Comunicarea nonverbală ca terapie

Astăzi am luat parte la un training care tratează tipuri neconvenţionale de terapie, iar ca bază a acestor terapii, dezvoltarea comunicării nonverbale. Numai că ceea ce am auzit astăzi depăşeşte cu mult ce citim de obicei prin cărţile şi cursurile de teoria comunicării sau de psihologie socială. Nu este vorba numai de studiul expresiilor faciale, al gesturilor şi proxemicii celuilalt, şi eventual de antrenamentul propriu pentru a susţine discursul cu o comunicare nonverbală adecvată. Practica acestei abordări presupune abandonarea temporară voită a limbajului verbal pentru a putea primi “mesaje fundamentale” de la interlocutor, prin limbajul corpului.  Corpul comunică mesaje care întotdeauna au valoare pentru că: exprimă sinele; sunt adevărate; se referă la nevoi fundamentale ale individului. Însă ceea ce mi-a plăcut astăzi cel mai mult, în afară de aplicaţii, este perspectiva. Nu se vorbea despre toate acestea cu scopul de a atinge obiective sau de a-l domina pe celălalt, ci cu scopul de a-l ajuta (comunicarea în scop terapeutic) sau de a realiza o comuniune pe coordonate mai profunde (aplicaţii în relaţiile interpersonale). În acest proces, noţiuni fundamentale sunt cele de receptivitate (calitatea de a asculta şi înţelege) şi aceea de respect (de a nu-l considera pe celălalt bolnav sau “handicapat”, ci doar “particular” – şi vorbim de o terapie care se practică în spitalele din Franţa pe o serie largă de bolnavi cronici). Mă întrebam, în timp ce ascultam, câte învelişuri convenţionale şi prejudecăţi trebuie să dea românii la o parte ca să devină terapeuţi de acest gen…

 

Comunicarea instituţională: priorităţi şi posibilităţi

(Prezint problema ca pe una de matematică.)

Un expert în comunicare instituţională are un buget limitat şi trei posibilităţi de intervenţie:

- să analizeze statisticile oficiale şi să aleagă în funcţie de acestea direcţiile de acţiune (opţiune care s-ar putea să însemne o eficienţă scăzută, de obicei patologiile sociale sunt prea dezvoltate pentru un buget limitat);

- să facă un sondaj de opinie reprezentativ pentru populaţia de referinţă, din care să reiasă problemele care îi deranjează cel mai mult pe cetăţeni, şi să acţioneze în consecinţă (însă rezultatul sondajului de opinie s-ar putea să fie o capcană, percepţia problemelor să fie diferită de ponderea lor reală);

- să realizeze o analiză media să vadă care sunt temele dominante stabilite de acestea şi cum s-ar putea încadra tematica proprie în ele, astfel încât să poată plasa mesajele sale (obiecţie: nu ştiu dacă agenda setting are relevanţă în acest caz);

Şi acum întrebarea: ce ar trebui sa facă expertul? Ce alternativă să aleagă?

 

Manageri şi angajaţi: etape la intrarea în echipă

Visul oricărui manager dintr-o organizaţie modernă este să găsească angajaţi isteţi şi responsabili, care să îl degreveze de anumite atribuţii şi tipuri de sarcini (în special cele de rutină). Motivul este că, pe măsura avansului pe palierele ierarhice ale organizaţiei, peisajul din interior (şi din  exterior) începe să se vadă altfel. Posibilităţile din exterior se schimbă, iar gama de acţiune din interior se modifică prin apariţia unor task-uri mai ridicate calitativ. Aşadar, atribuţiile şi răspunderile vechi rămân ca nişte piedici care frânează dezvoltarea pe alte direcţii şi acumularea unor noi abilităţi.

Aşadar, după o etapă foarte spinoasă a selecţiei (aici nu numai abilităţile şi strategia selecţionerului contează, ci şi …norocul ) urmează etapa de acomodare (în care comunicarea interpersonală şi identificarea factorilor motivatori pentru angajat joacă rolul cheie). După aceasta, urmează perioada de rodaj, în care angajatul este introdus treptat în realitatea organizaţională şi familiarizat cu traseele informaţiei şi resurselor, cu valorile şi ritmul de viaţă al organismului colectiv (adesea, un ritm alert). Angajaţii au tipuri diferite de reacţie după perioada de adaptare. Unii se sperie (este mai greu decât credeam), alţii se răzgândesc (nu este ceea ce îmi doream); alţii îşi redefinesc rolul în mod independent (nu este o strategie prea bună…) alţii se implică parţial şi îşi păstrează deschise şi alte opţiuni (nici aceasta nu este o strategie prea bună, este receptată ca duplicitate). În fine, alţii acceptă jocul, dar cu efecte deloc  neglijabile, de stres pe care îl gestionează cu resursele interioare de care dispun.

În ceea ce îi priveşte pe manageri, aceştia aşteaptă cu nerăbdare ieşirea angajaţilor proaspeţi din perioada de rodaj, după care adesea afirmă: Ah, credeam că vom reuşi să ne degrevăm mai mult.…

 

Gândurile atrag realul :) :(

La uşa unui medic specialist dintr-un mare spital bucureştean. Suntem doar două paciente, dar ne bucurăm degeaba că vom scăpa repede. Mai întâi, pacienta care intrase când am apărut noi (o oră) apoi, o cunoştinţă (45 de minute), apoi, medicul iese şi ne spune că trebuie să meargă la vizită (45 de minute). Înainte de asta, totuşi, ne invită şi ne lasă în cabinet, ca să avem încredere că ne va vedea totuşi înainte de terminarea programului.

Pacienta cealaltă, de vârsta mea, îmbrăcată îngrijit în alb şi beige, este una dintre cele care bat spitalele în căutarea unui diagnostic pe care nimeni nu poate să i-l pună. Se simte rău, dar nu se descoperă nimic. Analizele în regulă, un nodul tiroidian – infirmat, investigaţii neurologice – nimic. După două săptămâni în alt spital, se simte mult mai rău decât înainte, dar încearcă şi aici, că poate o ajută cineva. În paralel încearcă şi metode naturiste care, aparent, dau rezultate. Însă tot rău se simte…

- Dar cu ce vă ocupaţi? – Vând fructe la piaţa Băneasa. Am cliente celebre, sunt furnizoarea doamnei Băsescu, se mândreşte ea uşor melancolică. – Ce program de lucru aveţi? – Păi…de dimineaţa de la 8,00 până la 23,00 -24,00. Că oamenii cumpără tot timpul. – Şi odihna, când? – Cât mai rămâne…De fapt, îmi spune ea după un scurt interval de tăcere, am ajuns aici din cauza a ceea ce am gândit. M-am gândit că numai la spital o să mă odihnesc…

(Şi eu m-am gândit că mereu dau peste modele de atragere a realului…numai că mai mult pe negativ. Pe pozitiv, mai greu.)

 

Doctori şi tratamente de calculatoare (VII)

După o îndelungă perioadă de linişte în fauna electronică a casei (nu chiar linişte, de fapt, vărul din străinătate tocmai îşi pierduse unul din cei trei ochi – însă specialistul care îl instalase nu mai putea fi deranjat deocamdată, aşa că fu lăsat să funcţioneze aşa) interveni din nou o sincopă în legătura cu lumea. Fratele cel mic, după o perioadă de activitate intensă, cedă psihic şi pierdu conexiunea. Pierderea se realiză într-un mod selectiv: aparent, se conecta, dar se închidea imediat. O pierdere atât de subtilă, încât semăna mai mult a grevă decât a depresie cauzată de stres. Este un semn pentru mine, gândi stăpâna, poate trebuia să iau o pauză de la Internet. Ghinionul studenţilor, care au aşteptat până în ultima clipă să trimită lucrările la citit. Acum se vor învăţa să fie mai prevăzători pe viitor.

Este un virus, opină la telefon specialistul care îl consultase ultima dată. Vaccinul a fost slab şi a şi expirat, probabil. Bolnavul fu dus de urgenţă la cabinetul specialistului şi se interveni rapid. Succesul aparent se dovedi până la urmă a fi doar un compromis. Acum nu accepta să se conecteze decât dacă pornea de la început pe anumite străzi virtuale…şi refuza să descarce fişiere electronice. De, erau prea grele! Fixaţie subconştientă? Se poate, dar ce o să se întâmple pe termen mediu?? Fu adus acasă şi fratele mai mare, după o spitalizare care nu îl ajutase cu nimic: conexiunea cu lumea era tot blocată. Care să fie soluţia?…

 

Societatea, pusă la dietă…

Proiectul nostru de cercetare cu încălzirea globală mă face să mă gândesc la mai multe – între care diferenţa dintre nivelul social de responsabilitate şi alte societăţi, mai “bătrâne” – însă una dintre idei îmi stăruie mai mult în minte. Încălzirea globală şi potenţialele dezastre care ar putea lovi mapamondul ne atrage atenţia că societăţile, ca organisme sociale, trebuie să îşi schimbe regimul de viaţă şi dieta. Altfel spus, orice societate consumă energie ca să funcţioneze/trăiască. Însă energia se produce din ce în ce mai greu, iar deşeurile tind să sufoce răbdătoarea planetă. În aceste condiţii, se pot adopta două căi: sau societăţile devin mai cumpătate (regim, limitare strictă de calorii: scăderea consumului de energie, prin aparate economice sau prin casele pasive), sau schimbă ceva la modul în care produc energia/hrana de toate zilele (noi tipuri de energie, non-poluantă: adică, schimbarea alimentaţiei pe baza recomandărilor) . În fine, ultima modalitate este să se adune toate deşeurile pe care le produc societăţile  în acest picnic planetar şi să se ascundă undeva, la mii de metri adâncime, unde nimeni nu vrea să le mai vadă (proiectul Fenco). Probabil nici una dintre alternative nu are sorţi de izbândă, din moment ce: (a) scăderea consumului de energie nu poate fi asociată decât cu toleranţa şi cu responsabilitatea faţă de cei din jur şi faţă de organismul social; (b) tipurile noi de energie nu sunt studiate pe deplin; (c) strângerea deşeurilor implică creşterea costurilor energiei şi a costurilor investite în tehnologii, ceea ce face ca ideea să fie respinsă de către public.

Revenind….ce ar trebui să facă un organism social în aceste condiţii? Ar trebui să schimbe modul în care se hrăneşte sau modul în care se comportă?

 

Managementul relativităţii

Vinerea trecută, cineva “împarte” ziare electorale gratis, în zona Eroilor. Nu am reţinut nimic din ziarul cu pricina, decât câteva nume  de personaje publice despre care nici nu ştiam că fac parte din partidul X, cel care editase ziarul (reacţie slabă notorietatea este un argument prea slab pentru motivarea alegătorilor, aşa de dezinteresaţi sunt). Pe penultima pagină, o singură sintagmă interesantă, care face cât tot restul ziarului la un loc: managementul relativităţii.

Dacă stăm să ne gândim, este o metaforă pentru viaţa cotidiană din România şi nu numai. Viaţa înseamnă raportarea neîntreruptă şi implicită a valorilor şi aspiraţiilor proprii la valori şi aspiraţii exterioare (individuale sau colective). Adică, management continuu de relaţii simbolice. Cine sunt eu, cine este celălalt/ceilalţi… După ce principii se construiesc ierarhiile la care se raportează (pentru unii, ierarhia morală sau religioasă; pentru alţii, o ierarhie socială; pentru alţii, o ierarhie de putere; iar pentru alţii – mulţi- o ierarhie bazată pe tangibil, pe material) şi cum evoluează confruntările simbolice. Din acest management al relativităţii se construieşte identitatea personală. La sfârşit constatăm că important nu era scopul ci drumul însuşi…

 

Întrebări despre viitorologie…

Viitorologie, adică ştiinţa viitorului. Bineînţeles că titlul este un pic ironic, chiar dacă disciplina există şi există şi oameni care se specializează în aşa ceva. Organizaţii puternice şi cu aspiraţii de viaţă lungă plătesc bine asemenea specialişti, care să le construiască pe baza prognozelor nişte scenarii viabile despre cum va arăta viaţa lor peste X ani. (Probabil sunt folositoare, dar nu cred că or să apară prea curând în România.)

Dar întorcându-ne la numele disciplinei, ne întoarcem şi la întrebarea cum este viitorul sau dacă viitorul poate fi prevăzut. Aici atât adepţii inferenţelor logice, raţionaliştii, cât şi terapeuţii şi vizionarii se contrazic. Unii spun că viitorul poate fi creat aproape în întregime prin legea atracţiei (nu sunt stabilite decât momentul de început şi de sfârşit al unei vieţi). Alţii spun că există “viitoruri” posibile şi omul este cel care alege prin liberul lui arbitru între aceste variante, comun variantelor fiind un anumit tip de energie care se manifestă în viaţa individului. Alţii spun că există câteva jaloane clare sau trasee prestabilite, iar libertatea de arbitru care rămâne omului va imprima nuanţa traseului (nu traseul însuşi). În fine, alţii spun că viitorul este predeterminat şi omul nu poate să facă mai nimic. Versiunile acestea, toate, nu sunt decât puncte pe un continuum ale cărui extreme sunt predeterminarea absolută şi libertatea absolută. Adică, ne întoarcem la problema libertăţii din filosofia antică…dar tot nu ştim care este adevărul.

 

Cunoaşterea şi talentul pedagogic

În ultima vreme am început să deosebesc destul de mult tipurile de talente, atât la profesorii tineri cât şi la cei trecuţi de tinereţe (spun “profesori” în mod generic: toţi cei care vor să transmită idei şi conţinuturi, să formeze abilităţi şi să specializeze pe altcineva, în cadru instituţional sau nu). Cunoaşterea nu este obligatoriu însoţită de talent pedagogic. Simţul pedagogic presupune capacitatea de transpunere în “starea iniţială”, aceea de neiniţiat, recompunerea unor jaloane care au ghidat formarea proprie (şi îmbunătăţirea acestui traseu, crearea unor “shortcut-uri” care uşurează traseul celor care vin după). Numai că transpunerea nu este numai la nivelul intelectului, ci la nivel psihic în general. Cu alte cuvinte, profesorul trebuie să poată sprijini pe cel care învaţă şi în depăşirea obstacolelor psihologice (lipsa încrederii în capacitatea proprie, stima de sine scăzută, lipsa de interes şi motivaţie, problemele de atenţie). Problema acestor obstacole devine cu atât mai complexă cu cât distanţa generaţională este mai mare: dozarea “ingredientelor” de mai sus se modifică de la o generaţie la alta, astfel încât strategiile de predare trebuie ajustate din mers. Oricum, analiza comportamentală aduce constatări din ce în ce mai greu de soluţionat, de vreme ce clasele sunt din ce în ce mai goale…

 

Studenţii de acum treizeci de ani…

3  iunie 1979

Dragii mei,

Nu am reuşit să ajung acasă din cauza “ăstora” care nu au dat nici o învoire sâmbătă. Principalul motiv invocat a fost faptul că plutonul nostru intra duminică spre luni iarăşi în gardă şi nu erau oameni destui. Atunci când maiorul ne-a anunţat vestea asta, ne-a spus că duminica viitoare va da învoire generală. Rămâne totuşi o problemă, că sâmbăta viitoare suntem iarăşi în gardă şi nu ştiu cum ne vor da drumul.

Ăştia de aici se poartă în continuare mizerabil, acum zece zile ne-au făcut un control la valize ca să confişte hainele civile “interzise”. Eu am reuşit o manevră de “ascundere” a plasei după un copac (ne pusese să scoatem valizele pe alee). Din păcate, nu am salvat o bluză albastră şi geanta de voiaj, pe care au luat-o la magazie. Băieţii care ajutau la control ne-au spus că ni le dă la sfârşit, numai că la compania I lucrurile confiscate au fost arse (?!) în faţa pavilionului!! Aşa că…nu se ştie.

În caz că nu vin în următoarele două săptămâni, rămâne să veniţi voi, să îmi aduceţi hainele militare să le predau şi nişte haine civile cu care să plec de aici. Zvonurile despre data eliberării umblă mai rău ca muştele: cele mai multe indică perioada 25-30 iunie. Pentru orice eventualitate, vă dau lista lucrurilor pe care le mai am acasă: căciulă, mănuşi, vestă, cămaşă (fără guler). S-ar putea să mai fie şi o cămaşă de vară, eu am aici doar una – nu ştiu dacă am uitat-o acasă sau mi-a furat-o careva din valiză.

Ce mai face aia mică? Cred că nu ratează premiul întâi, nu?

De s-ar termina odată !!

S.