Cuvintele atrag realul

Ochiul sociologului obişnuit cu tablouri de ansamblu este frapat de distanţa între realitatea socială şi principiile ortodoxiei, în România zilelor noastre. Suntem o societate în care Biserica are un capital foarte înalt de încredere, în ciuda contradicţiilor şi crizelor de comunicare care afectează din când în când imaginea instituţiei. Omogenitatea religioasă este o componentă care individualizează societatea noastră în regiunea în care este plasată. De asemenea, este evidentă creşterea frecvenţei practicii religioase: în ultima vreme bisericile sunt frecventate asiduu, în comunicarea publică se face apel mai des la valori, nume şi evenimente religioase reprezentative. Totuşi, nimic mai departe de aplicarea efectivă a acelor valori decât viaţa socială din România de azi. “Măsurătorile” pe practică socială şi valori morale/religioase (am pus ghilimele pentru că o corespondenţă de acest gen este greu de făcut din cauza diferenţei între valori afirmate şi valori efective) ar situa societatea românească la “minus”. Totodată, există societăţi care, chiar fără o practică religioasă asiduă ca la noi, reuşesc să pună în aplicare mai mult aceste principii: respectul faţă de semeni, mila faţă de cei bolnavi, ocrotirea celor mai slabi sau fără apărare, toleranţa faţă de cei care sunt diferiţi, bunăvoinţa, iertarea…De ce, atunci, s-a intensificat practica religioasă? Dacă privim societatea prin metafora biologică, de “organism” viu care are o anumită stare de sănătate, apelul la religie apare ca un remediu pentru un organism social foarte bolnav, profund depresiv, care nu îşi mai găseşte echilibrul şi direcţia. Ortodoxia este, dintre toate variantele creştinismului, religia în care Dumnezeu este cel mai aproape de om. “Transcendentul care coboară” şi viziunea organică, atât de potrivite cu ipostaza tradiţională a spiritului românesc, după cum demonstra inegalabil Blaga în Trilogia culturii, pot explica în parte mecanismul prin care ortodoxia recâştigă oameni care o bună parte din viaţa lor au fost creştini doar cu numele. Drumul spre evoluţia spirituală este însă lung şi plin de ispite… şi mai lungă este perioada după care se pot vedea efectele acestui proces la nivel colectiv. Între timp, vom asista la nenumărate false demonstraţii de devotament pentru aceste valori (politicienii care mai nou toţi “cred” în Dumnezeu) la nenumărate cazuri de mimetism facil (oamenii care se închină în autobuz cu spatele la biserică sau îşi fac cruce strâmb) la nenumărate contraste între afirmarea valorilor şi comportament (”creştinul de duminică”), la nenumărate sărbători creştine care sunt doar pretexte pentru mese copioase şi cadouri, trăirea religioasă fiind pe al doisprezecelea plan…and so on. Deocamdată putem spune: chiar dacă unii oameni intră absent, superficial sau conformist într-o biserică, este mai bine decât dacă nu ar intra deloc…poate într-o zi ce aud în biserică va ajunge şi în inima lor.

Poate nu este o întâmplare că la cursul din seara aceasta nu am mai apucat să vorbim despre asertivitate şi prevenirea conflictelor…ar fi fost şi puţin hilar, având în vedere haosul şi conflictele dezlănţuite pe străzi. (De ani de zile acesta este tabloul familiar din Săptămâna Patimilor, o săptămână care se presupune a fi una a reconcilierii şi spiritualizării - dar nimic mai departe de bucureşteni decât aceste două valori, se pare). La frecvenţa şi persistenţa conflictelor mă gândesc de o vreme, având în vedere şi reacţiile studenţilor/cursanţilor la această temă şi ceea ce se vede în spaţiul public:

- indivizii nu sunt conştienţi de frecvenţa şi de intensitatea anormală a conflictelor în spaţiul public şi interpersonal românesc;

- aşa cum nu au conştientizat necesitatea comunicării, actorii sociali nu au conştientizat nici necesitatea prevenirii conflictelor: sunt neconvinşi atât de ideea că ar trebui prevenite conflictele, cât şi de eficienţa modalităţilor de prevenire;

- lipsa de preocupare pentru gestionarea şi prevenirea conflictelor are ca substrat etnopsihologia latină, credinţa implicită că “fără un pic de scântei e plictisitor”…

Iar asertivitatea, care vine din modelul anglo-saxon, pare uşor străină de modul de a fi şi de a comunica al românilor. Ei sunt obişnuiţi să sugereze, nu să precizeze; să completeze cu subînţelesuri (eventual nonverbale), nu să afirme sau să sublinieze. Aceasta este nu doar perspectiva emiţătorilor, ci şi a receptorilor: aserţiunile-Eu pot fi receptate ca fiind “anormale” (nu se suprapun cu aşteptările receptorilor) şi în consecinţă să genereze conflicte în loc să le prevină.

Există însă şi o cale de mijloc: metalimbajul. Prin sugestie, chiar şi nonverbală, putem să ne afirmăm poziţia cu privire la o problemă cu condiţia să o facem la momentul oportun (astfel încât să poată fi considerată aserţiune-Eu).

Exemplu: cineva ne deranjează ascultând muzică la maxim în birou - îi facem cadou o pereche de căşti. (Nu este asertivitate ca în manual dar s-ar putea să aibă rezultate mai bune.)

Hărţile mentale sunt un domeniu care îi pasionează pe psihosociologi. Aspectul cel mai cunoscut îndeobşte este că imaginea de ţară înfluenţează modul în care oamenii “văd” în minte harta lumii, mai precis, poziţia şi mărimea diferitelor ţări (un proiect de cercetare interesant ar fi ca mai mulţi români din diaspora să facă simultan un sondaj cu tema “harta mentală a României în puncte diferite ale lumii”; de fapt, am atâtea prietene şi cunoştinţe plecate definitiv în afară încât ar merita încercat) .

Acesta este unul din sensurile termenului de hartă mentală…un alt sens se referă la o geografie la scară mai mică, geografia noastră personală. Acest sens poate fi simţit mai intens de cei care s-au “dezrădăcinat” de undeva, fie că vorbim despre o comunitate retrânsă, un oraş sau o ţară. Dezrădăcinarea e însoţită de procese afective, amintiri şi sentimente care se transformă succesiv în timp sub influenţa experienţelor trăite în alte locuri şi în alte grupuri primare/secundare, astfel încât memoria afectivă sfârşeşte prin a imprima o cu totul altă hartă mentală decât cea reală. “Dezrădăcinaţii” pot proba uşor fenomenul reîntorcându-se după ani buni de absenţă în locuri cărora le-au aparţinut… primul sentiment este cel produs de schimbările obiective ale locurilor şi oamenilor, schimbări care trezesc nostalgia, ca în povestea “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Al doilea strat de sentimente este mai profund: este un lanţ care începe cu surpriza că locurile dragi nu au acele caracteristici care s-au imprimat în minte. Grădina misterioasă în iarba căreia au fost îngropate o mulţime de secrete era în realitate mai mică. Blocul cu patru etaje care părea o fortăreaţă era de fapt o construcţie cenuşie destul de ştearsă, fără nimic deosebit faţă de alte blocuri în jur. Fereastra “lui”/”ei” privită cândva cu speranţă şi timiditate, nu mai este unica fereastră de pe o faţadă… memoria afectivă a deformat harta mentală, adăugând unele amănunte şi ştergând altele, astfel încât a rămas o hartă personală, care este unică pentru fiecare în parte. Pentru că nici o experienţă nu este trăită şi “prelucrată” la fel de mai mulţi indivizi, oricât de aproape s-ar situa din punct de vedere emoţional. Fiecare interior de suflet este un continent nedescoperit!

Este interesant de observat intersecţia între spaţiul real şi spaţiul virtual. În cercetarea mea exista presupunerea că blogurile nu vor prelua decât acele ştiri care sunt şi pe ordinea de zi socială - însă nu mă aşteptam ca selecţia să fie atât de radicală aşa cum a ieşit la analiză. Plastic vorbind, e ca şi cum organismul social ar avea plăgi cronice şi, din când în când, media le atinge cu un deget şi ele se inflamează brusc…iar blogurile sunt ca un reactor chimic care arată locul şi intensitatea bolii.

Cum este acum cazul fetiţei ucise de câini la Constanţa. Tuturor celor care sunt părinţi le-a tremurat inima de milă şi indignare…iar cei care nu sunt părinţi au (re)descoperit pentru a mia oară că România este o junglă, la propriu.

(Dezolant este că asemenea tragedii devin pretexte pentru un val de cruzime necontrolată, un prilej pentru ca instinctele agresive reprimate ale multora să iasă la iveală…iar de la cruzimea faţă de animale la cruzimea faţă de oameni nu este decât un pas. În ultimii zece ani, fiecare eveniment nefericit legat de câini a fost urmat de un val scurt de “eutanasieri” care a împărţit societatea în două tabere aflate în război, exterminatori şi apărători ai câinilor - după care lucrurile au revenit la normal, adică la nepăsare şi lipsă de prevedere…Este mai uşor să previi decât să faci faţă la crize- este o afirmaţie care rămâne în cărţi şi în sălile de curs. Se vorbeşte de ani de zile de sterilizarea câinilor fără stăpân, ceea ce în timp ar duce la o scădere lentă a numărului lor, dar sterilizarea a fost făcută doar de câteva ONG-uri, pe banii lor - limitat, în consecinţă. Dezbaterile televizate pentru alegerile locale nu au arătat până acum decât lipsa de informare sau de strategie a candidaţilor cu privire la problemă. Acum 4 ani competentul primar al capitalei, atunci candidat, spunea într-o dezbatere că “mai întâi îi sterilizăm, apoi îi eutanasiem” (?!)… de ce să ne mirăm că rănile sociale dor în continuare? Ei aud, dar se gândesc la alte lucruri…cum ar fi de înlocuit borduri bune cu borduri proaste şi scumpe. Să trăiască aleşii noştri! Să ne uităm bine la ei. Ei ne reprezintă.)

(Etnometodologia este o ramură a interacţionismului simbolic care presupune decodificarea normelor implicite care orientează viaţa colectivă. O modalitate de a le testa cum funcţionează este de a le răsturna prin comportamente neaşteptate, care provoacă reacţiile de protest ale celorlalţi indivizi: de exemplu, un actor social care îşi vizitează mama şi se poartă ca un chiriaş, un student care merge la cursuri şi se comportă ca la un bar…sau forma uşoară, mersul la un eveniment de protocol în ţinută informală. La fel de interesantă este analiza situaţiilor provocate involuntar de personajele deviante.)

….Ploaie de iarnă rătăcită în aprilie. Fluviul de maşini curge impersonal, împrăştiind cu generozitate pe trotuare şuvoaie de apă peste trecătorii deja resemnaţi. Din neantul de metal apare statura şovăitoare a unui troleibuz. Nu se mai vede nimic salvator în jur, aşa că trecătorii urcă într-un şir nesfârşit. După câteva secunde în care se face pe tăcute negocierea locurilor, nivelul de stres scade brusc în limitele normale şi face loc, doar pentru o clipă, unei stări de calm. Brusc, cineva începe să vorbească cu voce tare…nu este un cerşetor, deşi recită versuri. E inofensiv, dar ar avea nevoie de ajutorul unui psihiatru. E coerent, numai că schimbă subiectul foarte rapid, din două în două propoziţii…pare cultivat, dar dezechilibrat. Studentele de pe interval zâmbesc în tăcere. Un om care s-a îndreptat spre uşă cu încetineala unei broaşte ţestoase deschide gura să îi spună ceva, dar se răzgândeşte. Bărbaţii de pe scaune schimbă priviri cu subînţeles. Dinspre uşă se aude vocea isterizată a unei gospodine: “Dar vrei, te rog, să taci?!” Uite am tăcut…(tace trei secunde) dar să ştii că nu sunt singur. Prietenul meu mi-a spus “ştii că tu eşti mai deştept decât mine? “iar eu i-am spus…”“Păi dacă eşti deştept, du-te să te pună aştia în guvern”, îl întrerupe cineva de la geam. Studentele izbucnesc în râs. Cui îi pasă de o rămurică? Codrului nu-i pasă…“Domnule, intervine din nou gospodina, dacă nu taci, te dăm afară”. Omul greoi de lângă ea prinde curaj şi spune şi el în surdină: “Da. Să îl dăm afară”. Nastra naradnaia…”I-auzi, comentează personajul de la geam, încurajat de râsul vesel al studentelor, acum ai luat-o pe limba lui Iliescu. Dar ceva în limba lui Shakespeare nu ştii să ne spui?” Muje sva jelaiu, dreznia strana…Studentele se prăpădesc de râs. Râd atât de tare, încât râsul se întinde într-o jumătate de troleibuz. În faţa valului contagios, gospodina pare încurcată şi renunţă la sentinţa pe care o pregătise. Troleibuzul opreşte în prima staţie. Trecătorul incomod coboară şi, de jos, îi spune gospodinei care a rămas în troleibuz: I know where I am…

(We know where we are too…unfortunately…)

Adunând datele pentru cercetare am văzut din nou, în spatele aparenţelor, diferenţa între generaţia ‘70 şi celelalte care au urmat… este generaţia care a crescut în comunitatea tradiţională şi a văzut-o dizolvându-se încet, în ceaţa tranziţiei. Sunt cei care au fost nevoiţi să se adapteze la nenumărate schimbări sociale, să îşi construiască familii şi bunăstare materială deşi nu îi sprijinea nimeni, să se recalifice profesional de mai multe ori deşi o minte omenească nu este un şifonier în care se poate înghesui orice, să reziste într-un mediu concurenţial şi nesigur deşi nimeni nu i-a educat vreodată în acest sens, să îşi ajute şi copiii şi părinţii deodată pentru că statul nu ajută destul pe cei slabi, să privească răsturnarea valorilor şi să o accepte sau nu…. Este generaţia care a fost nevoită să se adapteze din mers la comunicarea prin Internet, dar totodată e în căutarea grupurilor vesele şi inocente din copilărie şi adolescenţă….pentru ei comunităţile virtuale înseamnă “căutarea timpului pierdut”, nostalgia după o lume care nu se va întoarce niciodată.

(În acest week-end trebuie să termin partea mea de cercetare din Discursul informaţional al televiziunii şi construirea spaţiului public…adică “Ştirile de televiziune în spaţiul virtual”. După cum mă aşteptam, una dintre ipoteze s-a confirmat deja, televiziunea nu este o sursă de ştiri pentru bloggeri…chiar şi pentru evenimentele care apar mai întâi la TV, ei preferă să culeagă informaţii suplimentare tot din spaţiul virtual. Una din raţiunile oricui de a fi prezent în blogosferă este de a-şi stabili o “ordine de zi” proprie, care foarte rar are legătură cu agenda media. Doar atunci când evenimentele sunt importante şi afectează viaţa tuturor membrilor comunităţii - cum ar fi summitul de săptămâna trecută - se reiau pe bloguri, dar sunt oricum interpretate într-o manieră personală. )

Din ce am prelucrat până acum a rezultat o diferenţă clară între două categorii de utilizatori:

Forumişti: vârsta medie mai ridicată (majoritatea între 35 şi 45 de ani), nivel mediu spre ridicat de instruire, activi (lucrează şi dispun de puţin timp liber), consumatori moderaţi de media virtuale (consumă în paralel Internet şi televiziune), cu familie proprie (au partener de cuplu şi unul/mai mulţi copii). Nivelul lor de informare pe probleme specifice ale vieţii publice este mediu (mai mult speculaţii), iar în legătură cu problemele de viaţă personală, experienţa proprie are prioritate în faţa informaţiei. Motivaţia pentru prezenţa pe forumuri are două aspecte principale: informarea pe cale neoficială cu privire la problemele personale care apar, şi relaţionarea cu alţi utilizatori cu caracteristici asemănătoare (apartenenţa la o comunitate, fie ea şi virtuală). Pe forumurile mai “vechi” (softpedia.com, desprecopii.com) comunităţile virtuale sunt extrem de definite, încât postările de relaţionare sunt în număr vizibil mai mare decât cele on topic (problema devine pretext pentru relaţia socială).

Bloggeri: vârsta medie scăzută (majoritatea între 17 şi 35 de ani), nivel ridicat de instruire, mari consumatori de media virtuale (par să vizioneze emisiuni informative la TV în mod neintenţionat, din cauza altor membri ai familiei), cunoscători ai tehnologiilor avansate de comunicare, activi dar cu un program care nu îi solicită prea mult, adesea fără partener de cuplu stabil (sau cu partener de cuplu, dar fără copii). Motivaţia prezenţei în spaţiul virtual este în primul rând exprimarea punctelor de vedere proprii (există o viziune despre viaţă/probleme profesionale/probleme sociale pe care ei simt nevoia să o transmită). Interpretarea are prioritate în faţa informaţiei, dar şi în faţa experienţei (observasem în cercetarea anterioară pe bloguri că, fie şi între tipurile de bloguri personale, cele care redau strict experienţa de viaţă sunt doar în proporţie de 7% din total şi aparţin mai mult utilizatorilor foarte tineri). În această ordine de idei, avem două subcategorii în funcţie de vârstă: bloggerii sub 25 de ani (în număr mai mare, au şi frecventează bloguri personale) şi cei peste 25 de ani (bloguri personale “obiective”, hobby sau profesionale, cu nivel ridicat de instruire, nivel ridicat de informare pe probleme specifice). Din această a doua subcategorie se recrutează liderii de opinie în blogosferă. Legitimitatea în spaţiul virtual pare a se construi pe două căi: fie sunt personaje publice legitimate deja de media tradiţionale şi intră în spaţiul virtual (şi devin aproape automat lideri de opinie) fie îşi construiesc legitimitatea prin factori precum: vechimea în blogosferă, frecvenţa postărilor, calitatea postărilor (prioritatea informaţiei în faţa speculaţiei, şi a argumentelor în faţa afirmaţiilor fără sprijin). Unii dintre liderii virtuali sunt lideri în virtutea inerţiei, din câte observ…probabil vechimea e factor determinant şi a devenit o modă pentru cititori să intervină (inclusiv să relaţioneze, în stil forum) pe anumite bloguri.

Aceste două categorii sunt oarecum disjuncte: bloggerii intervin rar pe forumuri, iar în caz de transfer, un utilizator poate migra de pe forumuri în blogosferă, niciodată invers.

Mai există un tip de utilizatori în spaţiul virtual, dar nu are şi probabil nici nu va avea vreodată un profil sociografic clar ca să constituie o categorie: utilizatorii reţelelor sociale (MySpace, FaceBook, Netlog), cu cea mai slabă frecvenţă online (pentru că marea parte a vieţii lor se desfăşoară fie în spaţiul real, fie în alte forme de comunicare virtuală). Aici motivaţia pare să fie petrecerea timpului liber, stabilirea de relaţii sociale şi/sau găsirea unui partener de cuplu (în acest ultim caz finalitatea este tot în spaţiul real, prezenţa în spaţiul virtual este fluctuantă).

Ca noţiune, identitatea parţială se poate defini plecând de la teoria interacţionismului simbolic. Cine citeşte The Presentation of Self in Everyday Life de E. Goffman (prefer titlul în engleză, cred că editura comunicare.ro nu a găsit titlul cel mai bun când a tradus-o) are imaginea completă a ceea ce înseamnă roluri în viaţa unui individ. Cu toţii avem roluri profesionale, familiale, sociale, conjuncturale pe care le performăm în funcţie de prescripţiile valabile la un moment dat pe scena socială. Diferenţele între roluri pot fi imperceptibile (exemplu, un individ în două roluri diferite în organizaţia de apartenenţă) sau foarte vizibile (exemplu, diferenţa între un individ în rol de manager şi acelaşi individ în rol de tată). Fiecare rol presupune o identitate parţială care apare printr-un mecanism de filtrare a trăsăturilor (angajaţii cunosc adeseori despre manager doar elemente cum ar fi traseul profesional, stilul de comunicare, stilul de lucru, programul, fără a cunoaşte detalii despre viaţa personală sau hobby-uri). Intersecţia/construirea acestor identităţi parţiale a fost subiect de cercetare în cadrul şcolii sociologice americane în urmă cu câteva decenii.

Dacă aplicăm noţiunea la spaţiul virtual, interpretările devin poate mai interesante decât în spaţiul real. Spaţiul virtual permite filtrarea mult mai accentuată a elementelor de identitate. Astfel, în cazul blogurilor tip hobby se construieşte o identitate parţială foarte evidentă: se vorbeşte despre un singur domeniu (opinii şi comentarii), deşi rolurile principale ale autorului blogului se plasează în alte domenii (exemplu, cineva care lucrează într-o firmă de asigurări şi are un blog pe teme sportive). Blogurile personajelor politice sunt iarăşi exemple bune pentru identităţile parţiale, pentru că principalul lor scop în domeniul imaginii este să facă personajul politic să pară “friendly”, apropiat de cititori. În realitate, apropierea este o iluzie. Cititorii au impresia că prin blog cunosc mai bine opiniile şi gândurile unui personaj public, însă filtrarea despre care vorbeam operează până la a transforma personajul virtual astfel încât să fie “dezirabil” şi deci departe de cel real. Din fericire pentru politicieni (sau din nefericire pentru electorat) cititorii nu vor intra niciodată în contact real cu ei ca să vadă diferenţa între imaginea indusă prin blog şi trăsăturile reale ale personajului.

(Această poveste umoristică, pe care am adaptat-o din folclorul electronic, a fost probabil iniţiată de un autor care crede că genurile sunt perfect complementare. Eu nu sunt de acord cu separarea artificială a genurilor, e oarecum stereotipă; totuşi, nu putem nega că influenţa emoţională a femeilor asupra bărbaţilor a provocat evenimente importante în istorie).

Istoria umanităţii (pe scurt)

1. Femeia nu mai acceptă să locuiască în copac. Şi plânge. Bărbatul descoperă peştera.

2. În peşteră e frig. Femeia plânge. Bărbatul descoperă focul.

3. Copiilor le e foame. Femeia plânge. Bărbatul descoperă arcul şi pleacă la vânătoare.

4. De la atâta carne, copiii se îmbolnăvesc. Femeia plânge. Bărbatul descoperă agricultura.

5. În peşteră e umezeala, copiii răcesc şi fac pneumonie. Femeia plânge. Bărbatul construieşte mai întâi un bordei, apoi o casă din lemn şi piatră.

6. Femeia se plictiseşte de atâta stat în casă şi vrea să-şi lărgească orizontul. Normal, începe să plângă. Bărbatul inventează roata, domesticeşte calul şi descoperă barca.

7. Femeia începe să compare ce are ea cu ce au celelalte femei din trib şi plânge pentru că vrea să aibă cel mai mult. Bărbatul descoperă proprietatea.

…………………………………………………………………………

ni. Hainele din lână sunt aspre şi zgârie. Femeia plânge. Bărbatul descoperă hainele din in (care tot aspre sunt - Femeia suspină) şi într-un final hainele de mătase.

……………………………………………………………………….

nii. Femeia observă că seamănă prea mult cu semenele ei. Şi incepe să plângă. Bărbatul inventează fardurile şi bijuteriile.

…………………………………………………………………….

niii. Lumânările şi lămpile cu gaz nu luminează suficient oglinda în care se uită Femeia toată ziua. Femeia plânge. Bărbatul descoperă electricitatea.

………………………………………………………………………..

Nxi. Femeia se plictiseşte, ar vrea să ştie ce mai fac ceilalţi oameni de pe planetă. Bărbatul inventează televiziunea ca să nu o mai audă că plânge.

……………………………………………………………………….

Nxx. Femeia simte nevoia de a “evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispoziţie pentru excursii în străinătate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de văzut, afară e vreme urâtă. Capac peste toate, ca de obicei, Bărbatul nu e acasă şi oricum n-ar înţelege mare lucru din starea ei. Femeia ar avea aşaaaaa… un chef de a scrie ceva care să-i aducă complimentele unor necunoscuţi, dar să fie o chestie care să păstreze anonimatul şi totul sa fie sub control… Pentru a nu ştiu câta oară în istorie, Femeia începe să plângă. Bărbatul inventează blogul.

Morala: Când femeile plâng, umanitatea evoluează.

Aud de la o prietenă (altă prietenă decât cea din postul anterior - prietenele sunt un rezervor inepuizabil de idei şi poveşti) o poveste care s-a petrecut într-o reţea socială virtuală. Cineva de genul feminin, around 35, a cunoscut în această reţea pe cineva de genul masculin care pretindea că are sentimente foarte serioase şi pe termen lung… însă, chiar şi după ce s-au întâlnit în spaţiul real, nu avea suficientă încredere în fidelitatea lui, aşa că s-a gândit să îl testeze. Şi-a creat în aceeaşi reţea socială încă o identitate “clonă” mai tânără cu câţiva ani (a creat-o într-un mod inteligent, cu fotografii şi detalii care o făceau să pară reală şi foarte diferită de ea însăşi) şi l-a asediat cu identitatea alternativă. Povestea a luat sfârşit în momentul în care “cealaltă” l-a convins să se întâlnească şi a văzut că s-a dus la întâlnire…

De aici pornind, ne dăm seama de posibilităţile pe care le oferă spaţiul virtual în privinţa identităţilor paralele. Imaginea unei persoane publice poate fi construită pe un blog de un staff limitat, dar cu condeie inteligente care se pot multiplica dând iluzia unui şir nesfârşit de susţinători. Invers, imaginea unei persoane publice poate fi afectată pe un blog prin multiplicarea unui singur oponent în “n” critici de ambele sexe. Cei care doresc să joace corect trebuie totuşi să gestioneze şi probleme de acest gen, altfel nu supravieţuiesc (retragerea sau tăcerea nu sunt o soluţie, pe viitor majoritatea persoanelor publice vor fi prezente şi în spaţiul virtual). Pentru menţinerea imaginii este nevoie, în afară de cunoştinţele de comunicare obişnuite, de intuiţie, ingeniozitate şi viteză de reacţie… părerea mea este că imaginea în mediul online va deveni în viitorul apropiat un domeniu bine conturat.

(Când le spun studenţilor să stăpânească bine limba română şi să înveţe să scrie, iar ei nu mă ascultă…)