Cuvintele atrag realul

Atunci când sunt prietenoase, conferinţele au un rol bine determinat în dezvoltarea profesională a cercetătorilor şi profesorilor: acela de a-i scoate pe fiecare, prin dialog şi schimb de perspective, din sistemul propriu de referinţă. Este de mare ajutor pentru fiecare să nu se mai concentreze pentru o zi-două pe interogaţiile şi preocupările personale permanent prezente – şi să le lege sau le compare cu interogaţiile şi preocupările altora din lumea academică.

“Atunci când sunt prietenoase”…pentru că ceea ce este uimitor la conferinţe este că nu există două la fel, nici măcar dacă se desfăşoară în aceeaşi instituţie, la interval scurt de timp. Conferinţele demonstrează de fapt ideea de climat organizaţional: sunt organizaţii temporare cu o viaţă foarte scurtă în care atmosfera e determinată de caracteristicile grupului nerepetabil de participanţi. Unele conferinţe sunt dezagreabile prin atmosfera foarte formală…altele sunt neprietenoase prin atacuri fără fair play ale unora dintre invitaţi sau chiar ale gazdelor. Iar pentru că domeniile de specializare sunt înguste şi ceilalţi membri ai unui panel sau spectatorii nu pot evalua corectitudinea afirmaţiilor, este greu să existe norme care să reglementeze controversele.

Despre conferinţa de ieri, deşi a fost dintre cele prietenoase (nu neapărat pentru că era conferinţa “de la mine de acasă”), din nou am avut sentimentul că lumea academică este prea departe şi nu influenţează deloc ceea ce se întâmplă în plan social…De exemplu, comunicarea colegului meu Dan Stănescu (foarte interesantă) avea ca întrebare centrală în ce măsură stimulează şcoala creativitatea elevilor, iar concluzia a fost că şcoala urmăreşte mai mult gândirea logică şi critică (dezvoltă inteligenţa verbală în detrimentul altor forme de inteligenţă). Problema e că (trecând la realitate concretă) şcoala românească nu dezvoltă NIMIC la ora actuală: nu numai că nu dezvoltă creativitatea, dar nici cultura generală, nici gândirea logică sau cea critică…aşa că de ce să mai vorbim despre planuri sau despre strategii educaţionale?!

Cercetătorii vorbesc singuri sau cel mult unii cu alţii (ca ieri), de fapt…

…Tema prezentată de mine la conferinţa SNSPA de astăzi.

Concluziile cercetării: (a) Televiziunea nu reprezintă o sursă de ştiri pentru media sociale: utilizatorii preferă, în această ordine, revistele online şi variantele online ale media tipărite. Raţiunea pentru această preferinţă este rapiditatea lansării ştirilor în mediul online (revistele online pot prelucra mai repede o ştire pentru că prelucrarea necesită mai puţin timp şi efort decât în cazul media audio-vizuale). În aceste condiţii, nu se poate vorbi de o preluare, ci de o coexistenţă a ştirilor (televiziunea este menţionată ca sursă extrem de rar, în schimb sursele tip revistă online sau variante online ale presei tipărite sunt menţionate frecvent), deci ipoteza s-a verificat chiar într-o formă mai tare decât varianta avansată la iniţierea cercetării. (b) În media sociale, interpretările au prioritate faţă de preluările de ştiri, indiferent de tipul de blog analizat, iar numărul de comentarii legate spontan de o ştire transformată în entry este direct proporţional cu ponderea ei în agenda socială; (c) În media sociale, sunt preluate şi/sau interpretate ştirile politice şi cele care se referă la evenimente cu impact colectiv: pseudo-ştirile (produsele specifice infotainmentului) nu se regăsesc deloc în spaţiul virtual; de asemenea nu se regăsesc ştirile care presupun evenimente reale, dar ai căror protagonişti nu sunt persoane publice. Aşadar, media sociale preiau şi personalizează funcţia de informare a televiziunii: se creează reţele şi mecanisme de selecţie a informaţiei, ca mecanism de apărare faţă de redundanţa informaţiei în cazul media tradiţionale. .

În consecinţă, schimbarea funcţiilor media tradiţionale se raportează în mod diferenţiat la două categorii de audienţă. Pentru audienţa specializată a noilor media (“bloggeri”), media tradiţionale îndeplinesc doar funcţia de supraveghere a mediului (cu precădere presa scrisă) şi cel mult o funcţie de transmitere culturală (reprezentare, legitimare de valori). Pentru audienţa care oscilează între media tradiţionale şi media sociale (“forumişti”) cele patru funcţii din modelul lui Wright (supraveghere şi informare, punere în relaţie, transmitere culturală, loisir) rămân valabile pentru media tradiţionale (în special televiziunea) iar media sociale îndeplinesc în special funcţia de punere în relaţie.

Pentru comunicatorii cu simţ de observaţie este limpede că multe situaţii de comunicare sunt de fapt situaţii de pseudo-comunicare. Emiţătorii “se situează în centrul universului” şi se gândesc mai mult cum să se exprime mai bine. Rareori primesc feed-back-ul receptorilor sau, dacă îl primesc, îl interpretează astfel încât să se încadreze cât mai comod în sistemul lor de referinţă. Educaţia în comunicare constă în renunţarea emiţătorului la poziţia privilegiată: la acceptarea ideii că receptorul e o entitate la fel de complexă, cu nevoie de exprimare la fel de mari, şi nu în ultimul rând diferită de emiţător. Plecând de la această idee şi adăugând altele, în funcţie de perspectivele teoretice şi de obiectivele analizei, s-au fundamentat o serie de noţiuni din domeniul psihosociologiei (exemplu, asertivitatea) sau chiar orientări (analiza comportamentală, programarea neurolingvistică).

În plan individual, renunţarea la centrarea pe sine este mai dificilă în cazul asimetriilor de status (relaţia manager- angajat, profesor- elev, părinte-copil) însă cu atât mai necesară. Pseudo-comunicarea duce încet dar sigur la pseudo-relaţii, la conflicte şi crize. Nu degeaba se manifestă în spaţiul virtual această invazie de bloguri personale, la generaţia tânără. Dincolo de expansivitatea vârstei, ei se simt neînţeleşi, cred că familia, şcoala şi societatea nu îi ascultă suficient.

În plan colectiv, situaţia este confuză din cauză că practica în comunicarea strategică se desfăşoară adesea “după intuiţie”. Nu rareori am văzut absolvenţi şi angajaţi în firme de publicitate şi RP care nu îşi pun problema nici care sunt publicurile ţintă mai potrivite, nici care sunt caracteristicile celor cu care comunică, nici ce aşteptări şi nevoi au…şi pentru că nu ştiu nici să formuleze obiective de comunicare, nu vor şti niciodată că mesajele lor nu şi-au atins ţinta. Nici măcar tangenţial…

Termenul de anomie a fost introdus de Durkheim acum mai mult de un secol pentru a desemna dereglarea funcţionării unui sistem/subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor sociale. Anomia socială produce anomia psihică (frustrare, înstrăinare, alienare): unii dintre indivizii mai fragili interior (în special adolescenţii) reacţionează în acest fel la dezechilibrul social. În România acesta este tabloul actual: normele şi valorile s-au dezintegrat continuu după 1989, dar fie au fost înlocuite cu non-valori, fie au rămas spaţii simbolice “vide” în referenţialul colectiv (exemplu, moralitatea ca valoare a fost eliminată, fără a fi înlocuită de altceva). Anomia socială se manifestă în final prin anomie psihică, prin devianţă: generaţia tânără nu reuşeşte să găsească o cale de orientare în concertul confuz care este viaţa actuală, atunci se blochează într-o atitudine de refuz care poate sfârşi şi în sinucidere.

În lucrarea lui Durkheim “Sinuciderea”, noţiunea de anomie se regăseşte în clasificarea sinuciderilor: “egoiste”, “altruiste”, “fataliste” si “anomice”. Auzind ce s-a prezentat în media despre “curentul emo” (http://tvr.ro/articol.php?id=38091&c=0), am putea fi tentaţi să îl încadrăm la “sinucideri fataliste”, dar încadrarea corectă este la “sinucidere anomică”. Societatea însăşi, prin boala ei, produce acest tip de devianţă la adolescenţi, şi apoi îi învinuieşte/suspectează/supraveghează considerându-i un pericol…Constrângerea nu a reprezentat niciodată un mijloc eficient de a controla un fenomen social, aşa cum nici la nivel individual sancţiunile şi controlul nu au obţinut vreodată rezultate pe termen mediu. De fapt, societatea noastră reacţionează în mod primitiv la tot ce consideră o ameninţare – şi, din păcate, fenomenele şi comportamentele nedorite se intensifică. Am o strângere de inimă gândindu-mă la câte cazuri de sinucideri vor mai fi din cauza marginalizării şi a lipsei de înţelegere şi asistenţă psihologică…

Astăzi am fost, în calitate de colaborator al prof. Drăgan, la lansarea oficială a cărţii Comunicarea-paradigme şi teorii (editura Rao), lansare care a avut loc la Facultatea de Sociologie. Cartea e fără îndoială o enciclopedie monumentală a teoriilor din domeniul ştiinţelor comunicării. Aşa cum s-a spus astăzi, probabil de acum încolo nu va fi nici un student şi nici un doctorand în domeniu care să nu aibă nevoie de această carte.

Însă nu la carte mă gândesc cel mai mult acum după eveniment. Pentru mine evenimentul a constat în revederea mai multora dintre profesorii din Facultatea de Sociologie, la doisprezece ani de la terminarea facultăţii. I-am mai revăzut şi în alţi ani, dar niciodată reuniţi şi niciodată cu discursuri publice cumulate ca astăzi. A fost un prilej de conştientizare atât a evoluţiei mele (nu mai sunt studenta retrasă de altădată) dar şi a evoluţiei lor: unii dintre ei au evoluat în direcţia clarităţii şi expresivităţii în discurs, alţii (charismatici cândva) mi s-au părut dogmatici şi redundanţi. Alţii (unul dintre ei este domnul profesor Frigioiu) sunt neschimbaţi, prin cultură, coerenţă şi stil transformă orice discurs într-un moment de neuitat.

Altă impresie se referă la comparaţia între Facultatea de Sociologie şi Facultatea de Comunicare….nu ştiu cum se face, dar întotdeauna cea de-a doua este câştigătoare. Şi nu doar pentru că fac parte din ea! Deşi Facultatea de Sociologie este o colecţie de cercetători şi nume mari deja în sociologia românească, nu a reuşit (şi nu reuşeşte nici acum, cred) să facă ceva esenţial pentru studenţi: să le transmită o viziune, un “crez”. Însă Facultatea de Comunicare reuşeşte să transmită studenţilor o viziune despre misiunea lor profesională şi socială. Este o dovadă în plus că o colecţie de indivizi într-o organizaţie nu reuşesc să capete identitate organizaţională decât în anumite condiţii. În ochii mei, Facultatea de Sociologie nu are identitate organizaţională…

Există o serie de specialişti pe care i-aş numi “evil” fără ca termenul să implice amuzament sau indulgenţă. În româneşte adjectivul corespondent a devenit prea echivoc pentru a fi folosit în acest caz, aşa că i-aş numi “rechini”. Rechini ai cunoaşterii…Sunt cei care se plasează în domenii de nişă, devin foarte buni experţi, şi apoi folosesc cunoştinţele şi experienţa lor nu numai pentru a obţine ceea ce se vrea de obicei (bani, proprietăţi, statut social, viaţă comodă, timp liber) ci le folosesc pentru a obţine putere. Odată ce dominarea celorlalţi devine obişnuinţă (dominaţie implicită, nu explicită) celelalte scopuri devin adiacente.

Între altele, psihologia şi comunicarea sunt domenii în care experţii alunecă uşor spre această atitudine. Deformările profesionale există oricum (cum ar fi la comunicatori, deprinderea de a analiza situaţiile de viaţă ca situaţii de comunicare) şi este greu de trasat graniţa între corect şi incorect în această privinţă. Eram odată într-o comisie de interviu împreună cu un psiholog şi am fost uimită, după ce ieşise un candidat, să aud o radiografie completă a acestuia: ce tip de temperament are, ce probleme interioare, din ce mediu provine, din ce tip de familie, ce relaţie a avut cu mama şi cu tatăl… poate că analiza aceasta ad-hoc voia doar să epateze, dar pe mine secvenţa m-a pus pe gânduri: da, putem ajunge foarte departe cu cunoaşterea, dar până unde?…

Am reuşit să termin de citit NLP- învaţă să convingi! de Richard Bandler, John La Valle: una din numeroasele cărţi “instrumentale” aflate astăzi pe piaţă, cărţi aşa-zis formatoare de abilităţi. Dincolo de faptul că transcrierea de discurs oral tip training este obositoare şi greu de urmărit, dincolo de conţinut (care merită o discuţie separată), mi-a atras atenţia “subteranul” acestei cărţi. Cunoaşterea poate da nu numai simetrie interioară, îndoieli metafizice, simţul datoriei faţă de alţii, curiozitate de a afla mai departe….poate da, la o altă categorie de indivizi, superioritate, suficienţă, dispreţ, orgoliu nemăsurat. Dorinţa de a transforma pe ceilalţi în instrumente poate atinge limitele absurdului: “Când am început să folosesc abordarea asta, le vindeam de obicei prostii de care nici nu aveau nevoie. Mă duceam în cămară şi mă gândeam, mmmm, ce aş putea vinde de acolo. L-am vândut unei persoane pe fiul meu. L-a adus înapoi; a păţit ce am păţit şi eu. Copilul ăsta e tare costisitor.” (p.117). (Pasajul poate să pară scris în glumă – dar cred că acolo unde vorbim despre subconştient şi tehnici de comunicare care se situează la limita paranormalului precum în cazul NLP, umorul este doar aparent.) Niciodată, nimeni nu va apare să spună: eu manipulez, eu urmăresc numai binele meu, eu urmăresc doar scopurile mele, scopurile mele sunt cele mai bune pentru că eu sunt cel mai inteligent : fiecare viziune individuală e coerentă, interpretarea depinde de discernământul celor care o receptează.

Diferenţa culturală (şi spirituală, aş adăuga) între români şi anglo-saxoni se poate observa uşor, numai citind regulile scrierii în cele două limbi. Regulile ne trimit de fapt la matricea de gândire al celor două tipuri de culturi, sau mai bine zis la “matricea stilistică”.

Reguli de scriere în engleză (stilul eseistic şi jurnalistic): (1) A se evita verbul “a fi”: se foloseşte doar pentru a introduce adjective sau ca auxiliar în formarea timpurilor. (2) A se evita diateza pasivă: se preferă acţiunile. (3) Nu mai mult de trei verbe/idei într-o frază. (4) Propoziţia se formează după regula subiect+verb+obiect. (5) Timpurile nu se amestecă. (6) Nu se amestecă limbajul formal cu cel informal. (7) Se evită termeni precum “good”, “bad”, “nice”, consideraţi “baby talk”. (8 ) Propoziţiile trebuie să fie scurte, iar limbajul sugestiv. (9) A se evita ambiguitatea.

În limba română, regulile apar în mare parte inversate: (1) Verbul “a fi” are o frecvenţă mare, utilizat cu sensul “a fi, a exista”. (2) Diateza pasivă este destul de des folosită, inclusiv în stilul jurnalistic (apropo de “spiritul mioritic”…) (3) Digresiunile sunt obişnuite atât în stilul academic cât şi în eseuri. (4) Topica în propoziţii e variabilă, putem avea complementul sau verbul în faţă. (5) Nu avem reguli de concordanţă atât de stricte ca în limba engleză, timpurile sunt plasate pe o axă unică şi se mixează în fraze. (6) Limbajul formal şi informal nu se amestecă nici în limba română, deşi mijloacele de diferenţiere diferă: noi avem pronumele de politeţe şi persoana a treia, în timp ce engleza are verbele modale. (7) Deşi limba română este considerată bogată, nu avem bogăţia de semnificaţii din limba engleză. (8 ) Propoziţiile sunt lungi (substantivele pot avea două tipuri de atribute simultan, iar verbele mai multe complemente). În stilul academic întâlnim uneori fraze care se întind pe o jumătate de pagină (sociologia descriptivă). (9) Cu asemenea fraze lungi şi exprimări redundante evităm ambiguitatea care îi pândeşte pe cei care scriu în engleză, dar inducem foarte uşor confuzia şi plictiseala cititorilor.

Nu degeaba lectura de carte de specialitate a scăzut foarte mult (şi lectura de carte în general). Internetul şi societatea informaţională au format pe toţi utilizatorii într-o matrice de gândire pragmatică, pe model anglo-saxon. Nu ar fi de mirare dacă în viitor s-ar constata modificări radicale la nivelul limbilor latine (regretabil, sunt limbi atât de frumoase…)

Într-o societate în care identitatea de gen este puternică (precum este şi societatea românească) ascensiunea femeilor în poziţii de manager este dificilă. Prejudecăţile şi stereotipurile se întâlnesc la tot pasul, la cele mai înalte niveluri. Chiar la întâlniri oficiale, seminare şi conferinţe, reprezentanţi ai genului masculin (în special din generaţiile trecute de vârsta mijlocie) “scapă” câte o remarcă nepoliticoasă, o privire superioară sau o anecdotă din seria “femei privite prin ochii bărbaţilor”.

În afară de reproducerea socială a acestei atitudini (care din fericire devine din ce în ce mai slabă sub presiunea importului de valori europene) există probleme obiective în viaţa femeilor care pun bariere în faţa ascensiunii lor în organizaţii (cum ar fi maternitatea şi responsabilitatea lor mai mare cu privire la creşterea copiilor).

În faţa acestor obstacole, tipul de motivare care se dezvoltă în unele cazuri este motivarea prin frustrare. În faţa unor bariere construite artificial, prin etichetare socială, ele răspund printr-o ridicare a nivelului de competenţă. Nu degeaba în România numărul femeilor cu studii postuniversitare şi doctorale este mai mare decât numărul bărbaţilor cu nivel de educaţie similar…ele simt nevoia să demonstreze că prejudecăţile privind rolul social (inferior) sunt nefondate. Şi reuşesc, unele dintre ele plătind un preţ destul de mare (cum ar fi renunţarea la viaţa personală) să urce în ierarhia organizaţională. În poziţia de manager însă, rămân diferenţe indiscutabile în ceea ce priveşte stilul de conducere şi comunicare:

- femeile folosesc mai mult inteligenţa emoţională, bărbaţii mai mult inteligenţa raţională;

- femeile adoptă mai frecvent stilul democratic, bărbaţii mai mult stilul autoritar obiectiv;

- femeile sunt mai lente în decizii şi mai puţin obiective, bărbaţii folosesc mai mult metode sistematice de luare a deciziei;

- femeile sunt orientate spre relaţii în timp ce bărbaţii în poziţie managerială adoptă un stil echilibrat, atât spre sarcină cât şi spre relaţii.

Probabil un sondaj pe această temă în organizaţiile româneşti ar indica o preferinţă pentru un manager bărbat…

Un studiu reluat de Evenimentul zilei de duminică (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/802027/

Femeia-castiga-mai-bine-Cum-reactioneaza-el/) – despre care s-a discutat şi ieri la “Ora de ştiri” – relevă creşterea independenţei financiare a femeilor din Europa şi schimbarea rolurilor tradiţionale în familie: inegalitatea de status se estompează, soţul şi soţia devin parteneri. O mare parte dintre bărbaţi cred că femeile ar trebui să aibă un rol social activ, iar veniturile mai mari ale soţiilor li se par un avantaj.

În România însă creşterea veniturilor aduse de femei în familie nu duce la o reconfigurare a rolurilor acestora. Situaţia diferă foarte mult de ţările central şi vest europene, în primul rând pentru că inegalitatea genurilor şi socializarea diferenţiată sunt mai puternice comparativ cu restul Europei (iar inegalitatea de gen reprezintă o constantă socială în România). În al doilea rând, evoluţia din perioada comunistă a consolidat această diferenţă: spre deosebire de alte societăţi, femeia avea şi un rol intern în familie (menaj şi creşterea copiilor) şi un rol extern (majoritatea femeilor aveau şi viaţă profesională). În mod paradoxal, activitatea profesională a femeilor şi independenţa financiară nu se asociau cu o creştere a statusului lor în familie, pentru că statusurile prescrise prin normele sociale tradiţionale erau mai puternice (“bărbatul e capul familiei”, “bărbatul are mai mult drepturi decât obligaţii”). În ultimii douăzeci de ani se întrevăd unele tendinţe de echilibrare a statusului în cazul femeilor independente financiar…însă modificarea rolului tradiţional pare a fi determinată mai mult de modernizare (facilitarea menajului şi creşterii copiilor prin inovaţii tehnologice şi sociale) decât de o schimbare a mentalităţii. De asemenea, creşterea independenţei financiare a femeilor se asociază cu o creştere a ratei divorţialităţii, pentru că unele dintre ele consideră că bărbaţii aduc prea puţin în familie la nivel de rol (sunt vag definite elemente ca responsabilitatea, participarea la administrarea veniturilor comune, la  educarea copiilor, la întreţinerea  căminului, iar participarea lor este în consecinţă) .

Un detaliu din articol mi s-a părut foarte sugestiv: bărbaţii crescuţi de femei de carieră au o atitudine mai egalitaristă cu privire la rolul partenerei (şansa ca ei să întâlnească o parteneră care să vrea să fie întreţinută scade). În România însă, socializarea viitorilor bărbaţi de către mame (socializarea băieţilor, în special) reproduce de fapt inegalitatea statusurilor (chiar şi la generaţiile mai tinere). Deci, de reţinut pentru mame: dacă vor ca generaţiile viitoare să construiască un alt tip de familie, să se gândească la ce idei transmit copiilor despre rolul pe care îl vor avea în familia lor viitoare.