Cunoaşterea ca armă de dominare

Există o serie de specialişti pe care i-aş numi “evil” fără ca termenul să implice amuzament sau indulgenţă. În româneşte adjectivul corespondent a devenit prea echivoc pentru a fi folosit în acest caz, aşa că i-aş numi “rechini”. Rechini ai cunoaşterii…Sunt cei care se plasează în domenii de nişă, devin foarte buni experţi, şi apoi folosesc cunoştinţele şi experienţa lor nu numai pentru a obţine ceea ce se vrea de obicei (bani, proprietăţi, statut social, viaţă comodă, timp liber) ci le folosesc pentru a obţine putere. Odată ce dominarea celorlalţi devine obişnuinţă (dominaţie implicită, nu explicită) celelalte scopuri devin adiacente.

Între altele, psihologia şi comunicarea sunt domenii în care experţii alunecă uşor spre această atitudine. Deformările profesionale există oricum (cum ar fi la comunicatori, deprinderea de a analiza situaţiile de viaţă ca situaţii de comunicare) şi este greu de trasat graniţa între corect şi incorect în această privinţă. Eram odată într-o comisie de interviu împreună cu un psiholog şi am fost uimită, după ce ieşise un candidat, să aud o radiografie completă a acestuia: ce tip de temperament are, ce probleme interioare, din ce mediu provine, din ce tip de familie, ce relaţie a avut cu mama şi cu tatăl… poate că analiza aceasta ad-hoc voia doar să epateze, dar pe mine secvenţa m-a pus pe gânduri: da, putem ajunge foarte departe cu cunoaşterea, dar până unde?…

Am reuşit să termin de citit NLP- învaţă să convingi! de Richard Bandler, John La Valle: una din numeroasele cărţi “instrumentale” aflate astăzi pe piaţă, cărţi aşa-zis formatoare de abilităţi. Dincolo de faptul că transcrierea de discurs oral tip training este obositoare şi greu de urmărit, dincolo de conţinut (care merită o discuţie separată), mi-a atras atenţia “subteranul” acestei cărţi. Cunoaşterea poate da nu numai simetrie interioară, îndoieli metafizice, simţul datoriei faţă de alţii, curiozitate de a afla mai departe….poate da, la o altă categorie de indivizi, superioritate, suficienţă, dispreţ, orgoliu nemăsurat. Dorinţa de a transforma pe ceilalţi în instrumente poate atinge limitele absurdului: “Când am început să folosesc abordarea asta, le vindeam de obicei prostii de care nici nu aveau nevoie. Mă duceam în cămară şi mă gândeam, mmmm, ce aş putea vinde de acolo. L-am vândut unei persoane pe fiul meu. L-a adus înapoi; a păţit ce am păţit şi eu. Copilul ăsta e tare costisitor.” (p.117). (Pasajul poate să pară scris în glumă - dar cred că acolo unde vorbim despre subconştient şi tehnici de comunicare care se situează la limita paranormalului precum în cazul NLP, umorul este doar aparent.) Niciodată, nimeni nu va apare să spună: eu manipulez, eu urmăresc numai binele meu, eu urmăresc doar scopurile mele, scopurile mele sunt cele mai bune pentru că eu sunt cel mai inteligent : fiecare viziune individuală e coerentă, interpretarea depinde de discernământul celor care o receptează.

 

Stilul de redactare şi diferenţele culturale

Diferenţa culturală (şi spirituală, aş adăuga) între români şi anglo-saxoni se poate observa uşor, numai citind regulile scrierii în cele două limbi. Regulile ne trimit de fapt la matricea de gândire al celor două tipuri de culturi, sau mai bine zis la “matricea stilistică”.

Reguli de scriere în engleză (stilul eseistic şi jurnalistic): (1) A se evita verbul “a fi”: se foloseşte doar pentru a introduce adjective sau ca auxiliar în formarea timpurilor. (2) A se evita diateza pasivă: se preferă acţiunile. (3) Nu mai mult de trei verbe/idei într-o frază. (4) Propoziţia se formează după regula subiect+verb+obiect. (5) Timpurile nu se amestecă. (6) Nu se amestecă limbajul formal cu cel informal. (7) Se evită termeni precum “good”, “bad”, “nice”, consideraţi “baby talk”. (8 ) Propoziţiile trebuie să fie scurte, iar limbajul sugestiv. (9) A se evita ambiguitatea.

În limba română, regulile apar în mare parte inversate: (1) Verbul “a fi” are o frecvenţă mare, utilizat cu sensul “a fi, a exista”. (2) Diateza pasivă este destul de des folosită, inclusiv în stilul jurnalistic (apropo de “spiritul mioritic”…) (3) Digresiunile sunt obişnuite atât în stilul academic cât şi în eseuri. (4) Topica în propoziţii e variabilă, putem avea complementul sau verbul în faţă. (5) Nu avem reguli de concordanţă atât de stricte ca în limba engleză, timpurile sunt plasate pe o axă unică şi se mixează în fraze. (6) Limbajul formal şi informal nu se amestecă nici în limba română, deşi mijloacele de diferenţiere diferă: noi avem pronumele de politeţe şi persoana a treia, în timp ce engleza are verbele modale. (7) Deşi limba română este considerată bogată, nu avem bogăţia de semnificaţii din limba engleză. (8 ) Propoziţiile sunt lungi (substantivele pot avea două tipuri de atribute simultan, iar verbele mai multe complemente). În stilul academic întâlnim uneori fraze care se întind pe o jumătate de pagină (sociologia descriptivă). (9) Cu asemenea fraze lungi şi exprimări redundante evităm ambiguitatea care îi pândeşte pe cei care scriu în engleză, dar inducem foarte uşor confuzia şi plictiseala cititorilor.

Nu degeaba lectura de carte de specialitate a scăzut foarte mult (şi lectura de carte în general). Internetul şi societatea informaţională au format pe toţi utilizatorii într-o matrice de gândire pragmatică, pe model anglo-saxon. Nu ar fi de mirare dacă în viitor s-ar constata modificări radicale la nivelul limbilor latine (regretabil, sunt limbi atât de frumoase…)

 

Obstacole şi factori motivatori pentru ascensiunea femeilor în organizaţii

Într-o societate în care identitatea de gen este puternică (precum este şi societatea românească) ascensiunea femeilor în poziţii de manager este dificilă. Prejudecăţile şi stereotipurile se întâlnesc la tot pasul, la cele mai înalte niveluri. Chiar la întâlniri oficiale, seminare şi conferinţe, reprezentanţi ai genului masculin (în special din generaţiile trecute de vârsta mijlocie) “scapă” câte o remarcă nepoliticoasă, o privire superioară sau o anecdotă din seria “femei privite prin ochii bărbaţilor”.

În afară de reproducerea socială a acestei atitudini (care din fericire devine din ce în ce mai slabă sub presiunea importului de valori europene) există probleme obiective în viaţa femeilor care pun bariere în faţa ascensiunii lor în organizaţii (cum ar fi maternitatea şi responsabilitatea lor mai mare cu privire la creşterea copiilor).

În faţa acestor obstacole, tipul de motivare care se dezvoltă în unele cazuri este motivarea prin frustrare. În faţa unor bariere construite artificial, prin etichetare socială, ele răspund printr-o ridicare a nivelului de competenţă. Nu degeaba în România numărul femeilor cu studii postuniversitare şi doctorale este mai mare decât numărul bărbaţilor cu nivel de educaţie similar…ele simt nevoia să demonstreze că prejudecăţile privind rolul social (inferior) sunt nefondate. Şi reuşesc, unele dintre ele plătind un preţ destul de mare (cum ar fi renunţarea la viaţa personală) să urce în ierarhia organizaţională. În poziţia de manager însă, rămân diferenţe indiscutabile în ceea ce priveşte stilul de conducere şi comunicare:

- femeile folosesc mai mult inteligenţa emoţională, bărbaţii mai mult inteligenţa raţională;

- femeile adoptă mai frecvent stilul democratic, bărbaţii mai mult stilul autoritar obiectiv;

- femeile sunt mai lente în decizii şi mai puţin obiective, bărbaţii folosesc mai mult metode sistematice de luare a deciziei;

- femeile sunt orientate spre relaţii în timp ce bărbaţii în poziţie managerială adoptă un stil echilibrat, atât spre sarcină cât şi spre relaţii.

Probabil un sondaj pe această temă în organizaţiile româneşti ar indica o preferinţă pentru un manager bărbat…

 

Schimbarea rolurilor de gen în familie

Un studiu reluat de Evenimentul zilei de duminică (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/802027/

Femeia-castiga-mai-bine-Cum-reactioneaza-el/) - despre care s-a discutat şi ieri la “Ora de ştiri” - relevă creşterea independenţei financiare a femeilor din Europa şi schimbarea rolurilor tradiţionale în familie: inegalitatea de status se estompează, soţul şi soţia devin parteneri. O mare parte dintre bărbaţi cred că femeile ar trebui să aibă un rol social activ, iar veniturile mai mari ale soţiilor li se par un avantaj.

În România însă creşterea veniturilor aduse de femei în familie nu duce la o reconfigurare a rolurilor acestora. Situaţia diferă foarte mult de ţările central şi vest europene, în primul rând pentru că inegalitatea genurilor şi socializarea diferenţiată sunt mai puternice comparativ cu restul Europei (iar inegalitatea de gen reprezintă o constantă socială în România). În al doilea rând, evoluţia din perioada comunistă a consolidat această diferenţă: spre deosebire de alte societăţi, femeia avea şi un rol intern în familie (menaj şi creşterea copiilor) şi un rol extern (majoritatea femeilor aveau şi viaţă profesională). În mod paradoxal, activitatea profesională a femeilor şi independenţa financiară nu se asociau cu o creştere a statusului lor în familie, pentru că statusurile prescrise prin normele sociale tradiţionale erau mai puternice (”bărbatul e capul familiei”, “bărbatul are mai mult drepturi decât obligaţii”). În ultimii douăzeci de ani se întrevăd unele tendinţe de echilibrare a statusului în cazul femeilor independente financiar…însă modificarea rolului tradiţional pare a fi determinată mai mult de modernizare (facilitarea menajului şi creşterii copiilor prin inovaţii tehnologice şi sociale) decât de o schimbare a mentalităţii. De asemenea, creşterea independenţei financiare a femeilor se asociază cu o creştere a ratei divorţialităţii, pentru că unele dintre ele consideră că bărbaţii aduc prea puţin în familie la nivel de rol (sunt vag definite elemente ca responsabilitatea, participarea la administrarea veniturilor comune, la  educarea copiilor, la întreţinerea  căminului, iar participarea lor este în consecinţă) .

Un detaliu din articol mi s-a părut foarte sugestiv: bărbaţii crescuţi de femei de carieră au o atitudine mai egalitaristă cu privire la rolul partenerei (şansa ca ei să întâlnească o parteneră care să vrea să fie întreţinută scade). În România însă, socializarea viitorilor bărbaţi de către mame (socializarea băieţilor, în special) reproduce de fapt inegalitatea statusurilor (chiar şi la generaţiile mai tinere). Deci, de reţinut pentru mame: dacă vor ca generaţiile viitoare să construiască un alt tip de familie, să se gândească la ce idei transmit copiilor despre rolul pe care îl vor avea în familia lor viitoare.

 

Argumentare versus verificare

În legătură cu toate domeniile şi perspectivele teoretice există două tipuri de abordări individuale, două moduri în care individul se afiliază la un anumit mod de gândire: argumentarea (firile cerebrale şi cu aplecare spre logică aleg acest mod) sau verificarea (preferat de firile pragmatice şi predominant intuitive). Deci, conform modelului argumentativ, cred că ceva este valabil pentru că este coerent, este ştiinţific, este demonstrat, există o premisă logică. Conform celuilalt model, cred că ceva este valabil pentru că, aplicat în practică, a dat rezultate. În gnoseologie, aceasta este opoziţia teoria adevărului- coerenţă versus teoria adevărului-utilitate. Ultima pare a fi cea mai şubredă dintre teoriile cu privire la adevăr pentru că utilitatea este discutabilă: greu de stabilit criterii, utilitatea diferă atunci când este privită din mai multe perspective ş.a. Totuşi, cele mai dificile probleme din viaţa indivizilor şi a colectivităţilor nu sunt rezolvate de obicei prin argumentare şi demonstraţie ştiinţifică. Argumentarea produce mai degrabă îndoieli, sesizează aspectele slabe ale unui ansamblu de idei fără a oferi soluţii concrete pentru rezolvarea de probleme. Prin împingerea modelului argumentării la limitele lui se ajunge la o critică perpetuă…În timp ce în celălalt model, al pragmatismului, experienţa este principala modalitate prin care se validează utilitatea unei idei în viaţa individuală şi colectivă.

Un exemplu concret se leagă de analiza comportamentală aplicată. Orientarea are la bază o idee considerată simplistă şi o teorie care a fost de mult depăşită în psihosociologie: behaviorismul, asocierea stimul- reacţie (întărirea comportamentelor dezirabile prin recompensă pozitivă/descurajarea comportamentelor indezirabile prin recompensă negativă). Pe calea argumentării, analiza comportamentală nu ar trebui să mai fie dezvoltată pentru că modelul teoretic aflat la baza ei este depăşit. Însă, ea dă rezultate foarte bune în recuperarea copiilor cu probleme, în rezolvarea unor probleme comportamentale ale adolescenţilor şi în managementul performanţei angajaţilor. Deci, pe calea utilităţii, este o orientare valabilă şi care are încă perspective. Între argumentare şi verificare în practică, în situaţii limită e preferabil de optat pentru aceasta din urmă.

 

Tăcerea în spaţiul public

Am găsit reluate pe un blog (http://casaeuropei.blogspot.com) idei dintr-o comunicare ştiinţifică publicată în 2007 la editura Tritonic (coautori Maria Iacob, Dumitru Iacob, Diana Cismaru). Atunci când am prezentat-o la sesiunea internaţională de comunicări a Facultăţii de Litere din mai 2006, comunicarea a trezit interesul celor prezenţi prin ideea pe care o avansa: în general analiştii se concentrează pe actele vizibile de comunicare, şi nu pe interstiţii (”tăceri”). Însă tăcerea este tot o formă de comunicare, deşi adesea e considerată non-comunicare….Finalitatea materialului viza modul în care organizaţiile pot interpreta şi folosi tăcerea ca strategie în relaţiile publice.

Articolul pe care tocmai l-am citit pe blog reia ideea din altă perspectivă: tăcerea electoratelor şi a publicurilor, ca formă de comunicare. Pentru interpretare se pot considera cele trei situaţii posibile, valabile atât pentru actorii individuali cât şi pentru actorii colectivi: (a) tăcerea drept “renunţare la comunicare” (tăcerea este deliberată, partenerul apreciază că tăcerea este opţiunea cea mai bună, chiar dacă presupune riscul întreruperii relaţiei); (b) tăcerea drept “întrerupere a comunicării” (situaţia în care tăcerea apare ca nevoie a unei perioade de “refacere” , de reconstruire a ideilor şi poziţiei proprii); (c) tăcerea drept “interval de aşteptare” (tăcerea este temporară, se întinde doar atât timp cât contextul comunicării nu este favorabil).

Din această perspectivă, tăcerea electoratelor este “renunţare la comunicare”, pentru că electoratele/publicurile nu au încredere că mesajul lor va avea un efect vizibil, şi nu au încredere în transparenţa, corectitudinea şi utilitatea instituţiilor aşa-zis reprezentative. Cu alte cuvinte nu vor să îşi piardă energia în acte de comunicare pe care le consideră inutile…În cazul unei organizaţii oarecare, fenomenul “publicurilor tăcute” prevesteşte declinul, “vârsta a patra” (ultimul stadiu, privind organizaţiile prin aceeaşi metaforă biologică).

 

Religie şi evoluţie socială

Ochiul sociologului obişnuit cu tablouri de ansamblu este frapat de distanţa între realitatea socială şi principiile ortodoxiei, în România zilelor noastre. Suntem o societate în care Biserica are un capital foarte înalt de încredere, în ciuda contradicţiilor şi crizelor de comunicare care afectează din când în când imaginea instituţiei. Omogenitatea religioasă este o componentă care individualizează societatea noastră în regiunea în care este plasată. De asemenea, este evidentă creşterea frecvenţei practicii religioase: în ultima vreme bisericile sunt frecventate asiduu, în comunicarea publică se face apel mai des la valori, nume şi evenimente religioase reprezentative. Totuşi, nimic mai departe de aplicarea efectivă a acelor valori decât viaţa socială din România de azi. “Măsurătorile” pe practică socială şi valori morale/religioase (am pus ghilimele pentru că o corespondenţă de acest gen este greu de făcut din cauza diferenţei între valori afirmate şi valori efective) ar situa societatea românească la “minus”. Totodată, există societăţi care, chiar fără o practică religioasă asiduă ca la noi, reuşesc să pună în aplicare mai mult aceste principii: respectul faţă de semeni, mila faţă de cei bolnavi, ocrotirea celor mai slabi sau fără apărare, toleranţa faţă de cei care sunt diferiţi, bunăvoinţa, iertarea…De ce, atunci, s-a intensificat practica religioasă? Dacă privim societatea prin metafora biologică, de “organism” viu care are o anumită stare de sănătate, apelul la religie apare ca un remediu pentru un organism social foarte bolnav, profund depresiv, care nu îşi mai găseşte echilibrul şi direcţia. Ortodoxia este, dintre toate variantele creştinismului, religia în care Dumnezeu este cel mai aproape de om. “Transcendentul care coboară” şi viziunea organică, atât de potrivite cu ipostaza tradiţională a spiritului românesc, după cum demonstra inegalabil Blaga în Trilogia culturii, pot explica în parte mecanismul prin care ortodoxia recâştigă oameni care o bună parte din viaţa lor au fost creştini doar cu numele. Drumul spre evoluţia spirituală este însă lung şi plin de ispite… şi mai lungă este perioada după care se pot vedea efectele acestui proces la nivel colectiv. Între timp, vom asista la nenumărate false demonstraţii de devotament pentru aceste valori (politicienii care mai nou toţi “cred” în Dumnezeu) la nenumărate cazuri de mimetism facil (oamenii care se închină în autobuz cu spatele la biserică sau îşi fac cruce strâmb) la nenumărate contraste între afirmarea valorilor şi comportament (”creştinul de duminică”), la nenumărate sărbători creştine care sunt doar pretexte pentru mese copioase şi cadouri, trăirea religioasă fiind pe al doisprezecelea plan…and so on. Deocamdată putem spune: chiar dacă unii oameni intră absent, superficial sau conformist într-o biserică, este mai bine decât dacă nu ar intra deloc…poate într-o zi ce aud în biserică va ajunge şi în inima lor.

 

Asertivitate şi metalimbaj, înainte de Paşte

Poate nu este o întâmplare că la cursul din seara aceasta nu am mai apucat să vorbim despre asertivitate şi prevenirea conflictelor…ar fi fost şi puţin hilar, având în vedere haosul şi conflictele dezlănţuite pe străzi. (De ani de zile acesta este tabloul familiar din Săptămâna Patimilor, o săptămână care se presupune a fi una a reconcilierii şi spiritualizării - dar nimic mai departe de bucureşteni decât aceste două valori, se pare). La frecvenţa şi persistenţa conflictelor mă gândesc de o vreme, având în vedere şi reacţiile studenţilor/cursanţilor la această temă şi ceea ce se vede în spaţiul public:

- indivizii nu sunt conştienţi de frecvenţa şi de intensitatea anormală a conflictelor în spaţiul public şi interpersonal românesc;

- aşa cum nu au conştientizat necesitatea comunicării, actorii sociali nu au conştientizat nici necesitatea prevenirii conflictelor: sunt neconvinşi atât de ideea că ar trebui prevenite conflictele, cât şi de eficienţa modalităţilor de prevenire;

- lipsa de preocupare pentru gestionarea şi prevenirea conflictelor are ca substrat etnopsihologia latină, credinţa implicită că “fără un pic de scântei e plictisitor”…

Iar asertivitatea, care vine din modelul anglo-saxon, pare uşor străină de modul de a fi şi de a comunica al românilor. Ei sunt obişnuiţi să sugereze, nu să precizeze; să completeze cu subînţelesuri (eventual nonverbale), nu să afirme sau să sublinieze. Aceasta este nu doar perspectiva emiţătorilor, ci şi a receptorilor: aserţiunile-Eu pot fi receptate ca fiind “anormale” (nu se suprapun cu aşteptările receptorilor) şi în consecinţă să genereze conflicte în loc să le prevină.

Există însă şi o cale de mijloc: metalimbajul. Prin sugestie, chiar şi nonverbală, putem să ne afirmăm poziţia cu privire la o problemă cu condiţia să o facem la momentul oportun (astfel încât să poată fi considerată aserţiune-Eu).

Exemplu: cineva ne deranjează ascultând muzică la maxim în birou - îi facem cadou o pereche de căşti. (Nu este asertivitate ca în manual dar s-ar putea să aibă rezultate mai bune.)

 

Memoria afectivă şi hărţile mentale

Hărţile mentale sunt un domeniu care îi pasionează pe psihosociologi. Aspectul cel mai cunoscut îndeobşte este că imaginea de ţară înfluenţează modul în care oamenii “văd” în minte harta lumii, mai precis, poziţia şi mărimea diferitelor ţări (un proiect de cercetare interesant ar fi ca mai mulţi români din diaspora să facă simultan un sondaj cu tema “harta mentală a României în puncte diferite ale lumii”; de fapt, am atâtea prietene şi cunoştinţe plecate definitiv în afară încât ar merita încercat) .

Acesta este unul din sensurile termenului de hartă mentală…un alt sens se referă la o geografie la scară mai mică, geografia noastră personală. Acest sens poate fi simţit mai intens de cei care s-au “dezrădăcinat” de undeva, fie că vorbim despre o comunitate retrânsă, un oraş sau o ţară. Dezrădăcinarea e însoţită de procese afective, amintiri şi sentimente care se transformă succesiv în timp sub influenţa experienţelor trăite în alte locuri şi în alte grupuri primare/secundare, astfel încât memoria afectivă sfârşeşte prin a imprima o cu totul altă hartă mentală decât cea reală. “Dezrădăcinaţii” pot proba uşor fenomenul reîntorcându-se după ani buni de absenţă în locuri cărora le-au aparţinut… primul sentiment este cel produs de schimbările obiective ale locurilor şi oamenilor, schimbări care trezesc nostalgia, ca în povestea “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Al doilea strat de sentimente este mai profund: este un lanţ care începe cu surpriza că locurile dragi nu au acele caracteristici care s-au imprimat în minte. Grădina misterioasă în iarba căreia au fost îngropate o mulţime de secrete era în realitate mai mică. Blocul cu patru etaje care părea o fortăreaţă era de fapt o construcţie cenuşie destul de ştearsă, fără nimic deosebit faţă de alte blocuri în jur. Fereastra “lui”/”ei” privită cândva cu speranţă şi timiditate, nu mai este unica fereastră de pe o faţadă… memoria afectivă a deformat harta mentală, adăugând unele amănunte şi ştergând altele, astfel încât a rămas o hartă personală, care este unică pentru fiecare în parte. Pentru că nici o experienţă nu este trăită şi “prelucrată” la fel de mai mulţi indivizi, oricât de aproape s-ar situa din punct de vedere emoţional. Fiecare interior de suflet este un continent nedescoperit!

 

Agenda media şi agenda socială

Este interesant de observat intersecţia între spaţiul real şi spaţiul virtual. În cercetarea mea exista presupunerea că blogurile nu vor prelua decât acele ştiri care sunt şi pe ordinea de zi socială - însă nu mă aşteptam ca selecţia să fie atât de radicală aşa cum a ieşit la analiză. Plastic vorbind, e ca şi cum organismul social ar avea plăgi cronice şi, din când în când, media le atinge cu un deget şi ele se inflamează brusc…iar blogurile sunt ca un reactor chimic care arată locul şi intensitatea bolii.

Cum este acum cazul fetiţei ucise de câini la Constanţa. Tuturor celor care sunt părinţi le-a tremurat inima de milă şi indignare…iar cei care nu sunt părinţi au (re)descoperit pentru a mia oară că România este o junglă, la propriu.

(Dezolant este că asemenea tragedii devin pretexte pentru un val de cruzime necontrolată, un prilej pentru ca instinctele agresive reprimate ale multora să iasă la iveală…iar de la cruzimea faţă de animale la cruzimea faţă de oameni nu este decât un pas. În ultimii zece ani, fiecare eveniment nefericit legat de câini a fost urmat de un val scurt de “eutanasieri” care a împărţit societatea în două tabere aflate în război, exterminatori şi apărători ai câinilor - după care lucrurile au revenit la normal, adică la nepăsare şi lipsă de prevedere…Este mai uşor să previi decât să faci faţă la crize- este o afirmaţie care rămâne în cărţi şi în sălile de curs. Se vorbeşte de ani de zile de sterilizarea câinilor fără stăpân, ceea ce în timp ar duce la o scădere lentă a numărului lor, dar sterilizarea a fost făcută doar de câteva ONG-uri, pe banii lor - limitat, în consecinţă. Dezbaterile televizate pentru alegerile locale nu au arătat până acum decât lipsa de informare sau de strategie a candidaţilor cu privire la problemă. Acum 4 ani competentul primar al capitalei, atunci candidat, spunea într-o dezbatere că “mai întâi îi sterilizăm, apoi îi eutanasiem” (?!)… de ce să ne mirăm că rănile sociale dor în continuare? Ei aud, dar se gândesc la alte lucruri…cum ar fi de înlocuit borduri bune cu borduri proaste şi scumpe. Să trăiască aleşii noştri! Să ne uităm bine la ei. Ei ne reprezintă.)