Cuvintele atrag realul

Demografia este o disciplină fascinantă pentru că redă extrem de concentrat caracteristicile unei societăţi şi nivelul la care a ajuns. La prima vedere sunt doar cifre şi procente, dar “traduse” şi comparate între ele (pe ani) precum şi cu cifrele similare din alte ţări europene, reflectă tendinţele şi sănătatea unui ansamblu social.

Dacă ne uităm la un singur element, mortalitatea infantilă (http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana), ne dăm seama că în România anului 2008, conceptul de politică publică în domeniul sănătăţii este doar o expresie frumoasă pe hârtie. România are nivelul cel mai ridicat la mortalitatea copiilor sub un an din Europa (17 la mie), cifră care, după oarecare fluctuaţii între 2000 şi 2006, a crescut din nou la acest nivel incredibil (în statele europene această cifră variază în jurul a 4 la mie) .

(Îmi revine în memorie sala de curs din anul I Sociologie şi profesorul Dumitru Sandu, care ne explica de ce mortalitatea infantilă, împreună cu speranţa de viaţă, reprezintă indicatorii cei mai relevanţi pentru a identifica nivelul de dezvoltare a unei societăţi). Mortalitatea infantilă este un indicator important pentru că noul-născut este cel mai fragil stadiu al vieţii şi măsura în care supravieţuieşte este direct legată de nivelul societăţii respective…numai societăţile dezvoltate au un nivel corespunzător al asistenţei medicale şi al condiţiilor în care trăiesc copiii mici, precum şi o viteză mare de intervenţie în caz de nevoie.

Deci cifrele demonstrează şi ele, încă odată, teoria formelor fără fond. Am importat deocamdată doar designuri urbane şi stiluri de viaţă din Uniunea Europeană. Ce era mai important, adică respectul pentru om, am uitat să importăm…

Pentru mine, “simţul umorului” ca dimensiune interioară înseamnă o capacitate de distanţare critică, de evaluare a oricărui fapt la proporţii juste (adică mici) şi de identificare a unor trăsături implicite ale faptelor/persoanelor, interpretarea lor având nuanţe diverse: amuzament, superioritate, indulgenţă ş.a. Ca dimensiune exterioară, vizibilă, umorul se referă în plus la transformarea interpretării în prezentare de situaţie care să provoace cel puţin zâmbetul auditorilor. Capacitatea de distanţare (”luciditatea fină”) este necesară pentru a pune lucrurile într-o altă perspectivă, este nevoie însă şi de originalitate în interpretare pentru îmbinarea nuanţelor, şi de subtilitate în comunicare pentru a converti umorul interior în umor exterior. Nu în ultimul rând, umorul înseamnă transferul de la nivelul individual la nivelul colectiv. Producerea şi transmiterea umorului exterior presupune un simţ dezvoltat al inserţiei sociale şi al valorilor colective.

Pentru români, după cum bine s-a subliniat aseară la “Ultra News” (http://www.tvr.ro/emisiune.php?ed=33257), umorul a fost o armă de supravieţuire înainte de 1989 dar şi după aceea, în primii zece ani de tranziţie. Absurditatea unor situaţii, blocajele instituţionale, lipsurile sociale şi năravurile personajelor politice nu puteau fi tratate decât prin umor de către o colectivitate situată la o prea mare distanţă faţă de putere. Era vorba de un “plâns convertit în râs” care nu avea numai valoare psihoterapeutică ci şi, mai ales, valoare metafizică.

Din păcate, invazia de vulgaritate şi de obscenitate din ultimii ani a dus la o pervertire a acestui simţ al umorului. Evantaiul surselor pentru repertoriul umoristic s-a îngustat foarte mult, marea majoritate a temelor trebuie să aibă şi o tentă sexuală sau să exploateze anormal de mult acest aspect. Oare societatea noastră a devenit atât de redusă încât nu se mai găseşte altceva de care să se facă haz?…

(Îmi place emisiunea Ultra News pentru că vizează două tipuri de audienţă. Una este audienţa clasică a postului naţional, o audienţă destul de diversificată, căreia îi sunt destinate tema clară şi invitaţii - personaje “scoase din rolul lor public” şi cu o altă identitate decât cea mai cunoscută de către spectatori. Pe lângă firul principal al talk-show-ului se lansează şi alte teme care rămân deschise pentru interpretare unei audienţe mai subtile şi mai reflexive.)

…Mi-am amintit un banc de dinainte de 1989 care mi se pare semnificativ pentru români:

Trei broaşte, pe un lac. Prima: “Oac”. A doua: “Oac”. A treia: “Oac, Oac”. Prima scoate un pistol şi o împuşcă pe cea de-a treia. A doua o întreabă: “De ce ai împuşcat-o?” Prima: “Ştia prea multe”.

Duminică, 22 noiembrie 1987

Tocmai m-am întors de la Camelia. Ai ei sunt plecaţi la ţară pentru două zile şi m-a chemat aseară să ascultăm muzică. Am convins-o pe mama să mă lase să plec la ea până dimineaţa, şi am plecat repede ca să nu se răzgândească. Am reuşit să ies cu casetofonul pe uşă fără să mă vadă frate-meu (era cam 10 seara, întuneric beznă pe scara noastră şi până la blocul vecin). Trebuia să ascultăm două casete împrumutate, una cu Depeche şi Alphaville, alta cu Yazoo. Cristina se dusese la un chef cu prietenul ei, a promis că vine pe la 12, n-a mai apărut deşi a sunat şi tatăl ei după ea (sper că s-a descurcat).

La Camelia mai erau Raoul şi încă patru tipi din gaşca lui (pe doi îi cunoşteam vag, din discotecă). Raoul arăta spectaculos ca de obicei, cu vesta nelipsită de piele, plină de cruci, cu mănuşa cu ţinte în mâna stângă, şi pieptănat ca Billy Idol. Viorel şi Baltă fumau ţigară de la ţigară şi povesteau ce se mai întâmplase pe la discoteca din Teatru. Ascultam pe rând când casetofonul, când magnetofonul ei: încă mai are, împrumutată de la altcineva, banda cu A broken frame, albumul cel mai vechi al lui Depeche, care îmi place mult mai mult decât ultimul lor album. Pe caseta cu Yazoo erau între altele şi Only you şi Nobody’s diary, piese care sunt numărul unu în topul meu personal. După asta s-a ascultat caseta cu Billy Idol a musafirilor (mie nu prea îmi place Billy Idol, dar mă abţin să le spun, pentru că ei sunt dependenţi de idolul lor).

Între timp, Camelia a vrut să-i impresioneze ca întotdeauna şi le-a pus pe masă tot ce a avut în frigider, iar ei au ras aproape toată mâncarea. (Noroc că părinţii ei vin de obicei cu mâncare de la ţară şi cred că nu vor observa.) După asta am început un whist lung la care a bătut unul din băieţii mai mici (a Xa). Pe la ora 1,00 s-a întrerupt lumina electrică (aşa este programul la noi în cartier) şi cei doi pe care îi cunoşteam mai puţin au plecat acasă. Au rămas Raoul, Viorel şi Baltă, care şi-au etalat colecţia de bancuri. Camelia adusese o lampă cu gaz şi am jucat şah şi table la lumina lămpii. Raoul l-a bătut pe Viorel la table, iar eu i-am dat mat de două ori lui Baltă. În schimb, Viorel e un jucător mai bun decât mine şi mi-a dat mat destul de uşor. Pe la 4,00 se terminaseră ţigările, dar s-a aprins lumina electrică. Pe la 4,30, la o cafea şi un Depeche (aveau ei o bandă cu Construction time again pe care nu o pusesem încă), ajunsesem la o discuţie foarte serioasă despre admiterea la facultate. Viorel şi Baltă au terminat anul ăsta liceul, dar nu au reuşit să intre la facultate, vor să încerce iar la vară; părinţii lor s-au făcut luntre şi punte ca să îi scape de armată. M-au întrebat unde am de gând să dau eu şi le-am spus că, probabil, la Politehnică. În fine, pe la 5,30 musafirii pleacă şi ne apucăm de curăţenie. Am băut încă o cafea şi am dormit doar două ore, de la 7,00 la 9,00.

Ce muzică am ascultat în noaptea asta!…Păcat că în rest o auzim prea puţin!…

Mai demult am primit o glumă pe adresa de mail de la una dintre absolventele care îşi pregăteau lucrarea de dizertaţie. Absolventa avea de gând să o spună şi comisiei şi i-am spus că nu ar fi o idee prea bună - însă am reţinut povestea pentru că reflectă foarte bine distorsiunile din comunicarea verticală descendentă.

EXEMPLU DE ,,BUNĂ” COMUNICARE

NOTĂ de la Directorul General către Directorii Executivi:

“Astăzi la ora 11 va fi o eclipsă totală de soare, care va fi observabilă timp de două minute. Având în vedere că acesta este un eveniment rar şi cu totul deosebit, se permite tuturor angajaţilor observarea eclipsei din parcarea firmei între orele 10:30 şi 11:30, unde vom oferi şi o scurta explicaţie despre dinamica eclipselor. Celor care doresc să observe eclipsa le vor fi distribuiţi ochelari de protecţie, la un preţ minim.”

NOTĂ de la Directorii Executivi către Şefii de Secţii:

“Astăzi între orele 10:30 şi 11:30 toţi salariaţii se vor întâlni în parcare. Va urma o eclipsă totală de soare, care va dispare timp de două minute. În schimbul unei sume minime, se poate proteja vederea cumparând o pereche de ochelari speciali pentru eclipsă. Directorul general va ţine o scurtă cuvântare, prin care ne va da anumite explicaţii. Acest lucru nu se
petrece în fiecare zi şi este un eveniment foarte important.”

NOTĂ de la unul din Şefii de Secţie către Seful de Sector:

“Azi Directorul General va ţine o cuvântare despre eclipsă, timp în care va face să dispară soarele timp de două minute. Acesta este un lucru care nu se poate vedea în fiecare zi, aşa că toată lumea să meargă în parcare începând de pe la 10, pâna pe la 11. În schimbul unei mici sume de bani, veţi avea ochelari de protecţie.”

NOTĂ de la Şeful de Sector către Şeful de Echipă:

“Vreo 10 sau 11 persoane să mearga în parcare, unde Directorul General va ţine o eclipsă de soare timp de două minute. Acest lucru n-o sa se întâmple în fiecare zi şi cei care ieşiţi să aveţi nişte bani pregătiţi, pentru că o să vă coste. Şi să aveţi ochelarii cu voi.”

Şeful de Echipă către angajaţi:

“Câţiva dintre cei care poartă ochelari, să meargă în parcare, ca să vadă cum dispare Directorul General timp de două minute. Daca vreţi ca asta să se întâmple zilnic, trebuie să strângem nişte bani !”

De aici se vede importanţa comunicării în scris (care este mai rar folosită în activitatea organizaţională curentă), însă chiar şi aşa pot să apară interpretări şi deformări…mai ales în organizaţiile româneşti în care angajaţii au o imaginaţie bogată. Unii dintre manageri se simt depăşiţi de situaţii de acest gen şi preferă să le gestioneze prin “evadare” în aspectele administrative. Numai că evadarea nu este eficientă, mai devreme sau mai târziu aceste patologii ale informării pot afecta şi bunul mers al organizaţiei. Problema este că managerii români nu acceptă de obicei coaching-ul iar consilierea li se pare un lux inutil, aşa că …organizaţiile plutesc cum pot, în condiţiile date

Într-un post recent, unul din absolvenţii noştri (www.octavdafinoiu.ro), care scrie şi o carte (mă bucur că scrie cineva o carte pe această idee) s-a referit la titlul blogului de faţă.

De unde vine titlul… după revoluţia din 1989 a fost o serie de emisiuni la TVR care se numea “Cuvântul care zideşte”. Emisiunile au fost moderate de Gabriel Liiceanu şi în cadrul lor era pe rând invitat câte un filosof/autor cunoscut. Au fost emisiuni extrem de dense, cu multe idei interesante pe metrul pătrat de dezbatere. Pentru mai mulţi din generaţia mea, care eram la majorat şi într-o stare de receptivitate maximă, emisiunile ca aceasta erau ca o ploaie mult aşteptată pentru o grădină însetată, după ani în care spaţiul public românesc fusese încremenit într-o imobilitate absurdă, de neimaginat pentru cei care nu au trăit-o. Cred că toţi cei care aveau mai mult de paisprezece ani la vremea aceea îşi amintesc de climatul social efervescent din 1990, în care televiziunea avea o legitimitate cu totul specială iar noi “sorbeam” tot ce apărea la televizor (e adevărat că nu exista o selecţie prea riguroasă, însă au fost unele emisiuni extrem de valoroase pe care le dezbăteam după aceea, cei câţiva care eram pe aceeaşi lungime de undă).

Cea mai interesantă emisiune din serie (au fost doar câteva, din câte îmi amintesc) mi s-a părut prima, în care s-a justificat alegerea titlului (”Cuvântul care zideşte”). Concluzia cu care am rămas eu în urma emisiunii a fost aceasta, Cuvintele atrag realul… Am notat-o şi mi-a revenit în minte ani de zile…la un moment dat am reuşit să o integrez într-un ansamblu de idei mai coerent, dar odată cu începutul blogului am acceptat ideea că, probabil, nu voi avea niciodată timp să scriu o carte cu acest titlu. De altfel, este mai important cum este folosită o idee decât cum este argumentată.

Dacă acceptăm ideea aceasta mergem mai departe şi spunem că şi Cuvintele nespuse atrag realul… gândurile, adică. Dacă acceptăm şi aceasta, vom fi mult mai atenţi la ce ne gândim, pentru că ceea ce gândim va deveni, mai devreme sau mai târziu, realitatea în care trăim.