasem acel “mod de-a trăi” al generaţiilor mai mari şi refuzam să ne înscriem în el. Aripile tăiate din faşă crescuseră la loc  şi erau mai mari decât se aşteptaseră părinţii, profesorii, comuniştii de la Bucureşti sau de aiurea.

Dar, revenind…Ce aş fi fost dacă nu era Revoluţia? Încerc, fără succes, să îmi imaginez un scenariu suprarealist în care aş fi reuşit să termin Tehnologia Construcţiilor de Maşini din Craiova, o realitate absurdă în care am trăit doi ani de zile: nu m-aş fi căsătorit niciodată pentru că nu comunicam cu nici unul din cei 80 de colegi de an, şi aproape cu nimeni din oraş; nu aş fi putut să plec din oraş sau din ţară pentru că nu aveam sprijin; nu aş fi putut să îmi urmez nici un vis, nici să scriu, nici să predau, nici să comunic, nici să mă dezvolt interior, nici să cunosc oameni interesanţi. Nu aş fi făcut nici una din călătoriile minunate pe care le-am făcut în ultimii douăzeci de ani. Nu aş fi fost nimic din ce sunt acum!

 

Simetrie sau asimetrie în relaţii

Ultimele luni au demonstrat ceea ce aş fi preferat să nu mi se demonstreze niciodată. Până acum am promovat tactica simetriei în relaţii:  fie că este o relaţie profesor- student sau manager- angajat, fie că este o relaţie de prietenie sau de rudenie, mecanismul ar trebui să fie acelaşi. Chiar şi în relaţiile aparent asimetrice, fiecare urmează câte o “şcoală”: şi studenţii învaţă de la profesor, şi profesorul de la studenţi, aşadar este o simetrie de valori şi de principii. Respectul, atenţia, înţelegerea, libertatea de alegere acordate celuilalt  par condiţiile necesare ca să se poată dezvolta oricine – şi se presupune că le dorim, prietenilor şi copiilor, angajaţilor şi studenţilor, să se dezvolte. Tratează-l pe celălalt cum ai vrea să te trateze el pe tine, spune un sfat creştin.

Anul acesta atât de încărcat şi de tulbure a fost primul care mi-a adus în faţă oameni care nu funcţionează decât în relaţii inegale, de putere: în orice relaţie caută să domine, ca şi cum numai poziţia de superioritate le-ar hrăni ego-ul înfometat… În mod surprinzător, atunci când apare cineva care îi tratează cu aceeaşi monedă, se schimbă total şi devin obedienţi. Nu li se pare nimic ciudat în modul în care sunt trataţi: este singura limbă pe care o cunosc şi o înţeleg. În situaţia în care celălalt nu intră în joc, se manifestă duplicitar sau agresiv.

Mai mult decât atât, am văzut grupuri care nu funcţionează decât după acest model. Dacă sunt trataţi cu respect devin anarhici şi prea puţin productivi, dar dacă sunt striviţi în mod simbolic, devin deodată motivaţi şi energici. Nu numai că au nevoie de un stil autoritar, dar asimetria de putere le este necesară ca un  drog: nu este sănătos, dar îi menţine în formă. Constatarea m-a demoralizat: în ce măsură au românii acest model de relaţii în matricea lor culturală? Dacă este atât de înrădăcinat, putem să citim sute de cărţi despre dezvoltare şi integrare, că nu vor avea loc…

 

 

Efectul de bandwagon şi vitejii de după luptă

Uneori, rezultatele măsurătorilor culturale pentru România nu par reale (aici mă refer la cercetarea Gallup – Interact de acum cinci ani, privind dimensiunile culturii naţionale pentru România). Tendinţele din studiul acela erau clare: evoluţie spre individualism, dar proporţia încă jumătate-jumătate. Nu contest concluziile studiului, pentru că tendinţa se vede şi cu ochiul liber al sociologului. Este o lege a societăţilor slab dezvoltate, pe măsură ce se dezvoltă, să treacă de la colectivism la individualism. Însă unele manifestări sociale te fac să te întrebi: la ce bun ultimii douăzeci de ani? În planul comportamentului de grup nu se văd decât legile pure ale junglei. Câtă vreme liderul  pare învingător, haita de lupi  îl urmează. Dacă a ieşit învins din lupta cu un lup mai bătrân (nu mai contează circumstanţele), atunci toată haita sare pe el. Tot a dispărut prada din vedere…cum să facem să mai prindem un os de undeva? Iar ca o consecinţă a acestui efect teribil de bandwagon, învingătorul învins din ultimele alegeri cade mai rău decât dacă nu ar fi concurat niciodată. Un cor de puncte de vedere despică realitatea în mii de felii, una mai  deplasată ca alta (de genul v-am spus eu, staţi să vă explic, iată ce v-a scăpat din vedere: egale cu zero, toate! de unde ştiau dinainte?! nimeni nu a ştiut…). Iar analizele unor “băieţi deştepţi din media”, jurnalişti sau analişti de serviciu, impresionează prin siguranţa cu  care indică unde a greşit X şi Y, ce au crezut/ intenţionat  candidaţii, mogulii, electoratul şi probabil şi Cel de Sus. Bineînţeles, în coerenţa lor perfectă, ei uită că au stat doar pe margine. E uşor să stai în culise, fără stresul unei competiţii cu miză atât de mare, şi să îţi dai cu părerea cine ce a greşit…

 

Coaching şi mentoring

Cu ceva vreme în urmă, povesteam despre prelegerea ţinută de Nancy Sherman, din partea Fulbright, la master MRU. După prelegere, aşteptînd maşina care trebuia să o ia, am mai vorbit puţin despre lumea academică şi organizaţională de pe aici - eu, cu sentimentul omului de la ţară care vrea să demonstreze că la sat nu ar fi aşa de rău, fără conductă de gaz şi fără canalizare…La un moment dat, mă întreabă: Dar cum staţi  cu coaching-ul şi cu mentoring-ul? Noroc că tocmai atunci a venit semnalul că trebuia să ieşim . Altfel, ce să-i fi spus? a) Despre mentoring. Ca să se stabilească o relaţie de mentorat, trebuie să existe mai întâi putere de referinţă. Or, este din ce în ce mai rară existenţa oamenilor care să fie în primul rând modele în plan moral (cineva explica de curând diferenţa între reper şi model moral, primul fiind un model imperfect, parţial) ca să ajungă şi modele în plan profesional şi uman. În al doilea rând, trebuie ca  între valorile sociale să atârne greu profesionalismul, competenţa. Iar la noi s-a demonstrat în nenumărate rânduri că se poate şi fără…În fine, trebuie ca viaţa profesională  să nu fie atât de comprimată ca acum, cu supraîncărcare, două-trei joburi ş.a. Intr-o relaţie de mentorat trebuie timp pentru comunicare şi transformare. b) Despre coaching. O idee atât de frumoasă şi atât de bine folosită în societăţile din vest…iar la noi nu funcţionează sau funcţionează într-un singur sens, de sus în jos, şi în cazuri speciale (firme sau ONG-uri mici, specializări de performanţă). Există teoretic şi ipostaza de coaching pentru manageri/politicieni – dar cei din Ro rareori acceptă această relaţie de formare de care ar avea mare nevoie. Aceasta fie din subestimarea punctelor slabe pe care le au, fie din exacerbarea puterii formale (unii îşi închipuie că dacă au bani/funcţii, le ştiu pe toate şi nu mai au nevoie de nimic…)

 

Doctori şi tratamente de calculatoare (XIII)

Ca prin miracol, perioada solicitantă trecu şi fraţii electronici nu se îmbolnăviră mai rău. Fratele cel mic, notebook-ul, era în continuare paralizat parţial, pentru că nimeni nu avusese timp să ajungă cu el la maternitatea E-mag sau pe la vreun spital. Fratele cel mijlociu, laptopul, dăduse ceva semne de stres în timpul lucrului intens din ultimele două luni, dar nu suficient de alarmante ca să merite o consultaţie. În fine, proiectul de cercetare şi proiectul de comunicare ajunseră în punctul mult dorit: aproape de vacanţă. Nu mai erau de gestionat decât două-trei cursuri online, câteva lucrări proactive ale studenţilor,  şi proiectele literare.

Însă toate nenorocirile vin pe neaşteptate.Venită de la un curs din offline, prietena se găsi în faţa unei agonii: se petrecuse un infarct între timp, pesemne…după care laptopul intrase direct în moarte clinică. Mai existau nişte semne vitale vagi, dar pronosticul era sever: era nevoie neîntîrziat de o operaţie pe cord. Medicul de familie, contactat telefonic, spuse că, deşi acum era rezident, nu era specialist în aşa ceva. Chirurgia electronică era o specializare aparte şi nu se îmbina cu tratamentele  de întreţinere pe care le practicau medicii obişnuiţi. Recomandă internarea imediată în spital şi promise în schimb că va încerca să aplice un tratament fizioterapeutic intensiv  pentru fratele cel mai mic, să îl scoată din paralizia în care se găsea. În final, deplânse karma grea a familiei şi adăugă că nici unii dintre pacienţii lui nu mai trecuseră prin încercări asemănătoare. “Încercările ca încercările! Să vedem cum interpretăm mesajul: din moment ce nu mai pot să scriu, înseamnă că trebuie să fac o pauză! Trebuie să las deoparte cartea, chiar dacă aveam stabilit să o termin anul acesta…”

 

Sociologi, comunicatori sau “analişti”

A fost o campanie a premierelor…dar să observ şi eu un record, mai puţin vizibil: la analize făcute de amatori. Nu am văzut niciodată o colecţie mai mare de dat cu presupusul pe post de analiză profesionistă! Terenul a fost creat de întrebările constante de tip “ce s-a  întâmplat”, întrebări născute în plină disonanţă  cognitivă. Numai că instanţele chemate să judece erau cele mai nepotrivite…unii dintre “analiştii” de la televiziuni au nu numai o calitate profesională îndoielnică, ci şi apartenenţă politică sub masca “independenţei”.Dar nu contează, totul este să auzim comentarii şi “analize”. Tot suntem cu toţii într-o deviaţie de percepţie şi împărţiţi în două tabere…de-acum, care tabără este mai puternică şi mai numeroasă. Scopul scuză mijloacele!

O altă confuzie pe care am văzut-o des este confuzia între sociolog şi expert în comunicare. Sociologul poate să facă analize, desigur, dacă nu este un sociolog de paie – dar nu poate să facă şi strategii de comunicare! Comunicarea şi sociologia sunt două domenii care cer abilităţi şi competenţe diferite. Să devii şi comunicator cere un efort separat, studiu şi exerciţiu de ani de zile.  Spun asta după ce am văzut în bănci o serie întreagă de sociologi şi politologi  – şi nu erau deloc experţi în comunicare, după ce absolviseră Sociologia sau Ştiinţele politice.

Confuzia aceasta  a dus, între altele, la instituirea directorilor institutelor de sondare a opiniei publice în guru ai strategiilor de campanie. Motivul a fost probabil că “ei ştiu cine votează cu cine”. Da, dar de aici până la a consilia eficient un candidat e distanţă mare! Consilierea cere alte abilităţi, din sfera psihologiei şi comunicării. Sau, diferenţa între sociologii care lucrează pe cantitativ (eu le spun “tehnicieni”)  şi cei care lucrează pe calitativ (acestora le-aş spune “creativi”): aceştia din urmă au un avantaj la specializarea în comunicare. Tot ce am auzit sau citit din direcţia “cantitativ” erau piste false…şi pentru spectatori şi pentru candidaţi . 

Aşadar, cum wind of change s-a schimbat brusc în wind of war, eu cred că numai la profesionalizare nu vom asista în România viitorilor doi ani…ne întoarcem în epoca de piatră. Le urez succes de pe acum celor care vor să reziste!

 

 

 

Repetiţia electorală: o lecţie neînvăţată

Ziua de astăzi a fost anacronică. Soarele de iarnă a răsărit peste o altă lume decât cea de aseară. Realitatea actualizează încă odată ceea ce părea imposibil: reluarea filmului de acum cinci ani. Numai că de data asta reluarea se face într-un alt registru, mai grav, pe un fundal de criză economică, cu clivaje social-emoţionale pronunţate şi cu blocaje de comunicare  între actori/publicuri. Răsturnarea situaţiei şi ingredientele de suprapunere a campaniei şi votului (sondajele electorale anunţate de unele televiziuni în ziua votării, cifrele şi zvonurile vehiculate pe Internet) precum şi ciudăţeniile cu iz de servicii secrete (penele de curent şi anunţurile lui Videanu, care au părut un plan bine pus la punct) au adus mentalul colectiv  aproape de isterie. După trauma campaniei, urmează trauma rezultatului.

Aşadar, soarele a răsărit peste un oraş trist şi alienat: cum este posibil să adormi cu un preşedinte şi să te trezeşti cu altul? Cum să fii obligat să suporţi împreună cu ceilalţi o soartă pe care nu ai vrut să o alegi? De ce să  tragi consecinţele unui destin colectiv pe care nu ţi l-ai asumat? Blogosfera, lumea academică şi  (mai larg) pătura urbană cu studii superioare sunt consternate şi în doliu. Sfântul Nicolae a uitat să se roage pentru noi. Dar poate că nu era momentul…poate că există ceva în lecţia asta dură, ceva ce românii nu au reuşit să înveţe, de aceea revine. Să ne gândim bine, în următorii cinci ani, ce trebuie să învăţăm de aici ca să nu se mai repete.

 

Framing şi priming, în turul doi

(Am făcut o nouă excursie în spaţiul virtual ca să văd efectele dezbaterii de joi, dar şi cum se cristalizează intenţiile de vot. Faţă de data trecută, excursia a fost ceva mai scurtă pentru că m-am lămurit mai repede. )

Teoria nimerită ca să explicăm turul II nu mai este spirala tăcerii, ca în turul I:  pentru că se repetă, la fel ca acum patru ani, situaţia în care candidaţii sunt “umăr la umăr” şi sondajele sunt irelevante (marja de eroare fiind de 3% şi diferenţa indicată fiind de +/- 6%; în plus nici un sondaj nu avea cum să “prindă” efectul dezbaterii de joi, vizionată de 4,9 milioane de telespectatori). În schimb, o teorie prin care am putea privi lucrurile este agenda setting, prin termenii de framing (încadrare)  şi priming (amorsaj). Încadrarea se referă la modul în care media construiesc diferenţiat  problemele şi le configurează ca mize publice vitale, iar amorsajul se referă la instituirea acestor probleme drept criterii de evaluare a candidaţilor.

Numai că aceste efecte sunt foarte divizate: pentru că media au fost partizane în această campanie iar orientarea lor a fost vizibilă (valabil şi pentru audio-vizual şi pentru online) publicurile stau în preajma “cadrului” la care au aderat, iar între  grupurile de aderenţi nu există comunicare. S-ar spune că în mod paradoxal, după 20 de ani de “democraţie”, s-a revenit la situaţia din 1990, în care media promovau perspective foarte diferite (şi exagerate) despre realitate. Pentru fiecare din audienţele divergente, modul în care îşi explicau realitatea şi receptau candidaţii era un continuum foarte coerent. Şi acum, modul în care audienţele Realitatea, Antena 3 primesc mesajele şi acţiunile candidaţilor este foarte diferit faţă de modul în care le primesc audienţele B1 şi Hotnews, respectiv audienţele mediilor online (blogosfera şi twittosfera).

Pe segmente concrete din online: electoratul stabil al celor doi candidaţi a primit mesajele foarte subiectiv (tot ce făcea şi spunea “candidatul lor” era bine) iar electoratul “liber” (votanţii altor candidaţi din turul I) a privit dezbaterea foarte critic dar a promovat “votul util” (“nu îmi place X” /” X a greşit” dar “votez pe X ca să scăpăm ţara de…”). Un caz interesant mi s-a părut receptarea de pe Twitter (un segment pretenţios, foarte acid, care respinge total media ca fiind manipulatoare): nota dominantă era neîncrederea, şi au contat doar “punctele înscrise” (“meciul de box”) dar şi, aproape egal, comunicarea nonverbală (a râs/ s-a strâmbat/ a gesticulat etc…).