Pas de temps perdu. Generaţia “a toute allure”

Cătălina Cicei a absolvit două facultăţi, una mai interesantă ca alta: Psihologia, apoi Comunicarea. Vara 2010  va marca pentru ea nu numai finele masteratului în Comunicare şi Relaţii Publice, ci şi încheierea a doi ani (cu multă activitate ) alături de echipa de la Teoria Organizaţiilor. Astăzi, ea ne schiţează, din câteva trăsături inspirate de condei, un portret de generaţie.

(A scrie un articol din perspectiva celui ce îşi încheie o etapă de formare reprezintă o provocare pentru autor. Pentru că este un articol de “inceput de drum” virtual şi pentru că a fost publicat de curând un studiu despre “generaţia Converse”, simt nevoia de a mă replia şi a îmi arunca puţin ochii asupra ei. O generaţie interesantă, adesea agitată şi nerăbdătoare, care lasă spre a fi intuit, în sclipirile ei, mult potenţial. O generaţie care îşi trăieşte viaţa în viteză, nepermiţându-şi nici o secundă pentru a răsufla.)

Controversată, generaţia mid 20’s pare a fi una care nu îşi iroseşte efortul. În continuă viteză, în luptă permanentă cu timpul şi în competiţie cu sine, cei din jurul vârstei de 25 de ani par să transmită un mesaj clar: “existăm şi vrem să fim recunoscuţi”. Jonglând între serviciu şi studii încă de la vârste fragede, învăţând multitasking-ul şi mergând pe sârmă în încercarea de a echilibra pe cât posibil profesionalul cu personalul, generaţia mid 20’ este mult mai pragmatică decât generaţiile anterioare.

Dacă la 24-25 de ani, cei de acum o decadă ieşeau nehotărâţi din amfiteatrele universităţilor, generaţia actuală are o siguranţă mult mai mare, absolvenţii fiind deja înscrişi, în multe cazuri, pe un traseu clar de evoluţie profesională. Adesea, aserviţi job-urilor, în luptă cu dead-line-urile şi cu responsabilităţi obositoare, cei din mid 20’s sunt într-o continuă combustie. Muncesc încă din facultate, încearcă să investească în ei înşişi şi sunt chinuiţi de lipsa timpului liber, pierdut undeva în alergătura continuă dintre şcoală şi serviciu. Nevoia de instant creşte, arderea etapelor (uneori impusă) devine obligatorie, iar savurarea prezentului este înghiţită de planificarea viitorului. Workshop-uri, training-uri, masterate, conferinţe, unul-două joburi: viaţa lor conţine toate aceste ingrediente. Generaţia “a toute allure” , sub viteza vremurilor, ţinteşte mai sus, vrea mai mult  şi fără timp pierdut.

Tânăra generaţie îşi subliniază exponenţii: corporatista convinsă dintr-o multinaţională, actriţa de succes, psihoterapeutul, fashion editorul unei reviste cunoscute. Toţi aceştia, cu vârste între 23 şi 25 de ani, reprezintă doar o parte din exemplificările sintagmei “pas de temps perdu”.  Astfel, dacă François Villon se întreba unde sunt  zăpezile de altădată, generaţia “à toute allure”, posibil marcată pe viitor de burnout şi cu o carieră timpuriu consumată, se poate întreba cu brio unde este ritmul de altădată…

Cătălina Cicei

 

O experienţă în serie infinită

Gala Absolvenţilor începe cu o emblemă: un şef de promoţie. Mădălina Vătămănescu a absolvit facultatea în 2006 şi, din 2007, este alături de echipa de la Teoria Organizaţiilor, dovedind la fel de multă perseverenţă  precum a dovedit şi când era studentă. Întâmplarea face ca azi, când a trimis postarea, să împlinească o vârstă frumoasă şi plină de promisiuni. Îi urăm “La Mulţi Ani!” şi cât mai multe realizări pentru minte  şi suflet, ca şi cele despre care ne povesteşte acum.

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice: o experienţă în serie infinită sau, mai bine zis, un experiment al cărui protagonist sunt eu însămi… Este cel puţin fascinant cum un moment din timpul cronologic poate deveni prezent continuu, este cvasi-inimaginabil cum viaţa unui om se divizează în două aventuri existenţiale – înainte de facultate şi în tandem cu facultatea… La întrebarea cum poate o facultate să devină o piatră de hotar în existenţa cuiva, raspunsul meu pare nedilematic: FCRP şi cu mine ne-am legat indisolubil încă de la vârsta de 19 ani… Astăzi împlinesc 27 de ani, şi firele care ne unesc sunt din ce în ce mai trainice şi mai de nedezlegat.

Dacă la 19 ani, visul de a deveni un student de elită a acţionat ca o forţă motrică spre porţile facultăţii, la 23 de ani un nou imbold, de această dată o forţă de propulsare, m-a împins în aceeaşi direcţie: un masterat în FCRP şi dobândirea statutului de cadru didactic asociat. Astfel, masteratul de 10 pe linie şi experienţa didactică încununată de satisfacţii au accentuat ”starea de dependenţă” faţă de facultate. FCRP s-a transformat simultan într-o stare de spirit şi într-un act de conştiinţă… Ipostaza duală de masterand şi cadru didactic a prilejuit derularea unui experiment unic cu mine însămi – glisarea între două planuri alternative, între bancă şi catedră. Am reuşit să privesc aceleaşi realităţi prin prisma unor ochi dacă nu antagonici, cel puţin diferiţi – în studenţie banca mi se părea reduta perfectă (chicoteam, trimiteam bileţele colegelor, dădeam coate), acum catedra devenise avanpostul de unde surprindeam orice mişcare şi interceptam orice mesaj clandestin…

Sfârşitul ”episodului masterat” se impunea a fi urmat de un nou episod la şcoala cuvântului – Doctoratul în Ştiinţele Comunicării. Am înaintat mulţi paşi pe drumul cunoaşterii, deşi colind aceleaşi coridoare, poposesc în aceleaşi săli de curs, întâlnesc aceiaşi oameni… Privind retrospectiv, mi-e greu să mă gândesc dacă şi când se va produce desprinderea… Totuşi, sper ca în momentul în care ”episodul doctorat” se va sfârşi, FCRP să vină în întâmpinarea mea cu o Şcoală Postdoctorală…

Mădălina Vătămănescu

 

A sharing experience

“Cuvintele atrag realul” devine în cursul acestei luni un blog colectiv! Momentul este foarte potrivit, pentru că există o serie de absolvenţi talentaţi pe cale să părăsească Facultatea de Comunicare, la finalul unor masterate. Blogul îşi propune să îi prezinte şi să îi promoveze, împreună cu urarea de “succes pe mai departe”. Pentru o perioadă, cititorii nu vor mai vedea perspectiva unui profesor, ci  rezultatele facultăţii, prin absolvenţii noştri. În cele din urmă, rezultatele vorbesc mai mult  decât oricare alte argumente despre măsura în care o facultate îşi realizează misiunea. Am invitat, în această “gală a absolvenţilor”, nu doar pe absolvenţii de anul acesta, ci şi absolvenţi din seriile trecute, cu care am păstrat legătura. Invit, în mod special, pe cei care au făcut parte din seriile anterioare ale proiectului Intelligent Communication. Este o experienţă din care vor câştiga şi participanţii şi cititorii. Revenim curând cu articole proaspete!

 

Plecată în spaţiul virtual…

Ocarina

Vangelis

Kitaro

 

I have something to do…

 

Profeţiile şi actualizarea prin angoasă

Nu demult, o cunoştinţă mă căuta disperată. O nepoată a ei fusese la o prezicătoare şi i se făcuseră nişte prevestiri groaznice. Că îi va muri soţul, iar peste un an va avea un accident de maşină şi va rămâne invalidă – şi acum nu îşi mai găsea echilibrul pentru că nu ştia cum să neutralizeze energia distructivă pe care o adusese singură în viaţa ei. Nu am ştiut ce să îi spun: decât să nu repete, să nu mai ceară la nimeni să îi prezică viitorul. Ea ar fi vrut să vină de undeva o forţă a binelui să îi confirme că execuţia prezisă nu va avea loc…dar, răul era deja facut. In momentul în care un om a apelat la un clarvăzător, ceea ce i se va prezice a fost implicit acceptat ca real (nici nu mai contează calitatea informaţiilor pe care le primeşte prezicătorul) şi nu există terapii sau instanţe capabile să lupte cu forţa de actualizare a cuvintelor şi gândurilor. Numai individul, în interior, poate să lupte, prin modul în care reconstruieşte realitatea respectivă: greu, pentru că procesul nu este neapărat conştient. Iar profeţiile negative, cum a fost aceasta, sunt  oricum devastatoare, pentru că actualizarea se petrece prin activarea unui mecanism de angoasă: de ce ţi-e frică, nu scapi.

Acesta nu a fost singurul caz în care am văzut efectele negative ale profeţiilor în viaţa oamenilor. Informaţiile vin rupte de context şi îşi pierd semnificaţia – chiar atunci când se îndeplinesc, tabloul este altul decât părea în momentul în care s-a făcut prezicerea. Exemplu: unei femei de 20 de ani i se prezice, într-un moment în care nu era nici măcar logodită, că va rămâne văduvă. Peste  un an, cunoaşte pe cineva, se căsătoreşte şi trec anii. Ea, cu spaima profeţiei – mai ales că alte elemente contextuale din cadrul prezicerii se îndepliniseră (date despre soţ, despre fraţi, apariţia a doi copii), probând competenţa prezicătoarei. În fine, evenimentul respectiv se întâmplă, după 37 de ani de căsătorie, la o vârstă la care femeilor li se întâmplă des să rămână văduve (dată fiind speranţa de viaţă scăzută a bărbaţilor din România ). Deci, nu a meritat să se încarce cu o asemenea povară pe suflet…

 

Călătorii virtuale

O întrebare la care nu am un răspuns limpede este aceea dacă Internetul ar trebui să fie mai degrabă iubit sau detestat. După o lungă perioadă în care prima alternativă părea evidentă, am început să primesc nenumărate dovezi despre răul revărsat în online – sau răul care poate să vină din online. În plus, intensitatea este pe extreme, nimic din virtual nu vine cu jumătăţi de măsură: numai multiplicat la puterea a zecea.

Unul dintre motivele pentru care (încă) iubesc Internetul se leagă de călătoriile virtuale care se pot face în locurile cele mai îndepărtate. Nu sunt precum călătoriile reale, totuşi să pleci când vrei la mii de kilometri, şi fără nici un efort,  nu este puţin. Azi am fost în vizită într-un oraş magnific în care este greu de crezut că voi ajunge (nu spun niciodată…spun că este puţin probabil ):

 

Bloguri şi cumpene

În multe cazuri, mai ales când este vorba de identitate publică, a întreţine un blog se aseamănă cu mersul pe sârmă. Cititorii asistă la show de pe margine, cu relaxare. Fie că este vorba de o gamă de teme cu care s-au obişnuit, fie că există o comunitate virtuală şi fiecare actor îşi construieşte un rol prin arenă, the show is going on. Artistul, în haine strălucitoare (sau cel puţin spectatorii aşa le văd), este admirat de unii şi invidiat de alţii. Toţi se gândesc: ia uite, ce frumos evoluează. Nimeni dintre cei aflaţi în sală nu sesizează însă nodurile de pe sârmă, ezitările şi dezechilibrele stăpânite în ultima clipă. Iar dacă artistul se opreşte un moment, publicul se întreabă: oare s-a oprit să se odihnească, sau a păţit ceva? Prizonier al rolului de scenă, artistul trebuie să continue. Nu neapărat că cei aflaţi în sală nu ar înţelege că este şi el om…dar pentru artist, culorile vieţii s-au schimbat. Rolul a devenit brusc mic şi nesemnificativ, spectacolul nu mai are sens pe moment. Iar pentru public, the show must go on. Ce sfat ar fi mai bun pentru artiştii aflaţi în această situaţie? Să nu se îngrijească de mersul pe sârmă deocamdată. Să îşi ia un timp pentru ei înşişi…

 

Factorii succesului în blogosferă

Ultima călătorie prin blogosferă m-a obosit. Fiind obligată să umblu prin cartiere virtuale pe care nu le frecventez de obicei, m-am întrebat din nou: ce îi aduce pe unii cititori pe anumite bloguri? Care sunt factorii succesului în blogosferă? (Acum depinde ce se înţelege prin “succes”… Legea implacabilă a audienţei funcţionează la fel ca şi în offline, chiar dacă, de departe privită, blogosfera pare să conţină cititori cu nivel ridicat de instruire.)

Dar, reformulând, care sunt ingredientele care pot să aducă cititori unui blog? Le enumăr în continuare, dar vom întâlni în realitate aceste ingrediente în combinaţii şi proporţii diferite: (a) Frecvenţa postărilor: postări zilnice, mai multe postări pe zi eventual. (b) Vechimea: primii veniţi sunt primii serviţi (degeaba unii dintre ei, întrebaţi direct, neagă avantajul lansării într-un spaţiu virtual liber dar extrem de disponibil). (c) Notorietatea în offline: în cazul în care există, onlineul apare ca o completare nouă şi interesantă a identităţii din real. (d) Profilul clar şi consecvent: se poate merge fie pe diversitatea informaţiei (mai multe domenii, miză pe surprinderea cititorilor cu subiecte noi) fie pe specializare (un singur domeniu, dar exploatat în mod creativ). (e) Organizarea şi prezentarea informaţiei. Siteurile personale în care informaţia este prezentată complex şi atractiv ies de sub marca individualului, autorii se redefinesc în ochii cititorilor sub forma “5 în 1″  sau măcar “3 în 1″. (f) Comunitatea formată în jurul blogului. Acest proces de formare este destul de lent în cazul unui blogger care nu este persoană publică. Există deja anumite cutume despre cum se formează o comunitate mică de acest gen (regulile acestea, constituite ad-hoc de altfel, îmi aduc aminte de ce am citit despre perioada interbelică, în care “magazinul mic şi de încredere” era încă forma de comerţ preferată faţă de impersonalele magazine universale).

Deci, greu. Un blogger începe prin a face experimente de comunicare şi prin a se distra/relaxa scriind, dar la un moment dat se trezeşte că munceşte. Adică, pe parcurs are momente de plictiseală, lipsă de inspiraţie, disconfort sau urgenţe în mediul real, dar faptul că şi-a asumat statutul de blogger îl presează să continue. Continuarea îl face să se rodeze, să descopere mai clar ce vrea de la blog şi ce vor cititorii de la el, şi să vină cu idei noi în dezvoltarea produsului. Exact ca în afacerile de mici dimensiuni despre care vorbeam…

Şi totuşi, dacă vreau să găsesc cele mai interesante bloguri, unde să mă duc? Apa tulbure este la suprafaţă, îmi spune o prietenă. Dacă vrei apă limpede, du-te la adâncime. Ciudat. La prima vedere, oricine ar fi zis că e invers.

 

Lobby-ul: prea devreme în România?

Tocmai am terminat de citit un raport interesant scris de colegul meu Valeriu Frunzaru, o cercetare calitativă pe tema  siguranţei în activitate în organizaţiile productive. Ei bine, una din problemele acestor comitete  de siguranţă (poate ar trebui alt nume) este că trebuie să facă lobby intern pe această temă atât de importantă. Adică, trebuie să vă convingem pe voi, managerii, să vă ocupaţi de protecţia lucrătorilor.  Şi, din interviuri, se  înţelege că acţiunea de persuasiune nu se poate face decât ca grup – altfel, ca acţiune individuală, chiar prin reprezentare,  nu are sorţi de izbândă. O altă problemă, “neconştientizată” aş zice, este faptul că angajaţii nu se învrednicesc să ceară ceva, în general. Conceptele de “drept” şi “cerere” sunt viciate în relaţia managerilor cu angajaţii: sau managementul este văzut ca o instanţă care “dă” ceva (poate vrea, poate nu vrea) sau relaţia nu este aşezată pe o comunicare sănătoasă: dar de ce să cer ceva, poate îl deranjez şi se supără. Şi din păcate, managerii chiar se supără uneori: este tare lung drumul managementului românesc dinspre dominaţie/antagonism spre parteneriat cu angajaţii…

Şi acum să transfer perspectiva cu un nivel mai sus, la grupurile  care încearcă să facă lobby fie pentru adoptarea unei legi, fie pentru aplicarea unor legi rămase pe hârtie (eu am făcut parte dintr-un astfel de grup, anul trecut). Mai întâi, este greu de constituit un grup care să înţeleagă că are nişte interese comune: cei care suferă dintr-o anumită lipsă  o consideră o problemă personală şi nu sunt dispuşi să investească energie în proiecte de grup,  din scepticism. În al doilea rând, este greu ca membrii grupului să şi comunice în exterior prin identitatea lor de grup (să folosească termenii de noi, problemele noastre).(…) În fine, la celălalt pol al diadei, reprezentanţii autorităţilor au ajuns în faza în care ascultă, iau act şi fac promisiuni…dar în final, nu se vede nici o schimbare.

În final, nu degeaba lobby este un termen străin şi intraductibil! Şi nu degeaba sensul este cu totul tulbure şi suspect, chiar şi pentru practicienii din comunicare…