Cuvintele atrag realul

Lansările de carte (ca şi vernisajele de expoziţii) au ajuns sa pară uşor anacronice in era Internetului. Capcana virtuală este atât de mare incât carţile sunt net dezavantajate…viaţa tuturor a ajuns sa depindă atât de mult de calculator incât ieşirile şi contactele directe s-au rărit. Eu sunt o mare susţinătoare a spaţiului virtual (cred că se vede ) pentru nenumăratele avantaje (printre  care în top ar fi că permite oamenilor cu interese/profiluri asemănătoare să se cunoască şi să comunice chiar la mare distanţă, şi permite delocalizarea activităţilor profesionale) însa nu pot să nu privesc cu tristeţe disoluţia ireversibilă a lumii în care am crescut.

De aceea lansarile tip Green Hours sunt binevenite…locul mi-a trezit nostalgii faţă de viaţa din studenţie (era atmosfera din Lăptăria lui Enache acum 15 ani)…un loc în care nu ai semnal la telefon este întotdeauna interesant pentru că te obligă să comunici în stilul clasic, face to face - stil demodat, acum.

Pe lângă asta, o lansare de carte este un final şi un nou început, emoţia unor reevaluări, transformări şi planuri…a împărtăşirii unor valori şi principii, alături de oameni “aproape de suflet”.

Îmi dau seama că acum şi spaţiul virtual este investit cu conotaţii emoţionale aparte, pentru că mulţi oameni au ales “publicarea online”, iar blogurile sunt “cărţi în mişcare”, cărţi dinamice, interactive…însă obiectul “carte” are o valoare intrinsecă pe care sper că şi-o va păstra oricum ar evolua spaţiul public în viitor.

Miercuri, 23 ianuarie, la ora 17,30, la clubul Green Hours, Calea Victoriei 120, va avea loc lansarea cărţii mele “Comunicare internă în organizaţii”, apărută luna aceasta la editura Tritonic din Bucureşti.

 În cadrul acestui eveniment vor lua cuvântul câţiva invitaţi care susţin viziunea promovată de carte:

- domnul profesor Dumitru Iacob, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice;

-Graţiela Văduva, sociolog doctor, coordonator Departamentul Analiza şi Prevenirea Criminalităţii,  Poliţia Capitalei;

- Atena Stoica, psiholog, coordonator Centrul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi multiple.

- Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, moderator.

Folosesc acest prilej pentru a invita pe toţi cei interesaţi de comunicarea în organizaţii, să participe la acest eveniment alături de mine şi de invitaţii mei.

Câteva gânduri despre metodele de predare, la început de sesiune … 

În acest secol al supervitezei şi al informaţiei electronice, studenţii încep sa practice din ce în ce mai mult ”Mac Asimilarea” sau, şi mai şi, “Mac Facultatea”…cer informaţie concentrată, sintetizată, vor scheme, idei, concluzii înainte de ipoteze… reţete despre “cum să faci” înainte de “cum să fii”…. argumentarea e pe cale de dispariţie, lucrările academice “clasice”  (cu bază teoretică, ipoteze, concluzii) par nişte meteoriţi cazuţi într-un câmp de flori inocente (mă refer la celelalte lucrări, tip eseu scris cu o noapte înaintea examenului).

Toate aceste constatări par sumbre, iar profesorul care predă ştiinţe sociale pare să poată interveni prea puţin asupra cererii de predare venite din partea studenţilor (cerere calitativă, nu cantitativă). Metodele de comunicare trebuie adaptate publicului ţintă, deci…

a) informaţia trebuie organizată într-o formă instrumentală, aplicativă, să fie evidentă posibilitatea de a o folosi în activitate;

b) teoriile trebuie să fie selectate şi reinterpretate într-un mod accesibil fără a ajunge la modul “popular” - şi fără a le deforma, totuşi - iar selecţia să fie realizată de profesor, altfel studenţii nu vor avea răbdarea să le selecteze ei;

c) în cercetare studenţii trebuie să fie orientaţi spre instrumente accesibile şi consacrate, sau spre construirea unor instrumente care să nu fie neapărat de cel mai înalt nivel, însă să fie construite corect din punct de vedere metodologic (nu toţi vor ajunge cercetători în institute) cu scopul de a le deschide totuşi o perspectivă pentru cercetare;

Acestea sunt o parte din obiectivele la care m-am gândit când scriam “Comunicare internă în organizaţii”, o carte scrisă pentru mai multe publicuri….

Analiza comportamentală (o teorie foarte aplicată în cultura americană, foarte criticată în cultura europeană) mi-a devenit o teorie foarte dragă prin utilitatea ei… ea are mai multe aplicaţii în motivarea studenţilor, dar nu vreau să le deconspir pe toate pentru că le-ar pieri tot farmecul :).

(P.S. Sunt uimită de traficul pe care îl are acest blog atât de tânăr. Ştiam că studenţii noştri sunt la ei acasă în blogosferă dar încă nu aveam un tablou clar….în fine, până nu explorezi nu descoperi.)

În iarna aceasta a circulat un mail numit “Amintiri din copilărie” - nu ştiu cine l-a scris dar a fost foarte inspirat. De-abia când îl citim ne dăm seama, cei din generaţia respectivă, cât s-au schimbat lucrurile pentru generaţiile următoare. Noi am fost denumiţi “generaţia de sacrificiu” şi într-o măsură aşa a fost, numai că nu avem deloc acest sentiment, mai ales cînd e vorba de “amintiri din copilărie”…

“Nascuti la inceputul anilor 70-80, vedem acum in anul 2007 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o.
Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva odata.
Suntem ultima generatie care a jucat “Ascunselea”,”Castel”, “Ratele si vanatorii”, “Tara, tara! Vrem ostasi”,”Prinselea”,”Sticluta cu otrava”,”Hotii si vardistii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme doua zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea haine de firma Lee sau Puma era deja lider de gasca.
Noi am fost ultimii “Soimi ai Patriei” si ultimii “Pioneri”.
La gradinita am invatat poezii in romaneste,nu in engleza… Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.
Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa.Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata cu rom si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii.
Noi am ascultat si Depeche Mode, si Metallica, si Michael Jackson, si Backstreet Boys, si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele de la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam!
Am citit “Licurici”, “Pif”, “Ciresarii”, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri “de la TEC” fara sa ne fie teama ca “au prea multe E-uri”, iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit Internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, dar taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri Tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf. Abia asteptam la chefuri sa jucam “Fantanita”, sau “Flori, fete sau baieti”, sau “Adevar sau Provocare”. Noi suntem cei care inca au mai “cerut prietenia”, care inca roseam la cuvantul “sex”, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile in cutii cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri ne trimiteau singuri sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de “first-timers” … “

Despre campaniile sociale în România, mai multe note bune decât proaste în ultima vreme…am observat cu satisfacţie creşterea calităţii lor. Poate că domeniul este cel mai vizibil în comunicarea strategică, dar şi cel mai dificil: există o mare varietate de publicuri ţintă din care se poate selecta, iar fenomenele sunt complexe (cele mai multe dintre ele sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalul social încât este nevoie de schimbare în prealabil şi la nivel instituţional şi social).

Programul cu suita de campanii împotriva violenţei în familie a fost binevenit: campaniile au fost bine gândite, vizibile, şi au ales de fiecare dată cel mai bun public ţintă. La fel, campania pentru integrarea romilor a fost construită într-o notă afectivă şi cu un mesaj uşor de înţeles (segmentele cele mai sensibile la mesaje au fost femeile cu copii şi eventual cei din pătura socială cu venituri modeste). 

Programul de comunicare socială împotriva corupţiei, însă, este o notă discordantă. În primul rând pentru că nu este un fenomen care să se poată rezolva numai prin comunicare. Corupţia a apărut prin problemele de funcţionare a instituţiilor: în România nu există suficient respect pentru oameni, iar angajaţii din sectorul public (funcţionari, medici, profesori, angajaţi din sectorul justiţie şi ordine publică) nu au reuşit nici după “n” ani de la Revoluţie să îşi însuşească ideea că sunt “în slujba clientului” şi nu invers. Până la un punct au fost şi argumente financiare  (salariile lor prea mici comparativ cu nivelul activităţii) dar aceste argumente au început să pălească în ultimii ani.

Revenind la acest program de comunicare, suita de campanii s-a adresat de fiecare dată aceluiaşi public ţintă: celor care “dau”. De exemplu, campania “Fără vile construite din banii tăi” aduce în prim plan o funcţionară care povesteşte cât  a strâns din cadouri  …dincolo de realizarea neconvingătoare (care este argumentul care ar trebui să producă o schimbare şi să convingă?…) publicul ţintă nu este bine ales. O campanie de acest gen nu trebuie să se adreseze celor care “dau” ci celor care “iau”: oamenii dau atâta vreme cât cred că instituţia nu îşi îndeplineşte rolul faţă de ei.

Deci soluţia la fenomen nu ar fi fost un program de acest gen ci

a) un program guvernamental de creştere a eficienţei instituţiilor (ar dura ani) evident cu creşterea fondurilor investite pentru: creşterea transparenţei, perfecţionarea informării clienţilor, creşterea accesului la serviciile publice (cheltuirea de fonduri suplimentare se evită însă, probabil) ;

b) un program de comunicare internă în instituţii vizând schimbarea mentalităţii celor care lucrează acolo…şi, nu în ultimul rând, un sistem mai eficient de control.

Cred ca programul care se desfăşoară este încă un exemplu de situaţie în care se crede că o campanie (sau un şir de campanii) ar putea avea efecte magice…si realitatea demonstrează că, fără măsuri de fond, efectele “magice” nu există.

Este o mare varietate în blogosferă, cu asta nu spun nimic nou…ca sociolog însă m-a interesat sa încerc sa realizez o sistematizare a blogurilor. Volumul textelor este foarte mare şi prin urmare analiza calitativă este foarte greu de realizat, însă nu imposibilă, pentru cineva care îşi propune să facă acest lucru. Pentru a încadra un blog într-o categorie sau alta, am considerat materialele afişate pe prima pagină în momentul (zilele) în care am realizat cercetarea. Criteriile conform cărora s-a încadrat materialul analizat în categorii au fost: identitatea autorului, tipul de selectare şi tratare a informaţiei, autor individual/colectiv, timpul).

Au rezultat următoarele categorii:

1. Bloguri “personale”: cu o amprentă subiectivă evidentă, bloguri care prezintă autorul, personalitatea şi preocupările lui. Această categorie, poate cel mai des reprezentată, are o serie de subcategorii:

a. bloguri narative- experienţa de zi cu zi e povestită (”jurnal online”) posturile sunt scurte, interpretarea este minimă.

b. bloguri “filosofie de viaţă”: nu sunt prezentate aproape deloc experienţele cotidiene, nu se povesteşte nimic concret, nu există personaje din viaţa autorului, se preferă fragmentele de tip literar sau interpretările de tip moral sau filosofic.

c. bloguri “comentariu personal”: există experienţe din prezent sau trecut pe fundal dar numai ca pretext pentru interpretare, amprenta subiectivă este puternică.

d. bloguri comentariu de viaţă publică: elemente din viaţa publică (ştiri, lecturi, evenimente) sunt prezentate, evaluate şi interpretate prin perspectiva proprie.

e. bloguri preluare: autorii preiau fără modificări articole şi materiale audio-video (o “revistă a presei” personală).

2. Bloguri profesionale: autorul foloseşte identitatea sa profesională, cea personală este destul de puţin prezentă. Sunt prezentate elemente de interes pentru domeniul respectiv: de exemplu, un blog pe zona RP comentează elemente precum campanii, prestaţii în spaţiul public, pagina web a unei companii s.a.m.d.

3. Bloguri “hobby”: autorul nu foloseşte nici identitatea personală nici identitatea profesională pentru că este o ipostază a sa mai puţin cunoscută (o identitate parţială, prin care valorifică o pasiune colaterală sau un alt domeniu de interes): de exemplu, bloguri care comentează numai evenimente sportive sau evenimente şi apariţii din muzica de un anumit gen.

4. Bloguri colective “de nişă”: bloguri construie în jurul unei idei: de exemplu, românismul, cultura literară, unitatea românilor din diaspora. Sunt idei cu reprezentare slabă în mainstream media şi de aceea se caută o reprezentare a lor în spaţiul virtual.

5. Bloguri colective profesionale: sunt câteva organizaţii care folosesc blogul ca forma de promovare în spaţiul virtual, este un blog cu mai multe username-uri plasat sub identitatea organizaţiei respective.

6. Bloguri de tip religios: (aş fi vrut să topesc această categorie în altele dar nu se încadrează nicăieri: nu se încadrează la blogurile tip hobby pentru că valorile de tip religios sunt atât de puternice încât marchează întreaga personalitate a individului, nu putem vorbi de identitate parţială). Este o categorie destul de puternic reprezentată în blogosferă, probabil tot din cauză că mainstream media nu acordă atenţie acestui subiect în creştere ca importanţă în agenda socială.

7. Blogurile “revistă online”: bloguri colective care nu aparţin unei organizaţii şi nu sunt versiunea electronică a unei publicaţii tipărite. Oricum, sunt organizate şi prezentate sub formă de blog.

8. Bloguri temporare: constituite numai pentru a pregăti şi prezenta unele evenimente (bloguri întreţinute numai până la desfăşurarea evenimentului respectiv).

Blogurile românilor din diaspora: aplicând riguros criteriile, această categorie se poate dizolva în (1) dar deocamdată le-am considerat o categorie aparte pentru că pot deschide o nouă direcţie pentru cercetare. Mi se pare fascinantă configurarea în spaţiul virtual, cu totul deosebită faţă de cea din spaţiul fizic (în spaţiul virtual teritoriile se configurează după criteriul limbă, nu după criteriul spaţiu): forumurile şi blogurile reprezintă o reîntregire de un alt tip pentru români (am mai spus acest lucru într-o comunicare de anul trecut).

Despre ponderea acestor categorii în blogosferă precum şi despre interpretarea lor prin prisma unor paradigme ale comunicării de masă, într-un post viitor.

Atât la trainigurile la care am fost invitată ca instructor cât şi în contactele profesionale pe care le-am avut, am remarcat o separare între două categorii de practicieni. Comunicatorii aparţin de obicei unui anumit tip de oameni (dinamici , joviali, sociabili, interesanţi, expresivi) iar psihologii/sociologii, unui alt tip de oameni (analitici, reflexivi, reţinuţi, metodici). Ceea ce e interesant este că cele două categorii se intersectează rareori: persoane care să fie simultan capabile să facă analiză şi diagnoză organizaţională precum şi comunicare în organizaţia respectivă sunt rare. Viziunile celor două categorii asupra organizaţiei şi a rolului lor în organizaţie diferă sensibil. Comunicatorii sunt adesea convinşi că sunt simpli executanţi şi nu trebuie să îşi construiască o viziune strategică, nici să cunoască problemele organizaţiei şi să contribuie în mod activ la rezolvarea lor. Această atitudine înseamnă o menţinere  voluntară în rolul de tehnician (după clasificarea lui Cutlip, Center şi Broom, Effective Public Relations). Pe de altă parte, se manifestă o lipsă de interes evidentă pentru perfecţionarea în analiza organizaţională: comunicatorii nu sunt interesaţi să cunoască mai multe elemente de teoria organizaţiilor, de sociologie şi psihologie organizaţională, deşi sunt elemente care i-ar ajuta enorm în practică. Specialiştii în ştiinţe sociale din organizaţii (includ aici şi consultanţii) sunt capabili să dezvolte modele complicate pentru perfecţionarea organizaţiei dar nu ştiu să folosească adecvat comunicarea internă ca instrument de intervenţie şi  să folosească schimbările propuse ca puncte specifice petru construirea identităţii şi imaginii organizaţiei. Lângă cele două categorii se cuvine să plasăm managerii din organizaţiile româneşti, care adesea consideră ambele domenii ca fiind mai degrabă ”impuse” decât cu adevărat utile, deci le acordă un interes episodic. Astfel încât, din opoziţia relativă a acestor categorii, organizaţiile au mai degrabă de pierdut decât de câştigat.

“La început a fost Cuvântul”… Până acum s-a vorbit foarte mult despre puterea cuvintelor de a construi sau de a distruge o lume. În blogosferă, paradoxal, se vorbeşte mai puţin despre acest lucru, deşi este o lume care se construieşte exclusiv prin cuvinte şi imagini. Cuvântul are putere dictatorială aici, de a crea şi distruge imagine publică, de a genera dezbateri, de a consacra personaje mai mult sau mai puţin reale.

Ideea de a crea un blog a venit în timpul desfăşurării unei cercetări pe blogurile româneşti. Dincolo de faptul că din această cercetare reies o serie de concluzii cu privire la rolul blogurilor in spaţiul public (voi reveni la această cercetare ulterior) ceea ce m-a surprins a fost faptul că se foloseşte mai mult puterea cuvintelor de a distruge decât puterea de a construi. Se utilizează identitatea virtuală şi anonimatul confortabil al calculatorului mai mult pentru critică şi comentariu negativ decât pentru aspecte pozitive. Cu alte cuvinte, pe bloguri se vede întotdeauna “partea goală a paharului” (şi mai ales, să subliniem, este vorba de “paharul celorlalţi”) iar “partea plină” se pare că nu există sau este trecută în umbră. Întotdeauna este mai uşor de distrus decât de construit - iar comunicarea din spaţiul public (şi virtual, se vede) pare prea des orientată spre prima variantă.

Blogul acesta îşi propune să se refere în principal la “partea plină a paharului” sau, dacă se va referi şi la cealaltă parte, să întrevadă posibilităţi pentru transformarea a ceea ce este pozitiv în notă dominantă. Ceea ce le spun tuturor generaţiilor de studenţi care trec prin sala de curs este “Schimbarea începe cu voi…” - invitaţie pe care o lansez şi acum în spaţiul virtual.