Am ezitat îndelung să scriu această postare, cu gândul persistent că subiectul nu merită o atenție prea mare. În 25 de ani, politicienii din România au reușit performanța de a consolida, la majoritatea publicurilor, o atitudine de indiferență față de  orice se întâmplă în plan politic. Acesta, din păcate, nu este efectul cel mai dăunător – efectul pervers este compromiterea ideii de democrație, a încrederii în eficiența sistemului democratic și negativizarea “capitalismului” (pun ghilimele pentru că de fapt în România nu s-a văzut, în acești 25 de ani după revoluție, nici democrație autentică, nici economie de piață autentică).

Dar să revenim la ceea ce tocmai s-a încheiat – campania electorală dinaintea alegerilor prezidențiale de ieri. În această campanie s-a înregistrat nu doar involuția comunicării politice (despre care vorbeam acum șase luni) ci chiar sucombarea ei completă. Candidații au apelat la campanii de publicitate pur și simplu, prin care au fost “vânduți” exact la fel ca o napolitană, o piesă de mobilă sau orice alt bun de larg consum. Canalele la care s-a apelat cu precădere au fost cele unidirecționale, bannere stradale și afișe din care zâmbeau inexpresiv chipuri în gros-plan, și în care nu se regăsea nici un mesaj relevant. Mai mult, strategiile de campanie (în cazul în care au existat) au fost realizate extrem de neprofesionist – nu încape comparație între exemplele de campanie electorală de mai sus și o campanie serioasă de branding: în cazurile menționate nu au existat concepte creative și axe de comunicare care să poată fi luate în seamă, și nici acțiuni distincte de comunicare. Iar la candidații care au investit resurse logistice însemnate în campanie (Elena Udrea este exemplul cel mai relevant) conceptul și sloganul au fost construite într-un stil mai jos decât cel populist cu care ne-am obișnuit, unul de-a dreptul manelist (a se vedea ipostaza și sloganul cu aluzii sexuale în care personajul de mai sus este plasat în afișe). Revenind la caracteristicile generale ale campaniei, televiziunea și-a pierdut rolul de gazdă a unor eventuale dezbateri între candidați: cele câteva emisiuni ale televiziunii naționale nu au înregistrat nici o confruntare care să canalizeze atenția audienței.  Pe de altă parte, odată cu declinul televiziuniii și cu ascensiunea social media, ar fi fost de așteptat o campanie mai alertă în mediul online (o campanie interactivă, așa cum cere orice public modern). Dar, nici vorbă – candidații au doar canale de Facebook pe care vorbesc singuri….

Rezultatele preliminare de ieri arată ceea ce au arătat și alte rezultate ale alegerilor recente: căutarea disperată, de către electorat, a unei alternative, a unui outsider (numai așa pot fi interpretate rezultatele obținute de locurile 3,4,5 – anormal de ridicate în condițiile campaniei inexistente despre care vorbeam mai sus). Aproape că nu contează cine concurează cu ipostazele consacrate (locul 1/2 – exponenți ai unor partide mai solide sau alianțe de partide), poate fi receptat automat ca fiind o alternativă mai bună. În aceste condiții, refuzul candidaților de a dialoga cu publicurile sau cu alți candidați s-ar putea să coste, în turul doi.  Să sperăm că aceste note de plată vor fi achitate acum și nu mai târziu, deși există și o notă de plată mai consistentă, pentru toate șansele care au fost irosite în ultimii 25 de ani…o notă de plată pe care o vor plăti cu toții, atât oamenii politici, cât și masa alegătorilor (care a produs această clasă politică).

Conceptul de „learning economy” este construit pe ideea că mediul de azi aduce o perisare rapidă a cunoașterii și abilităților. O economie care învaţă este o economie în care învățarea continuă și abilitatea de a obţine noi competenţe este esenţială pentru succesul indivizilor şi pentru performanţa firmelor, regiunilor sau ţărilor. Indivizii şi companiile se confruntă din ce în ce mai mult cu probleme care pot fi rezolvate numai prin desprinderea de vechile informaţii, tipare de gândire și moduri de funcționare. Intensificarea competiţiei duce la o selecţie a organizaţiilor şi indivizilor care sunt capabili de învăţare rapidă, şi care astfel accelerează ritmul schimbării. Tranziţia către o economie care învaţă confruntă indivizii şi companiile cu noi cerinţe, de a promova flexibilitatea funcţională şi reţelele, precum și formarea de echipe performante și adaptabile, capacitatea de a funcționa în regim multitasking și organizarea din ce în ce mai bună a informației. „Învăţarea prin a face” (learning by doing) şi „învăţarea prin interacţiune” (learning by interacting)  sunt noile forme prin care competențele se șlefuiesc continuu, iar aceasta se petrece și în forme de educație alternative și non-formale.

Cu toate că unele sectoare din regiunile “avansate economic” (spus cu o oarecare ironie) din România (centre urbane importante) încep să corespundă la această descriere, celelalte sectoare și zone din România par desprinse dintr-un alt film. Economia care învață pare un deziderat imposibil de atins, câtă vreme economia în care ne aflăm, în ansamblul ei, nu se poate desprinde de nivelul bazal, de supraviețuire. O lipsă desăvârșită a strategiei sau discontinuitatea măsurilor, în anumite sectoare economice, a dus la risipa resurselor și capacităților existente, în special în domeniul industrial, și în final la lipsa unităților de producție. Există zone întregi, pe harta României, unde nu se produce nimic și unde oamenii nu se pot angaja nicăieri. În același timp, sărăcia pieței, birocrația și dările excesive descurajează inițiativa antreprenorială. Companiile multinaționale, mallurile, concernele și corporațiile întâlnesc un paradis prin care se pot dezvolta fără prea multe piedici, și să ducă înapoi profitul către marile puteri ale lumii – întărindu-se astfel polarizarea economică. Și nu, imperiul mondial modern nu este o glumă, există cu adevărat – iar România nu este într-o poziție de invidiat în acest imperiu. Pasivitatea și lipsa de viziune o vor duce în postura de victimă mioritică eternă, poziție în care spiritualitatea înflorește (de altfel). Analize socio-economice? Spațiu public care dezbate teme de o falsă actualitate? Candidați la președinție care promit unele și altele? Acestea sunt povești, câtă vreme adevărul rămâne la fel de nespus ca pe vremea comunismului, și viața românului de rând este înecată între facturi și rutina supraviețuirii, pentru care muncește mult prea mult (sau nu muncește, doar disperă…). Probabil, România va supraviețui doar datorită fondurilor structurale, celor care muncesc la munci (modeste și grele) în afară și poziției de aliat strategic pentru NATO. Însă o viață de servitute nu este de dorit, pe termen lung, pentru o țară…să ne dorim trezirea din visul acesta nu prea frumos.

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. […] Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. […] Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând și cu lacrămile în ochi.

Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii și pre alții despre Scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. […] Ajungând la moșia Gheonoaiei, făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei, și primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iarăși supărat, plecă […], și ajunse la împărăția tătâne-său. Aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. […] Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. [Sursa: wikipedia.ro]

Povestea aceasta, în afară de personalitatea distinctă pe care o are în colecția de povești românești, are și o semnificație spirituală. Este posibil să treacă douăzeci și cinci de ani și cineva să viziteze locurile în care a crescut și să nu le mai recunoască – deși se simte la fel? Deși, spun unii – și arată aproape la fel? Este ca și cum vremea a stat în loc pentru un individ -un timp static, paralel – dar a mers înainte în pas grăbit, pentru oamenii și locurile din care a plecat. Sufletul nu îmbătrânește, dar locurile da…și asta se întâmplă în asemenea măsură, încât amintirile de atunci par desprinse din altă viață. Pe de altă parte, sufletul pare să întâmpine aventuri fără număr în căutarea tărâmului fericirii (la fel ca în poveste, faptele de vitejie ale lui Făt Frumos) dar în final, tot simte nevoia să se întoarcă, acoperit de glorie, în locurile în care a răsărit pe Pământ. Întoarcerea este nu doar o revenire plină de emoție și de regăsire a altora, cu care eventual nu s-a mai întâlnit vreme de un sfert de veac, ci și o întâlnire cu sinele și un bilanț al nenumăratelor transformări. Cum a fost? Cum este? Cum va fi? Oricare ar fi concluzia, destinul este mai împlinit decât în urmă cu două decenii și jumătate. Iar șirul bogat al întâmplărilor din această cronică dă seamă de măreția drumului oricărui om pe Pământ.

 DSCF0906  DSCF1167DSCF0910

Iată că, neprogramat, blogul și-a luat o vacanță…ca la carte, exact de la finalul școlilor din iunie până la începutul anului școlar următor. (De altfel, ce altceva este blogul, decât o mică școală a sufletului!) Ca să fiu mai exactă, am avut intenții și subiecte clare în minte pe parcursul verii, dar a lipsit combustibilul inefabil care îl face pe blogger să transfere subiectele din minte pe tabla albă a interfeței WordPress. A lipsit oare și motivația? Întrebarea La ce bun? Aceasta este prezentă oricum, în legătură cu orice activitate profesională din ultima vreme….

Așadar, a mai trecut o vară. Și pentru că toamna se numără bobocii, toamna se numără, uneori, și evenimentele din istoria personală. Temperamentul secundar, atunci când există, se manifestă ca autoreflexivitate permanentă: eu, față în față cu mine, acum X ani. Comparația între propriile ipostazele paralele ale unor ani poate da rezultate neașteptate, mai ales când anii sunt îndepărtați în timp: Și cum, aceasta eram eu! – sau Asta am spus/am făcut eu pe vremea aceea? Și astfel, istoria personală devine o succesiune fabuloasă de personaje distincte și pline de taine, pentru martori și uneori – paradoxal – și pentru proprii posesori… Astfel încât o privire înapoi, la niște ani grei, și o privire în fotografiile vremii sau în oglindă, pot provoca o remarcă surprinzătoare: Dar nu se vede nimic! [și într-adevăr, la suprafață nu se vede mai nimic…] Toți oamenii au în dotare date fizice asemănătoare, hard-ul nu diferă prea mult de la unul la altul. Mai mult, fizicul și psihicul sunt construite să reziste la extrem de multe solicitări, de la boli la stres și la uzură…totuși, istoria personală și profesională (și efectul lor: caracterul și abilitățile) diferă extrem de mult de la un individ la altul. Astfel încât unii ajung să își șlefuiască cu adevărat sufletul și să descopere extraordinarul din ei înșiși, iar alții ajung să fie doar figuranți pe măreața scenă unde se construiește viitorul…

Cu câțiva ani în urmă, în timpul șederii de două luni în Statele Unite, am fost surprinsă să constat că, în spatele capitalismului feroce instituit acolo sub masca liberalismului, am regăsit destul de multe trăsături din comunism. Acestea vin, în primul rând, din propaganda disimulată la nivel intern și extern. Atât în mesajele mass-media cât și în toate manifestările lor culturale – inclusiv industria de filme cu care domină mapamondul – tabloul socio-cultural și economic zugrăvit este fals (cu vagi trăsături comune cu realitatea și masiv înfrumusețat) iar americanul de rând este la fel de inoculat cu virusii idealului “visului american” pe cât era de inoculat în anii ’80 românul de rând cu idealul “construirii omului nou” și al “socialismului multilateral dezvoltat”. Doar așa-zisul scop final al acestor religii sociale diferă, în rest mecanismele și depărtarea omului real de idealul instituit de orânduirea respectivă sunt aceleași. În al doilea rând, ceea ce frapează în Statele Unite, în afară de uniformitatea culturală, este uniformitatea consumului. Faptul că pe întreg teritoriul unei țări așa de mari majoritatea supermarketurilor sunt fie Walmart, fie Safeway (și toate la fel, în consecință – aceeași organizare, aceleași produse, aceeași abordare) este la fel de terifiant. Este imaginea a ce pot face monopolurile și oligarhiile la nivel planetar. Distrugerea micului comerț, a comerciantului independent, a produselor și serviciilor la scară mică dar originale, înseamnă comunizarea consumului. Americanul este obligat să consume numai ce “vor” Walmart și Safeway – asta însemnând că anumite mărci și firme vor fi distruse dacă nu sunt pe placul marilor giganți comerciali. Mai mult decât atât, mari giganți comerciali nu vor negocia desfaceri de produse decât de la companii alimentare mamut. Iar acestea din urmă, numai “bio” nu se vor numi…așa, și pe alte căi conjugate, s-a produs distrugerea potențialului alimentar al Statelor Unite. Locuitorii mănâncă acum mâncare “de plastic” cum o numesc românii, cu consecințe serioase la nivelul sănătății și stării lor generale.

Trecând la cazul românesc, un bun exemplu este ofensiva de marketing a Megaimage, în perioada 2012-2013. La început, în calitate de expert, am aplaudat strategia inteligentă de marketing, conceptul (importat din Franța) de mic magazin care acoperă toate nevoile imediate de consum ale bucureșteanului grăbit – dar și identificarea inteligentă a vadurilor comerciale și ocuparea lor integrală. Apoi, în calitate de consumator care făcea parte din publicul targetat (bucureșteanul ocupat care are nevoie să găsească un magazin cu de toate la colțul străzii), m-am bucurat de îndesirea magazinelor Megaimage. Însă, după o perioadă de euforie (în anotimpul rece, mai ales) am început să percep și dezavantajele.  Magazinul minune nu avea decât marca proprie, 365 (o marcă ieftină, dar proastă) și doar un produs-două pe lângă, ca să nu spună cineva că vinde doar marca proprie. O serie largă de produse oneste și bune ca preț nu își găsesc locul pe rafturile lor. În culise, sunt ușor dedus târgurile care se încheie, distrugerea anumitor firme, uciderea din fașă a micilor inițiative din sfera alimentară (fie că țin de import, fie că țin de producția internă) – chiar dacă sunt geniale – și pericolul monopolului pe piața bucureșteană.  Ce să mai spunem? Când vrem să vedem cum arată o piață comunizată și desfigurată de giganții comerciali, să dăm o fugă la Washington – sau la Miami….și să ne întoarcem prețuind și păstrând varietatea comercială din România.

Comunicarea electorală curentă ne demonstrează nu numai că partidele românești ca organizații nu învață nimic, dar că pot chiar să involueze, într-un soi de degenerescență colectivă.  Astfel, după nenumărate și exasperate analize care subliniază lipsa de strategie, lipsa cercetării, improvizația ș.a., entitățile despre care vorbim par încremenite în lupta de mucava cu alți actori politici și mediatici, și la o distanță incalculabilă de alegătorii care ar trebui să le fie parteneri de dialog.

În campania electorală pentru europarlamentare a continuat o mai veche obsesie în planul public cu privire la țărișoara mumă: anume, seria de lozinci care ridică/repornesc/apără țara…care ar fi adormită în veșnicul somn românesc. La această dilemă în care par să se zbată mulți – și nu numai din partidele politice – se poate răspunde simplu: România se va trezi când se vor trezi jumătate plus unu dintre români…deci obligația simplă a fiecăruia este să se trezească pe el însuși.

Așadar, să începem cercul analizei cu proaspăta formațiune din opoziție: PMP/Mișcarea Populară, care, pe lângă titlul demagogic, a ales cel mai revoluționar slogan în campanie: Ridicăm România! Deducem, de aici, două lucruri: că țărișoara este într-o stare jalnică (așa să fie? sau, de un sfert de veac, nu a existat interes și capacitate pentru a-i valorifica resursele?) și, al doilea, că ei ar fi mai sus decât media populației ca valoare (ceea ce este fals). Nu mai comentez atacurile furibunde la adresa rivalilor ca unic demers identitar și promovarea Elenei Udrea ca vector de imagine (ambele, idei foarte proaste)…

Continuăm cu formațiunea-mamă din care s-a desprins cea anterioară: Partidul Democrat-Liberal/ PDL-ul. Aceasta bate monedă pe europenizare: “PDL aduce Europa în fiecare casă”. Aici, putem nota, ca punct pozitiv, continuitatea cu cel de-al doilea slogan (“PDL partidul european al României”). Mai departe, însă, căutând fundamentele pe care se construiește identitatea europeană, nu găsim mai nimic, decât contextul :). Iar promisiunea pe care o face sloganul de campanie alegătorilor, nu este clar la ce se referă: la integrare, la banii europeni (o altă obsesie), la diversitate, sau este voit ambiguă?….

Al treilea caz de analizat este Partidul Social Democrat/PSD-ul, partidul care guvernează. Acesta a afișat în panotajele stradale unul din cele mai curioase mesaje din campania electorală, “USL trăiește”  (cum adică trăiește? și ce urmărește acest mesaj?) însoțit de un alt mesaj la fel de curios prin agresivitate, “Apărăm România la Bruxelles”: deducem, de aici, că România este atacată continuu (perspectivă deloc bună în relațiile internaționale) iar candidații pleacă în Parlamentul European cu sabia la brâu (deși vremea haiducilor s-a dus….).

Trecem la foștii guvernanți trecuți în opoziție, adică Partidul Național Liberal/PNL-ul. Pe siteul acestora identificăm de asemenea o atitudine agresivă,  atât în discursurile transcrise mot-a-mot (nu s-a găsit nimeni, în acești ani, să-i învețe că pe un site nu se publică texte în stil oral) cât și în știrile despre războiul comunicațional și procesual cu foștii parteneri deveniți inamici (PSD-ul). Sloganul cel mai vizibil se referă la “Eurocampionii României” – destul de fad și se poate confunda cu sloganul PDL-ului.

În fine, să trecem la actori mai mici ca dimensiuni, dar nu mai puțin excentrici ca prezență în spațiul public. Partidul Național Creștin Țărănesc și Democrat/PNȚCD-ul (un nume mare în istorie, dar care pentru publicul românesc actual este ca un defunct care s-ar plimba pe stradă) nu se lasă mai prejos cu agresivitatea pasivă și eroismul de carton în panotajele stradale: “Apărăm România ta!” . La România cui s-o fi referind? la România interlopilor? a profitorilor? a mafioților în costum? a săracilor? a indiferenților și incompetenților? a victimelor democrației balcanice? concluzia cititorului de sloganuri este, în cel mai bun caz, un râs trist…

 

Adesea, rostul unei relații nu este doar interacțiunea și oglindirea (având ca țintă finală, în plan spiritual, vindecarea). Unii dintre actorii prezenți în viața noastră (cei prezenți în mod persistent, cu care interacționăm mai frecvent într-o anumită etapă a vieții) joacă rolul de martor.  Cu alte cuvinte, un martor “înregistrează”, ca într-un jurnal eteric, reușitele și nereușitele, eșecurile, frustrările și evoluția cotidiană a “actorului principal”. Temperatura unei relații actor-martor este variabilă (martorul poate fi și un partener de cuplu, dar poate fi și un părinte, o soră, un prieten, un fiu sau o fiică, un mentor sau un discipol…), iar relația nu este neapărat reciprocă (adică, nu neapărat fiecare termen al relației este un martor pentru existența celuilalt) – sau, în cazul în care este reciprocă, nu este neapărat simetrică. De asemenea, se mai poate spune că nu valența evolutivă este cea care contează într-o asemenea relație, și nici nivelul spiritual al celor implicați nu trebuie să fie apropiat sau să coincidă. Ceea ce definește acest tip de relații este pozitivitatea, lipsa criticii și funcția de sprijin: de aceea nu aspectul transformațional este în prim-planul relației, ci cel narativ.

Alegerea și acceptarea rolului de martor pentru altcineva (cu toate că fiecare suflet are de jucat rolul principal pe scena propriei vieți)  este o dovadă de iubire în sensul absolut al cuvântului. Timpul pe care un suflet îl petrece pe Pământ este atât de limitat, iar construcția care trebuie ridicată în timpul unei vieți poate fi atât de grea și de complicată, încât punerea între paranteze a propriei construcții pentru “a consemna” simbolic existența altuia este, în sine, un sacrificiu. Fără îndoială că martorii au și de câștigat în urma acestui sacrificiu (primesc mesaje, li se deslușesc dileme personale, li se cristalizează propria identitate) dar, dincolo de câștigul spiritual și de modelarea blândă care poate să apară în cursul unei asemenea relații, martorii au și o sarcină importantă (deși mai puțin evidentă): de a găsi echilibrul între propria construcție a vieții și rolul de martor. Există și cazuri în care construcțiile se împletesc, dar acesta este cazul ideal. Mai des întâlnite sunt situațiile în care, de dragul narațiunii/piesei de teatru care se desfășoară pe scena altcuiva, martorul uită de sine… ceea ce, din nou, nu ar trebui să se întâmple. Echilibrul, sau arta de a trăi, este deosebit de greu de atins în zilele frământate ale existenței noastre.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 43 other followers