Cuvintele atrag realul

 Mă gândeam azi în timpul întâlnirii de evaluare a masteratului (acum e o pauză iar eu am sărit peste masa de prânz) că postul anterior este interpretabil şi revin cu sublinieri.  Tabloul de mai jos caracterizează viaţa într-o facultate dinamică, în care eşti obligat ca profesor să îţi stabileşti un standard cât mai ridicat, să cauţi mereu să evoluezi. Practic, nimeni nu ne obligă să depunem proiecte sau să întrăm în grupuri de cercetare. Dar nu poţi să te limitezi la a ţine ore şi la a corecta lucrări. Cursurile cer să fie actualizate destul de des şi actualizarea (mai ales în cazul unei facultăţi centrată pe formare de abilităţi) nu se poate face decât prin ancorarea în realitate (fie că ancorarea se referă la practica în comunicare prin colaborare cu alte organizaţii, fie că se referă la cercetare ca să poţi da substanţă cursurilor).

Evident că la acest tablou se adaugă viaţa de Bucureşti aşa cum o ştie toată lumea (în care orice ieşire în oraş a devenit o catastrofă pentru că pierzi în autobuz trei ore în care ai fi putut face multe) - dacă am fi fost într-un campus cum sunt cele americane, în afara oraşului, în care toate să se rezolve în interior sau prin Internet, poate că starea noastră de spirit ar fi fost alta.

Din când în când însă te opreşti şi te întrebi dacă nu cumva, tot căutând noi provocări profesionale, o bună parte din viaţa adevărată trece pe lângă tine…  

Din afară, privită cu ochiul adesea necruţător al studentului, viaţa de profesor pare cel puţin lejeră…câteva cursuri/seminare pe săptămână, unele cu audienţă, altele cu mai puţină audienţă (diferenţe foarte mari în funcţie de mărimea anului /masteratului, profil, an, nivelul şi interesul studenţilor). În rest nu e nimic vizibil…probabil că la acest sfârşit de februarie nu fac nimic altceva decât să se plimbe prin parcuri şi să se bucure de primăvara venită mai devreme, nu? Să vedem dacă este aşa şi să aruncăm o privire în agenda mea pentru această săptămână:

- 400 de teste de corectat la Comunicare Managerială şi RP (Master Resurse Umane), Bucureşti şi centre, forma la distanta, centrele până vineri (60 lucrari), Bucureştiul până luni  (de trecut şi notele! durează două ore numai trecerea notelor în catalog);

- joi/vineri, întâlnire pentru acreditarea Masteratului de Comunicare şi Relaţii Publice (evaluarea unui dosar cu cinci volume la care am lucrat două luni - o activitate cronofagă şi obositoare pentru toţi coordonatorii de masterate şi pentru toţi colegii din echipa administrativă care au lucrat la părţile comune ale dosarelor);

- de încheiat (până luni! e  o promisiune) situaţia studenţilor la masteratele online, 200 de aplicaţii şi note la participare la Comunicare Internă (Master Comunicare în Afaceri) şi Introducere în Managementul Organizaţiilor Şcolare  (Masterat Educaţional);

- de terminat un proiect de cercetare CNCSIS pe zona organizaţii care se va depune săptămâna viitoare;

- de continuat în week-end cercetarea cu media sociale (partea mea se referă la preluarea ştirilor în media sociale) - face parte dintr-o cercetare mai mare numită Discursul informaţional al televiziunii şi construirea spaţiului public, condusă de domnul profesor Drăgan;

- de lucrat la  două cărţi….

?! Oare cum a fost afară ieri? A fost soare?…Am trecut puţin printr-un parc dar nici nu am observat….

Am primit un mail din folclorul electronic şi nu rezist să nu îl postez - mai ales că e vorba despre oraşul copilăriei şi adolescenţei mele şi am nostalgii când aud vorbindu-se despre el (deşi ultima dată când l-am vizitat, cu ani de zile în urmă, mi-am dat seama că locurile dragi se păstrează mai mult în inimă decât în realitate). Ştiu că problema separaţiei etnice este serioasă şi poate deveni una gravă şi pentru noi dar trebuie să mai şi zâmbim din când în când :).

“Judetul Dolj şi-a declarat independenţa 

Autorităţile de la Craiova au transmis astăzi la ora 8:00 Parlamentului declaraţia prin care oltenii îşi declară unilateral independenţa. Printr-o mişcare total neaşteptată, oltenii separatişti din Dolj, inspiraţi de precedentul kosovar, şi-au declarat independenţa, cu sprijinul tacit al Burkinei Fasso, Guyanei Franceze şi Ţării Bascilor, deşi din Ţara Bascilor încă nu au primit confirmarea în scris, faxul bascilor fiind defect.

Reprezentantul Guvernului în teritoriu a fost capturat de forţele separatiste, aplicându-i-se o bătaie ruptă din rai sau din filmele cu Van Damme. Circa 4000 de olteni au invadat astăzi străzile noii capitale, Craiova, scandând sloganuri diverse, printre care: “Aruncă-mi, bă, damigeana  aia!” “Ia prazul, neamuleeeeee”, “Hai Craiova!”, “Jos Guvernul” şi “Unde fuseşi tu, Americo, până acum?!”

 Emblema statului este cel puţin ciudată 

Drapelul noului stat, Oltenia, este tricolor, cu doua prazuri încrucişate, simbolizând lupta pentru independenţă oltenilor, precum şi puterea economică a acestora. Imnul va fi celebrul cântec “Spune, spune, hoţ bătrân”, deosebit de popular printre hoţii de cai în perioada dintre cele doua războaie. Sediul Imprimeriei Naţionale din Craiova este deja în mâinile forţelor separatiste, care au început deja să tipărească noua monedă, denumită sugestiv “Francul”.

  UDMR susţine ca e un fapt normal 

“Valorile naţionale ale minorităţii olteneşti au dus astăzi la îndeplinirea dezideratului de veacuri în regiunea Ţinutul Oltenesc. Somăm autorităţile de la Bucureşti să recunoască de urgenţă noul stat, care beneficiază deja de o amplă recunoaştere internaţională”, a precizat pentru times.ro Marko Polo Bela.

 UE ar cam fi de acord 

Comisia Europeană a fost informată despre demersul separatist al oltenilor, membrii acesteia declarând: “E ceva de semnat? Daţi-le încoace, să le semnăm şi ăstora. De unde sunt? Din Balcani? Daţi la semnat, că ne prinde noaptea aici printre hârţoage!” după care au plecat la masă, lăsând România în aer.

 Vadim Tudor e contrariat 

“Recunosc că e o mişcare neasteptată a oltenilor, care mi-au transmis déjà ca Doljul e teritoriu pe care nu sunt decât români de o sută de ani şi că mă vor de urgenţă la Craiova la cârma ţării. Voi vedea în continuare ce părere au şi generalii mei şi voi lua o decizie. Mi s-a adus la cunoştinţă că există mari stocuri de medicamente în Craiova, deci e cu atât mai tentant!”

 Şi Oltul e în fierbere 

Cazanele de ţuică fierb de azi dimineaţă la capacitate maxima şi în Judeţul Olt, ai cărui locuitori susţin că Doljul le-a furat statul şi emblema naţională, ceea ce va duce posibil la un război intra-etnic. Ar mai fi, evident, şi problema zaibărului, care nu poate fi tranşată decât printr-o confruntare armată.

Ramânem în continuare cu ochii pe situaţie, asteptând şi comunicatul oficial al Guvernului, care probabil nu va recunoaşte independenţa noului stat.”

…Ca o continuare a dezbaterii de aseară (joi) de la TVR2 de la “Ora de ştiri”, câteva elemente despre cauzele exploziei blogurilor şi a social media în general.

Invitatul cu care am fost aseară în emisiune, Iulian Comănescu, îmi spunea “în culise” că explozia de bloguri se datorează uşurinţei cu care se creează şi se citesc. Aceasta  ar fi o explicaţie tehnică, însă eu am încercat în cercetarea mea să merg mai departe cu inferenţele.

Dezvoltarea “social media” a fost determinată de două presiuni: una dinspre mediul social şi una dinspre media tradiţionale.

(1) În plan social se înregistrează o schimbare a stilului de viaţă în special în mediul urban. Familia extinsă tinde să dispară, familiile devin nucleare sau monoparentale (deci grupurile primare se reduc la mărime) iar grupurile secundare (grupurile de prieteni) se diluează din cauza delocalizării: oamenii pot munci la distanţe mari faţă de locul în care trăiesc, cu ajutorul maşinii personale pot să îşi petreacă timpul liber departe de casă, cumpărăturile se fac la hipermarketuri etc. Deci comunitatea în sens tradiţional dispare…a dispărut deja, în oraşele mari. Însă dorinţa de socializare a rămas la acelaşi nivel şi “comunitatea” a devenit acum din reală, virtuală.

(2) Dinspre media tradiţionale s-a exercitat de asemenea o presiune pentru că există nevoi ale indivizilor pe care media nu le satisfac: (a) indivizii nu îşi pot exprima suficient opinia cu privire la evenimentele din spaţiul public; (b) indivizii nu se regăsesc în clişeele şi stereotipurile identitare promovate de media; (c) indivizii nu îşi regăsesc subiectele de interes în agenda media; (d) media tradiţionale nu sunt suficient de interactive; (e)  media tradiţionale nu oferă soluţii concrete indivizilor în momentul în care apar probleme. Toate aceste nevoi ale audienţelor nesatisfăcute de media tradiţionale s-au transformat în motivaţii de utilizare a noilor media.

Promisesem că revin cu ponderea tipurilor de bloguri aşa cum reiese din cercetarea de acum o lună şi jumătate. Perioada analizei: 1-3 ianuarie 2008. Număr de bloguri analizate: 270. Eşantion: aproximativ prima treime din blogurile afisate pe wordpress.com (blogurile afişate la data respectivă erau aproximativ 930). Metoda: analiza de conţinut. Încadrarea în categorii s-a făcut prin analiza materialelor de pe prima pagina a blogului.

(Nu mai reiau categoriile pentru că sunt explicate mai jos)

1. Bloguri personale: 41,3 % dintre care:

   1a. narative:  7%

  1b. “filosofie de viaţă”: 4%

  1c. bloguri “comentariu personal”: 20,7%

  1d. bloguri comentariu de viaţă publică: 6,6%

   1e. bloguri preluare: 3%.

2. Bloguri profesionale: 4,4%

3. Bloguri “hobby”: 8,5%

4. Bloguri colective “de nişă”:13,5%

   4a. (La 4a am încadrat un grup din diaspora care a produs un număr enorm de bloguri prin care promovează nu numai o anumită idee ci şi curentul literar şi grupul lor - oricum mi s-a părut că numărul de 30 de bloguri este prea mare pentru numărul mic de idei promovate): 11%

  4b. (blogurile care intră de fapt în această categorie): 2,5%

5. Bloguri colective profesionale (sau bloguri de organizaţie): 1,4%

6. Bloguri de tip religios: 3,7%

7. Blogurile “revistă online”: 4%

8. Bloguri temporare: 2,2%

(După cum se vede am topit categoria 9 în celelalte pentru că astfel clasificarea este mai corectă.)

În afară de asta am găsit un număr foarte mare de bloguri (18%) care nu au fost introduse în categorii pentru că erau inactive…fie nu puteau fi accesate, fie posesorul se mutase pe o altă adresă de web.  

Ce spun aceste procente?…În primul rând, că în spaţiul virtual românesc blogul a rămas foarte aproape de accepţiunea iniţială: jurnal online, formă de exprimare personală  şi subiectivă în spaţiul public (virtual). Blogul profesional (eventual, blogul instrument de comunicare internă) este prea puţin dezvoltat. La fel, faptul că blogurile de organizaţie sunt prea puţin numeroase arată faptul că blogul nu este încă exploatat la nivel organizaţional conform potenţialului pe care îl are. Se pare că teoria este foarte departe de practică în cazul blogurilor în spaţiul virtual românesc. Am văzut de câteva sesiuni de licenţe/dizertaţii încoace studii de caz cu new media ca instrumente de marketing şi imagine dar e limpede că nu se aplică deocamdată…. blogul rămâne un instrument de exprimare personal (cel mult un instrument de creare de imagine pentru unii actori politici însă fenomenul nu a reprezentat unul din scopurile analizei). De asemenea numărul mic al blogurilor temporare arată că evenimentele sau campaniile nu pun un accent prea mare pe spaţiul virtual…probabil se consideră că utilizatorii de Internet reprezintă un segment destul de îngust. Ar trebui reconsiderat acest lucru pentru că evoluţia este destul de dinamică în ceea ce priveşte utilizarea Internetului.

Iar în ceea ce priveşte procentul mare de bloguri inactive sau “părăsite”…asta arată dinamismul pronunţat al comunităţilor virtuale. Identităţile virtuale pot să dispară sau să devină “staţii” nefrecventate la fel de repede cum au apărut…(va urma).  

Joi seara a fost o dezbatere interesantă la “Ora de ştiri” despre un nou proiect de brand turistic (din păcate nu găsesc linkul de pe  site-ul tvr). Mi s-a părut interesantă pentru că a subliniat principalele aspecte în legătură cu acest subiect:

1. Lipsa unei continuităţi în acest proiect (proiectele au fost secvenţiale însă nu ajung patru ani cât este o legislatură pentru a proiecta un brand de ţară).

2. Lipsa unui manager cu experienţă în acest proiect (putea fi un expert internaţional) care să coordoneze componentele complexe ale programului.

3. Lipsa unei continuităţi în proiectarea brandurilor (brandul turistic trebuie gândit ca parte a unui brand de ţară): strategia de construire a brandurilor care sunt incluse unele în altele trebuie să fie coerentă.

4. Necesitatea corelaţiei între calităţile “produsului”(România) şi strategia de imagine: dacă “produsul” nu este de calitate nu se poate proiecta o imagine adecvată (a proiecta o imagine nu înseamnă a minţi despre produsul respectiv). În paranteză şi ca un adaos la ceea ce s-a spus în emisiune…cum să proiectezi un brand turistic pentru servicii atât de proaste? Şi nu este vorba neapărat aici de baza materială a hotelurilor şi pensiunilor ci de infrastructura staţiunilor turistice…multe dintre ele (cu nume cunoscut în România: exemplu Tuşnad, Herculane) arată jalnic, par părăsite… nu au puncte de atracţie pentru turişti, nu au facilităţi pentru petrecerea timpului liber, restaurante sau magazine…iar atitudinea oamenilor implicaţi în servicii lasă destul de mult de dorit. Angajaţii din domeniul turistic nu ştiu să zâmbească şi să vină în întâmpinarea nevoilor clientului (exclud personalul din pensiunile agroturistice care a învăţat această artă de comunicare cu clientul). Iar “natura inegalabilă” despre care s-a vorbit tot timpul nu este protejată în nici un fel de poluare, nenumărate deşeuri şi se îngăduie distrugerea ei cu orice ocazie (vezi Roşia Montană şi defrişările masive de păduri).  Este absurd, aşadar, ca pe această realitate să încerci să construieşti un brand turistic.

5. Pentru a construi un brand de ţară trebuie să se facă mai întîi un program de comunicare internă (imagine pentru publicul intern) cu scopul de proiectare a identităţii pentru români. Românii sunt purtători de imagine şi ei nu pot promova imaginea României în exterior câtă vreme “identitatea naţională” pe care ei înşişi şi-o atribuie cuprinde mai mult elemente negative decât pozitive la ora actuală…

6. La cele ce s-au spus în dezbatere adaug şi eu că încercările anterioare de a proiecta un brand de ţară au fost extrem de nepotrivite cu “produsul”. Probabil că proiectele au fost realizate de politicieni şi nu de specialişti în relaţii publice/publicitate pentru că “axele de comunicare”, dacă le pot numi aşa, au fost extrem de departe de realitate, de caracteristicile produsului (ce are de-a face “fabulous spirit” cu România şi românii)?

Cei care ar trebui să ia măsuri concrete legate de acest subiect nu par să fie ancoraţi în realitate …mi s-a părut incredibil faptul că în proiectele anterioare atât de slabe s-au cheltuit sume impresionante…cum ar fi 100.000 euro pentru un slogan nereuşit (?!).

Să sperăm că lucrurile vor evolua spre bine, aşa cum s-a întâmplat în mai multe domenii…

(Din pacate am tastatura defecta si nu pot scrie cu caractere romanesti, voi corecta mai tirziu. Ii sfatuiesc calduros pe studenti sa renunte in toate lucrarile academice la scrisul cu caractere englezesti.)

Pentru mine sesiunile /licenţele /admiterile sunt momente în care mă gândesc  în mod generic  la ”şcoala românească”. S-a vorbit foarte mult şi pe drept cuvânt despre reformele succesive şi despre lipsa de strategie pe termen lung (toate strategiile au fost secvenţiale şi dependente de culoarea politică a guvernelor). Aş vrea sa mă concentrez mai puţin pe această idee şi să fac o scurtă analiză a şcolii româneşti din punct de vedere organizaţional.

Să remarcăm mai întâi o schimbare de ton în proiectul noii  legi a învăţământului cu privire la misiunea şcolii:

- formularea veche (1995) spune ca

„(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale.(2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”

Iar formularea din proiectul de lege actual sună aşa:

 „(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe valorile democraţiei, ale diversităţii culturale, pe aspiraţiile individuale, sociale şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale în contextul valorilor europene. (2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă şi armonioasă a personalităţii individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe cunoaştere.”

Deci au apărut ca idei noi diversitatea culturală, integrarea europeană şi societatea bazată pe cunoaştere. Idei noi şi deosebit de bune. Numai că pe fondul problemelor sistemului şcolar mi se pare  ca şi cum am pune o fundă roşie la o cutie veche…fapt este ca sistemul şcolar este în derivă şi nimeni nu reuşeşte să îi dea o direcţie. Ministerul pare a semăna cu un echipaj care încearcă mai degrabă să o facă să plutească, să nu se scufunde, nu să ajungă undeva anume.

Revenind din zona metaforică, să înregistrăm presiunile care se exercită asupra organizaţiei şcoală.

A. Presiunile din exterior:

a. Polarizarea categoriilor sociale, împărţirea în “bogaţi şi săraci” cu o pătura de mijloc puţin consistentă, a dus cu timpul şi la polarizarea şcolilor. Astfel există şcoli “rău famate” prin simplul fapt că sunt situate în zone cu populaţie defavorizată. La celălalt capăt al continuumului există “şcolile situate în zona bună” care îndrăznesc să facă investiţii în baza materială şi informatică. Există şi un tip de şcoală cu profil mixt (îmi povesteau studenţii de la masteratul de Management educaţional) situată în zona rău cotată dar care reuşeşte să aibă un sistem de recrutare a elevilor din zonele “bune” şi astfel să aibă un nivel redus al abandonului şcolar şi al violenţei.

b. Fenomenul despre care se discută tot mai  mult al “copiilor părăsiţi”, al părinţilor care migrează temporar pentru munca în străinătate lăsând copilul în grija bunicilor şi a scolii (cu consecinţe nu numai la nivel psihologic ci şi educativ).

c. Schimbarea culturală: declinul unui sistem de valori şi ascensiunea altuia. Din păcate în noul sistem de valori banul şi posesiunile materiale ocupă locul central….iar cultura autentică şi acumularea de capital educaţional sunt undeva la urmă în topul valorilor…ceea ce minează din start misiunea despre care vorbeam mai sus.

d. Media exercita o presiune directă asupra sistemului educaţional prin promovarea de divertisment ieftin şi violenţă in detrimentul valorilor autentice.

e. Selecţia actuală a elitelor este profund deficitară iar mass media încurajează selecţia negativă. Îmi trimitea cineva pe mail un panseu hilar al lui Gigi Becali la o televiziune privată în care spunea că mai degrabă el este filosof decât un profesor de filosofie care este teoretician…:)). (Ajungi  să te intrebi care este rolul media intr-o societate: de a o ajuta să supravieţuiască sau să se autodistrugă?)

f. Relaţia delicată cu administraţia locală şi cu ministerul/sau cu orice înseamnă autoritate din afara şcolii (de exemplu organizaţiile finanţatoare de proiecte). Relaţiile instituţionale sunt neclare şi profund viciate in România. Instituţiile importante care “au în grijă” alte instituţii de dimensiuni mai mici se comportă paternalist şi eventual punitiv. Inspecţiile şi comisiile din afară sunt privite cu teamă pentru că par a avea scopul de “a identifica greşeli” decât de a acţiona pozitiv şi de a ajuta organizaţia şcoală.

g. Presiunile care se refera la globalizare şi integrare europeană. Societatea bazată pe cunoaştere nu este doar o formulă fără conţinut, ea devine din ce în ce mai vizibilă şi implică adaptarea tuturor organizaţiilor (nu numai a organizaţiei şcoală) la anumite modele de existenţă/valori  (de aici decurg dezvoltarea comunicării virtuale, necesitatea selectării informaţiei, evitarea decalajului informaţional, munca inteligentă şi delocalizată etc). În cazul particular al şcolii avem de-a face cu doua consecinţe ale acestui fenomen: pe de o parte, adaptarea şcolii ca organizaţie la noile tendinţe (delocalizarea activităţii adiţionale a profesorilor şi pe alocuri şi a procesului de învăţare) iar pe de alta parte realimentarea misiunii şcolii (pe care o observam mai sus):  pregătirea elevilor/studenţilor să se facă prin  adaptarea conţinuturilor şi metodelor de învăţare şi formularea de noi ţinte particulare. Să notăm că deocamdată sistemul şcolar (fiind mai degrabă rigid) a răspuns parţial ca organizaţie la acest tip de presiune iar la nivelul de adaptare a conţinuturilor, metodelor şi scopurilor mai deloc…

 B. Presiuni din interior:

a. Selecţia profund deficitară a resurselor umane. Lipsa motivării extrinseci a profesorilor a făcut ca, de-a lungul anilor, resursa umana din învăţământ să se deprecieze. Nu mai devine profesor cineva care are vocaţie ci altcineva care “nu a găsit altceva mai bun”.

b. Corupţia şi atitudinile balcanice promovate la scară largă. Mă întristează să văd că, dintre toate tipurile de masteranzi, profesorii încearcă cel mai mult sa dea cadouri profesorilor care îi pregătesc în ciclul masteral. Asta înseamnă că în ciclurile inferioare această tendinţa a devenit deja o tradiţie şi ei nu cred că pot primi la fel de multa asistenţă din partea noastră dacă nu ar aduce nimic sau ar aduce doar flori (ceea ce nu e adevărat).

c. Dintr-o cercetare făcută recent de mine şi de trei colege în liceele şi şcolile din Bucureşti a reieşit că stilul democratic de conducere este des întâlnit în şcoli, ceea ce este bine, însă  forma de organizare a procesului de decizie este greoaie. Nu există sisteme de informare internă eficiente şi nici o pregătire  prin informare pentru luarea deciziei. Cercetarea a arătat că doar pentru un sfert din şcoli (27%) şi respectiv 25 % dintre licee există o pregătire a luării deciziei (formularea soluţiilor alternative înaintea şedinţei)  în timp ce în 49% din şcoli şi 57% dintre licee se comunică problemele şi se cer soluţii pe loc. Aceasta, plus faptul ca informarea internă se realizează tot cu prilejul şedinţelor, a determinat ca acestea sa fie privite cu antipatie de participanţi şi să nu fie un instrument eficient managerial.

d. Relaţia delicată profesor - elev şi aruncarea responsabilităţilor pentru eşecul educaţiei de la profesori la părinţi şi invers. Având în vedere cele subliniate până acum problemele relaţiei elev/student-profesor devin explicabile. Dilema are soluţii nu în interior şi nici măcar la nivelul relaţiei şcoală- comunitate sau şcoală- părinţi, ci numai la nivel social. Câtă vreme media nu conştientizează rolul educativ pe care il are, şcoala românească nu va avea rolul pe care trebuie să îl aibă în societate.

e. (Aceasta este o presiune mixta, cu cauze interne şi externe). Birocratia pronunţată al cărei model este menţinut de relaţiile instituţionale actuale: frica de controale a dus “mania hârtiilor” la extrem. Există o “frică de semnătură” care are consecinţe multiple: a) traseul hârtiilor este voit neclar şi de aici şi responsabilităţile; b) cei care au nevoie de “hârtii” care par banale au un nivel ridicat de stres pentru ca nu ştiu dacă vor reuşi să ia semnăturile la termen şi c) stresul celor care au răspundere - pentru ca nu ştiu daca ar putea fi traşi la răspundere pentru “vini imaginare” cum ar spune Nichita Stănescu. Deci o parte importantă din timpul şi energia interioară se consumă inutil.

f. Să notăm şi o presiune cu efecte pozitive. Managementul educaţional a început să se dezvolte: managerii şcolari încep să aibă o atitudine mai potrivită cu misiunea lor de a conduce o organizaţie (altfel spus nu mai sunt doar profesori investiţi temporar cu putere legitimă). De asemenea şcoala a început să aibă o atitudine proactiva, de a se gândi la unele probleme din faza incipienta.

După cum era de aşteptat, cercetarea realizată de D&D Research şi Leo Burnett a facut mare vâlvă în spaţiul virtual…şi pe drept cuvânt, spaţiul virtual e populat în mare măsură de vârste între 16-24 de ani şi cercetarea îi priveşte în mod direct. Eu am prins de veste despre cercetare din spaţiul real (emisiunea “Ora de ştiri” de la Tvr2 din 30.01, puteţi vedea ştirea la http://www.tvr.ro/tineret.php?play=29053) şi prin urmare nu sunt în posesia informaţiei complete, ştirile prin natura lor nu pot prezenta toate aspectele unei cercetări. De exemplu, în comentariu s-a spus ca în ceea ce priveşte repartiţia la trei dintre categorii diferenţele de gen sunt nesemnificative, însă totuşi în categoria “rebeli de cartier” sunt mai mult baieţi cum era şi firesc… iar în categoria “conservatori” sunt mai mult fete (cum era de aşteptat)…totuşi ponderea în cadrul fiecărei categorii ar fi destul de importantă, poate colegii noştri vor publica această cercetare ca sa ne lămurim.

Dincolo de nelamuriri, este absolut îmbucurătoare ponderea pe categorii (30% “conservatori”, 19% “ambiţioşi calculaţi”, 18% “rebeli de cartier”, 16% “oportunişti”, 17% “pesimişti confuzi”). Faptul că într-o societate care a fost destul de des “în derivă” (iar valorile şi stilul de viaţă au cunoscut modificări radicale) aproape jumătate din generaţia tânără din mediul urban a reuşit, aproape fără ajutor din mediul social, să aibă o busolă (ma refer la primele două categorii) este remarcabil. Când spun ”fără ajutor” mă gândesc în special la deriva şi eşecul de misiune al şcolii româneşti… înseamnă în acest caz că familia este instituţia care a reuşit în proporţie mai mare să conserve un anumit sistem de valori.

Revenind la minidezbaterea cu Răzvan Mătăşel care a avut loc în studio după difuzarea ştirii…s-a vorbit despre ponderea foarte mare pe care o are Internetul în interacţiunea socială a tinerilor.  Pentru toţi cred că era un lucru ştiut, de fapt… însă aş vrea să ofer o explicaţie “din partea generaţiei 70″ care a fost o generaţie 100% face-to-face şi deci diferită de cea actuală. Nu numai atractivitatea noii tehnologii este cea care a determinat migraţia tinerilor în spaţiul virtual…ci în primul rând schimbarea socială şi a stilului de viaţă al părinţilor. Grupurile primare s-au diluat, relaţiile cu proximitatea s-au rarefiat, delocalizarea familiilor este evidentă şi a avut consecinţe la nivelul generaţiei tinere: ei nu mai socializează în acelaşi loc ca să poată construi relaţii constante într-un grup de prieteni, ci iau la rând “locurile interesante”, nu mai merg la şcoala cea mai apropiată ci la şcoala “mai bună” de la n staţii distanţă, nu îşi mai petrec vacanţele în acelaşi loc, “la ţară” sau pe litoralul românesc ci în destinaţii care acum 20 de ani ar fi părut exotice…Grecia, Spania sau Franţa. O altă cauză majoră este alienarea indusă de canalele TV comerciale care prin abordarea bazată pe stereotipuri şi divertisment facil (ca să nu spun un adjectiv mai dur) nu oferă posibilitatea individualizării modelului de receptare: tinerii se regăsesc prea puţin în “lumea de pe sticlă” şi preferă să migreze în spaţiul virtual care este mult mai atractiv prin varietatea posibilităţilor de exprimare. Şi fenomenul este de observat pentru că se va amplifica în viitor :(.

 Încă ceva despre apartenenţa la categorii…(observaţia asta e pentru studenţii care s-au apucat de aplicaţiile pe care le vor preda luni!!) este important să înţelegem că denumirea unei categorii nu este decât o etichetă pentru un sociostil…citeam un comentariu pe blogul lui Dan Petre, cum că un student s-a identificat în toate categoriile…apartenenţa la o categorie nu se face lipind mecanic “eticheta” ca şi atribut ci numai prin seria de caracteristici din spatele “etichetei”…cum ar fi valori asociate, aspiraţii, repartiţia timpului, consum de media, petrecerea timpului liber, modalităţi de socializare ş.a.

Acestea fiind zise, mult spor tuturor la aplicaţii şi examene…vă doresc cât mai puţine nopţi pierdute pentru că sunt dăunătoare pentru materia cenuşie :).