Conceptul de „learning economy” este construit pe ideea că mediul de azi aduce o perisare rapidă a cunoașterii și abilităților. O economie care învaţă este o economie în care învățarea continuă și abilitatea de a obţine noi competenţe este esenţială pentru succesul indivizilor şi pentru performanţa firmelor, regiunilor sau ţărilor. Indivizii şi companiile se confruntă din ce în ce mai mult cu probleme care pot fi rezolvate numai prin desprinderea de vechile informaţii, tipare de gândire și moduri de funcționare. Intensificarea competiţiei duce la o selecţie a organizaţiilor şi indivizilor care sunt capabili de învăţare rapidă, şi care astfel accelerează ritmul schimbării. Tranziţia către o economie care învaţă confruntă indivizii şi companiile cu noi cerinţe, de a promova flexibilitatea funcţională şi reţelele, precum și formarea de echipe performante și adaptabile, capacitatea de a funcționa în regim multitasking și organizarea din ce în ce mai bună a informației. „Învăţarea prin a face” (learning by doing) şi „învăţarea prin interacţiune” (learning by interacting)  sunt noile forme prin care competențele se șlefuiesc continuu, iar aceasta se petrece și în forme de educație alternative și non-formale.

Cu toate că unele sectoare din regiunile “avansate economic” (spus cu o oarecare ironie) din România (centre urbane importante) încep să corespundă la această descriere, celelalte sectoare și zone din România par desprinse dintr-un alt film. Economia care învață pare un deziderat imposibil de atins, câtă vreme economia în care ne aflăm, în ansamblul ei, nu se poate desprinde de nivelul bazal, de supraviețuire. O lipsă desăvârșită a strategiei sau discontinuitatea măsurilor, în anumite sectoare economice, a dus la risipa resurselor și capacităților existente, în special în domeniul industrial, și în final la lipsa unităților de producție. Există zone întregi, pe harta României, unde nu se produce nimic și unde oamenii nu se pot angaja nicăieri. În același timp, sărăcia pieței, birocrația și dările excesive descurajează inițiativa antreprenorială. Companiile multinaționale, mallurile, concernele și corporațiile întâlnesc un paradis prin care se pot dezvolta fără prea multe piedici, și să ducă înapoi profitul către marile puteri ale lumii – întărindu-se astfel polarizarea economică. Și nu, imperiul mondial modern nu este o glumă, există cu adevărat – iar România nu este într-o poziție de invidiat în acest imperiu. Pasivitatea și lipsa de viziune o vor duce în postura de victimă mioritică eternă, poziție în care spiritualitatea înflorește (de altfel). Analize socio-economice? Spațiu public care dezbate teme de o falsă actualitate? Candidați la președinție care promit unele și altele? Acestea sunt povești, câtă vreme adevărul rămâne la fel de nespus ca pe vremea comunismului, și viața românului de rând este înecată între facturi și rutina supraviețuirii, pentru care muncește mult prea mult (sau nu muncește, doar disperă…). Probabil, România va supraviețui doar datorită fondurilor structurale, celor care muncesc la munci (modeste și grele) în afară și poziției de aliat strategic pentru NATO. Însă o viață de servitute nu este de dorit, pe termen lung, pentru o țară…să ne dorim trezirea din visul acesta nu prea frumos.

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. [...] Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. [...] Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând și cu lacrămile în ochi.

Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii și pre alții despre Scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. [...] Ajungând la moșia Gheonoaiei, făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei, și primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iarăși supărat, plecă [...], și ajunse la împărăția tătâne-său. Aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. [...] Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. [Sursa: wikipedia.ro]

Povestea aceasta, în afară de personalitatea distinctă pe care o are în colecția de povești românești, are și o semnificație spirituală. Este posibil să treacă douăzeci și cinci de ani și cineva să viziteze locurile în care a crescut și să nu le mai recunoască – deși se simte la fel? Deși, spun unii – și arată aproape la fel? Este ca și cum vremea a stat în loc pentru un individ -un timp static, paralel – dar a mers înainte în pas grăbit, pentru oamenii și locurile din care a plecat. Sufletul nu îmbătrânește, dar locurile da…și asta se întâmplă în asemenea măsură, încât amintirile de atunci par desprinse din altă viață. Pe de altă parte, sufletul pare să întâmpine aventuri fără număr în căutarea tărâmului fericirii (la fel ca în poveste, faptele de vitejie ale lui Făt Frumos) dar în final, tot simte nevoia să se întoarcă, acoperit de glorie, în locurile în care a răsărit pe Pământ. Întoarcerea este nu doar o revenire plină de emoție și de regăsire a altora, cu care eventual nu s-a mai întâlnit vreme de un sfert de veac, ci și o întâlnire cu sinele și un bilanț al nenumăratelor transformări. Cum a fost? Cum este? Cum va fi? Oricare ar fi concluzia, destinul este mai împlinit decât în urmă cu două decenii și jumătate. Iar șirul bogat al întâmplărilor din această cronică dă seamă de măreția drumului oricărui om pe Pământ.

 DSCF0906  DSCF1167DSCF0910

Iată că, neprogramat, blogul și-a luat o vacanță…ca la carte, exact de la finalul școlilor din iunie până la începutul anului școlar următor. (De altfel, ce altceva este blogul, decât o mică școală a sufletului!) Ca să fiu mai exactă, am avut intenții și subiecte clare în minte pe parcursul verii, dar a lipsit combustibilul inefabil care îl face pe blogger să transfere subiectele din minte pe tabla albă a interfeței WordPress. A lipsit oare și motivația? Întrebarea La ce bun? Aceasta este prezentă oricum, în legătură cu orice activitate profesională din ultima vreme….

Așadar, a mai trecut o vară. Și pentru că toamna se numără bobocii, toamna se numără, uneori, și evenimentele din istoria personală. Temperamentul secundar, atunci când există, se manifestă ca autoreflexivitate permanentă: eu, față în față cu mine, acum X ani. Comparația între propriile ipostazele paralele ale unor ani poate da rezultate neașteptate, mai ales când anii sunt îndepărtați în timp: Și cum, aceasta eram eu! – sau Asta am spus/am făcut eu pe vremea aceea? Și astfel, istoria personală devine o succesiune fabuloasă de personaje distincte și pline de taine, pentru martori și uneori – paradoxal – și pentru proprii posesori… Astfel încât o privire înapoi, la niște ani grei, și o privire în fotografiile vremii sau în oglindă, pot provoca o remarcă surprinzătoare: Dar nu se vede nimic! [și într-adevăr, la suprafață nu se vede mai nimic...] Toți oamenii au în dotare date fizice asemănătoare, hard-ul nu diferă prea mult de la unul la altul. Mai mult, fizicul și psihicul sunt construite să reziste la extrem de multe solicitări, de la boli la stres și la uzură…totuși, istoria personală și profesională (și efectul lor: caracterul și abilitățile) diferă extrem de mult de la un individ la altul. Astfel încât unii ajung să își șlefuiască cu adevărat sufletul și să descopere extraordinarul din ei înșiși, iar alții ajung să fie doar figuranți pe măreața scenă unde se construiește viitorul…

Cu câțiva ani în urmă, în timpul șederii de două luni în Statele Unite, am fost surprinsă să constat că, în spatele capitalismului feroce instituit acolo sub masca liberalismului, am regăsit destul de multe trăsături din comunism. Acestea vin, în primul rând, din propaganda disimulată la nivel intern și extern. Atât în mesajele mass-media cât și în toate manifestările lor culturale – inclusiv industria de filme cu care domină mapamondul – tabloul socio-cultural și economic zugrăvit este fals (cu vagi trăsături comune cu realitatea și masiv înfrumusețat) iar americanul de rând este la fel de inoculat cu virusii idealului “visului american” pe cât era de inoculat în anii ’80 românul de rând cu idealul “construirii omului nou” și al “socialismului multilateral dezvoltat”. Doar așa-zisul scop final al acestor religii sociale diferă, în rest mecanismele și depărtarea omului real de idealul instituit de orânduirea respectivă sunt aceleași. În al doilea rând, ceea ce frapează în Statele Unite, în afară de uniformitatea culturală, este uniformitatea consumului. Faptul că pe întreg teritoriul unei țări așa de mari majoritatea supermarketurilor sunt fie Walmart, fie Safeway (și toate la fel, în consecință – aceeași organizare, aceleași produse, aceeași abordare) este la fel de terifiant. Este imaginea a ce pot face monopolurile și oligarhiile la nivel planetar. Distrugerea micului comerț, a comerciantului independent, a produselor și serviciilor la scară mică dar originale, înseamnă comunizarea consumului. Americanul este obligat să consume numai ce “vor” Walmart și Safeway – asta însemnând că anumite mărci și firme vor fi distruse dacă nu sunt pe placul marilor giganți comerciali. Mai mult decât atât, mari giganți comerciali nu vor negocia desfaceri de produse decât de la companii alimentare mamut. Iar acestea din urmă, numai “bio” nu se vor numi…așa, și pe alte căi conjugate, s-a produs distrugerea potențialului alimentar al Statelor Unite. Locuitorii mănâncă acum mâncare “de plastic” cum o numesc românii, cu consecințe serioase la nivelul sănătății și stării lor generale.

Trecând la cazul românesc, un bun exemplu este ofensiva de marketing a Megaimage, în perioada 2012-2013. La început, în calitate de expert, am aplaudat strategia inteligentă de marketing, conceptul (importat din Franța) de mic magazin care acoperă toate nevoile imediate de consum ale bucureșteanului grăbit – dar și identificarea inteligentă a vadurilor comerciale și ocuparea lor integrală. Apoi, în calitate de consumator care făcea parte din publicul targetat (bucureșteanul ocupat care are nevoie să găsească un magazin cu de toate la colțul străzii), m-am bucurat de îndesirea magazinelor Megaimage. Însă, după o perioadă de euforie (în anotimpul rece, mai ales) am început să percep și dezavantajele.  Magazinul minune nu avea decât marca proprie, 365 (o marcă ieftină, dar proastă) și doar un produs-două pe lângă, ca să nu spună cineva că vinde doar marca proprie. O serie largă de produse oneste și bune ca preț nu își găsesc locul pe rafturile lor. În culise, sunt ușor dedus târgurile care se încheie, distrugerea anumitor firme, uciderea din fașă a micilor inițiative din sfera alimentară (fie că țin de import, fie că țin de producția internă) – chiar dacă sunt geniale – și pericolul monopolului pe piața bucureșteană.  Ce să mai spunem? Când vrem să vedem cum arată o piață comunizată și desfigurată de giganții comerciali, să dăm o fugă la Washington – sau la Miami….și să ne întoarcem prețuind și păstrând varietatea comercială din România.

Comunicarea electorală curentă ne demonstrează nu numai că partidele românești ca organizații nu învață nimic, dar că pot chiar să involueze, într-un soi de degenerescență colectivă.  Astfel, după nenumărate și exasperate analize care subliniază lipsa de strategie, lipsa cercetării, improvizația ș.a., entitățile despre care vorbim par încremenite în lupta de mucava cu alți actori politici și mediatici, și la o distanță incalculabilă de alegătorii care ar trebui să le fie parteneri de dialog.

În campania electorală pentru europarlamentare a continuat o mai veche obsesie în planul public cu privire la țărișoara mumă: anume, seria de lozinci care ridică/repornesc/apără țara…care ar fi adormită în veșnicul somn românesc. La această dilemă în care par să se zbată mulți – și nu numai din partidele politice – se poate răspunde simplu: România se va trezi când se vor trezi jumătate plus unu dintre români…deci obligația simplă a fiecăruia este să se trezească pe el însuși.

Așadar, să începem cercul analizei cu proaspăta formațiune din opoziție: PMP/Mișcarea Populară, care, pe lângă titlul demagogic, a ales cel mai revoluționar slogan în campanie: Ridicăm România! Deducem, de aici, două lucruri: că țărișoara este într-o stare jalnică (așa să fie? sau, de un sfert de veac, nu a existat interes și capacitate pentru a-i valorifica resursele?) și, al doilea, că ei ar fi mai sus decât media populației ca valoare (ceea ce este fals). Nu mai comentez atacurile furibunde la adresa rivalilor ca unic demers identitar și promovarea Elenei Udrea ca vector de imagine (ambele, idei foarte proaste)…

Continuăm cu formațiunea-mamă din care s-a desprins cea anterioară: Partidul Democrat-Liberal/ PDL-ul. Aceasta bate monedă pe europenizare: “PDL aduce Europa în fiecare casă”. Aici, putem nota, ca punct pozitiv, continuitatea cu cel de-al doilea slogan (“PDL partidul european al României”). Mai departe, însă, căutând fundamentele pe care se construiește identitatea europeană, nu găsim mai nimic, decât contextul :). Iar promisiunea pe care o face sloganul de campanie alegătorilor, nu este clar la ce se referă: la integrare, la banii europeni (o altă obsesie), la diversitate, sau este voit ambiguă?….

Al treilea caz de analizat este Partidul Social Democrat/PSD-ul, partidul care guvernează. Acesta a afișat în panotajele stradale unul din cele mai curioase mesaje din campania electorală, “USL trăiește”  (cum adică trăiește? și ce urmărește acest mesaj?) însoțit de un alt mesaj la fel de curios prin agresivitate, “Apărăm România la Bruxelles”: deducem, de aici, că România este atacată continuu (perspectivă deloc bună în relațiile internaționale) iar candidații pleacă în Parlamentul European cu sabia la brâu (deși vremea haiducilor s-a dus….).

Trecem la foștii guvernanți trecuți în opoziție, adică Partidul Național Liberal/PNL-ul. Pe siteul acestora identificăm de asemenea o atitudine agresivă,  atât în discursurile transcrise mot-a-mot (nu s-a găsit nimeni, în acești ani, să-i învețe că pe un site nu se publică texte în stil oral) cât și în știrile despre războiul comunicațional și procesual cu foștii parteneri deveniți inamici (PSD-ul). Sloganul cel mai vizibil se referă la “Eurocampionii României” – destul de fad și se poate confunda cu sloganul PDL-ului.

În fine, să trecem la actori mai mici ca dimensiuni, dar nu mai puțin excentrici ca prezență în spațiul public. Partidul Național Creștin Țărănesc și Democrat/PNȚCD-ul (un nume mare în istorie, dar care pentru publicul românesc actual este ca un defunct care s-ar plimba pe stradă) nu se lasă mai prejos cu agresivitatea pasivă și eroismul de carton în panotajele stradale: “Apărăm România ta!” . La România cui s-o fi referind? la România interlopilor? a profitorilor? a mafioților în costum? a săracilor? a indiferenților și incompetenților? a victimelor democrației balcanice? concluzia cititorului de sloganuri este, în cel mai bun caz, un râs trist…

 

Adesea, rostul unei relații nu este doar interacțiunea și oglindirea (având ca țintă finală, în plan spiritual, vindecarea). Unii dintre actorii prezenți în viața noastră (cei prezenți în mod persistent, cu care interacționăm mai frecvent într-o anumită etapă a vieții) joacă rolul de martor.  Cu alte cuvinte, un martor “înregistrează”, ca într-un jurnal eteric, reușitele și nereușitele, eșecurile, frustrările și evoluția cotidiană a “actorului principal”. Temperatura unei relații actor-martor este variabilă (martorul poate fi și un partener de cuplu, dar poate fi și un părinte, o soră, un prieten, un fiu sau o fiică, un mentor sau un discipol…), iar relația nu este neapărat reciprocă (adică, nu neapărat fiecare termen al relației este un martor pentru existența celuilalt) – sau, în cazul în care este reciprocă, nu este neapărat simetrică. De asemenea, se mai poate spune că nu valența evolutivă este cea care contează într-o asemenea relație, și nici nivelul spiritual al celor implicați nu trebuie să fie apropiat sau să coincidă. Ceea ce definește acest tip de relații este pozitivitatea, lipsa criticii și funcția de sprijin: de aceea nu aspectul transformațional este în prim-planul relației, ci cel narativ.

Alegerea și acceptarea rolului de martor pentru altcineva (cu toate că fiecare suflet are de jucat rolul principal pe scena propriei vieți)  este o dovadă de iubire în sensul absolut al cuvântului. Timpul pe care un suflet îl petrece pe Pământ este atât de limitat, iar construcția care trebuie ridicată în timpul unei vieți poate fi atât de grea și de complicată, încât punerea între paranteze a propriei construcții pentru “a consemna” simbolic existența altuia este, în sine, un sacrificiu. Fără îndoială că martorii au și de câștigat în urma acestui sacrificiu (primesc mesaje, li se deslușesc dileme personale, li se cristalizează propria identitate) dar, dincolo de câștigul spiritual și de modelarea blândă care poate să apară în cursul unei asemenea relații, martorii au și o sarcină importantă (deși mai puțin evidentă): de a găsi echilibrul între propria construcție a vieții și rolul de martor. Există și cazuri în care construcțiile se împletesc, dar acesta este cazul ideal. Mai des întâlnite sunt situațiile în care, de dragul narațiunii/piesei de teatru care se desfășoară pe scena altcuiva, martorul uită de sine… ceea ce, din nou, nu ar trebui să se întâmple. Echilibrul, sau arta de a trăi, este deosebit de greu de atins în zilele frământate ale existenței noastre.

De curând am revăzut un film “vechi și bun” din seria celor care impresionează pe oricine: The Black Stallion, de Francis Ford Coppola. Filmul impresionează într-un mod simplu, pe care producțiile moderne l-au uitat: prin Imagine, fără efecte artificiale și, în aproape jumătate din film, și fără a folosi cuvinte. Dar nu despre calitatea filmului îmi propun să scriu, în principal, ci despre esența spirituală a filmului.  Pe scurt, în timpul unei călătorii pe mare, un băiat primește un cal sculptat în miniatură, pe care tatăl lui îl câștigase la cărți împreună cu alte valori (bani, pietre prețioase), și, la culcare, i se spune o poveste despre calul lui Alexandru Macedon. Cum tocmai admirase un cal arab splendid, închis într-un grajd pe puntea corabiei, povestea împreună cu simbolul capătă suport în realitate și se transformă în elemente generatoare de existență (cum îmi place să le numesc).  În aceeași noapte, are loc un naufragiu și corabia se scufundă în timp foarte scurt. Copilul se trezește aruncat în apă, despărțit de tatăl lui, și are prezența de spirit să se agațe de căpăstrul calului arab, care înota speriat în apropiere. Ajunge, tras de cal, pe o insulă pustie, și, după zile de luptă pentru supraviețuire, încheagă o incredibilă prietenie cu animalul semi-sălbatic,  o relație în care se salvează și se susțin reciproc. După ce sunt găsiți în mod miraculos și trimiși acasă la el în America, ajunge să se antreneze pentru curse de cai și câștigă o cursă importantă alături de calul său negru.

Revenind la tema simbolurilor și elementelor generatoare de existență, acestea sunt activate de o singură energie: aceea a credinței, și sunt transmise prin mesaje și persoane providențiale. Adesea, persoana providențială livrează simbolul și iese într-un mod oarecare din viața celui în care a transmis elementul esențial – elementul care inițiază o nouă buclă temporală a existenței. Simbolul (a cărui natură poate fi foarte variată: poate fi o imagine, o frântură de melodie, o anumită vibrație, un nume, etc.) funcționează ca o verigă inițială dintr-o întreagă construcție ulterioară, sau ca un element declanșator al unui program pe care “constructorul” îl avea deja “setat” în computerul interior, dar pentru care nu venise încă timpul de materializare. Este ca și cum agenda sufletului s-ar  actualiza și materializa cu ajutorul unui semnal pe care îl dă un suflet pereche….pentru că, în teatrul gigantic regizat de Dumnezeu, fiecare suflet își cunoaște perfect rolul, iar scenariul depășește în ingeniozitate orice subtilitate posibilă dintr-un scenariu de film obișnuit. Depinde, evident, doar de actorul principal, să recunoască simbolul/semnalul și să facă alegeri în consecință…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 43 other followers