Cuvintele atrag realul

Luni, 30 septembrie 1991

Sunt în Bucureşti de o săptămână. Am încercat de când am venit să obţin cazare la cămin, fără nici un rezultat. Cei de la Sociologie spun că nu acordă locuri de cazare celor care sunt la două facultăţi (ce absurd! e vina mea că am intrat la două facultăţi şi vreau să le termin pe amândouă?) iar cei de la Politehnică spun că, din moment ce mă transfer de la zi la seral, nu am dreptul la loc în cămin…să îmi dea Sociologia. Şi aşa, plimbată de la unul la altul, am rămas fără nici un loc. Am mai fost cu tatăl meu pe la câteva cămine (ce figuri au administratorii!! urâte personaje) dar nu ne pricepem să negociem şi să plasăm cadouri. Am fost şi pe la câteva potenţiale gazde. Cer foarte mult (2000 de lei pe lună) faţă de ce oferă, şi sunt foarte departe de facultăţi. Eu am venit aici să învăţ, nu să stau la zece kilometri de bibliotecă.

În rest, oraşul mi se pare atât de aglomerat, mulţime de trecători pe trotuare – te întrebi unde se tot duc, în miezul zilei…nu reuşesc să mă obişnuiesc cu autobuzele care intră în viteză în staţie, şi trebuie să sari jos când încă nu s-au oprit din mişcare. Şi distanţele acestea uriaşe! Cum au trăit oamenii de aici, consumându-şi jumătate din viaţă pe drumuri? Dar praful pe care îl înghiţi într-un autobuz aşa-zis modern? Dar durerile de cap insuportabile după doisprezece staţii de hopuri luate cu acceleraţie maximă?

Mâine încep cursurile. Ce mă fac ?! Se pare că în oraşul acesta uriaş nu este nici un loc pentru mine…

Spaţiul virtual a schimbat definiţia termenului “vecinătate”. În oraşele mari, în cele mai multe cazuri, vecinătatea în sens fizic a ajuns să nu mai aibă nici o semnificaţie. Oamenii au ajuns să trăiască închişi în casele şi în vieţile lor, adeseori fără să îşi cunoască vecinii. Proximitatea forţată cu “străinii” de pe stradă, din metrou, de la locurile de muncă, a intensificat şi ea dorinţa de izolare în spaţiul privat. Dorinţa de comunicare, însă, nu a dispărut. Spaţiul virtual oferă ceea ce spaţiul fizic nu poate oferi niciodată: posibilitatea de a selecta vecinii. Comunităţile virtuale se agregă după principiul asemănării: vreau să fiu vecin cu cine mi se aseamănă. Vecinătatea a devenit profesională sau spirituală, sufletească sau generaţională, şi aşa mai departe. Astfel apar reţelele, care formează cartierele virtuale. În această nouă definiţie, vecinătatea nu mai este reciprocă: pot să fiu vecin cu A iar A să nu fie vecin cu mine…Sau, vecinătatea nu mai este fixă: pot să fiu vecin cu X dar, deşi el este vecin cu Y, să nu stăm totuşi pe aceeaşi stradă. În plus, topografia este fluidă, se desenează şi redesenează continuu.

Şi noţiunea de vizită şi-a schimbat sensul. Cineva poate să fie vecin cu Z, dar, deşi casa acestuia este deschisă, să nu îl viziteze niciodată. Sau îl vizitează, dar nu îşi face simţită prezenţa. A văzut ce mai face, este bine, i-a plăcut la ce se gândeşte…şi înapoi, în căsuţa virtuală proprie.

Probabil cel mai comod este pentru cei care hoinăresc în spaţiul virtual – cei care nu au o casă a lor, ci se simt mai bine vizitând cartierele. Din când în când, se mai opresc în câte o locaţie virtuală şi zic: ia uite, ce interesant, să mai venim pe aici. Însă adeseori uită pe ce stradă au luat-o…

Poate nu se vede nicăieri mai bine fluxul generaţiilor decât de-a lungul unor ani de zile de admitere, “la zi” şi “la distanţă”, în ciclul inferior şi cel superior…Interviurile cu candidaţi care intră pentru prima dată în contact cu facultatea (candidaţi care au fost formaţi până acum de alte organizaţii-şcoală) dau de obicei o imagine transversală despre calitatea, nivelul şi stilul unei generaţii. Refluxul pronunţat care se observă de câţiva ani încoace mă întristează şi mă îngrijorează. În generaţia Internet de la noi (subliniez, de la noi, pentru că nu e numai efectul societăţii informaţionale şi al postmodernităţii, ci şi al dezastrului din sistemul educaţional românesc) întâlnim des unele credinţe, obiceiuri şi caracteristici:

- cuvântul “referat” este peiorativ, sinonim cu “schemă”,”conspect” sau “compilare” (iar cuvântul “lucrare” oricum a ajuns să se confunde cu “referat” deci tot acolo se ajunge!);

- termenii sunt însuşiţi cu un sens aproximativ şi folosiţi aleator, ceea ce duce la un discurs fără sens (se confundă “comunicare” şi “comunicaţie”, “mulţime” şi “public”, “proces” şi “plan”);

- se foloseşte doar memoria de scurtă durată şi uneori nici aceea: cunoştinţele nu sunt asimilate ci doar “afişate” în lucrări, eventual învăţate pe dinafară  (se uită la cinci minute de la ieşirea din sală);

- practica extinsă a copy-paste-ului a distrus aproape orice tentativă de elaborare şi interpretare personală;

- zeul Google a îngropat orice idee de autoritate ştiinţifică şi a înlocuit-o cu autoritatea folclorului electronic (chiar: mă întreb uneori cine a plănuit asta…);

Poate cel mai insidios aspect este că a dispărut practica muncii individuale: în generaţia X copiii îşi făceau temele acasă, nu aveau de unde să preia nimic (decât poate în pauză, de la un coleg mărinimos) însă în linii mari, temele erau produse proprii. Acum, e limpede că temele se iau “depenet” de mai mulţi ani şi asta a scăzut antrenamentul intelectual la un nivel aproape de zero…

Şi ce este cel mai dureros este că nu este vina lor: este vina societăţii şi a “celor care i-au crescut” (şcolile româneşti). Ce putem să facem în situaţia asta, ca facultate? …

Orice relaţie care implică afectivitatea (mă refer nu numai la relaţiile de cuplu ci şi la relaţiile de prietenie) se construieşte pe unul dintre cele două registre: similar sau complementar. Similaritatea înseamnă să comunicăm cu cineva pentru că “avem foarte multe în comun” în timp ce complementaritatea înseamnă să comunicăm pentru că “celălalt are ceea ce îmi lipseşte mie şi împreună suntem un întreg”. Fiecare dintre cele două registre oferă avantaje: similaritatea oferă posibilitatea telepatiei, a dezvoltării unui “al şaselea simţ” care permite acea “comunicare subterană”, un flux nevăzut care îi leagă pe cei care comunică. Diadele formate prin similaritate pot să “intre în rezonanţă” şi să se stimuleze reciproc (să ajungă la performanţe intelectuale remarcabile sau la mari realizări în viaţă). În timp ce complementaritatea oferă posibilitatea unui “revers” perfect, a unei întregiri, astfel încât lucrurile redevin “complete”. Nu există rezonanţă în asemenea diade, dar există extindere personală: fiecare dintre cei doi, ca pol al diadei, învaţă permanent lucruri noi, şi alternează prin comunicare propria poziţie cu poziţia celuilalt. Prin această alternare ajunge să asimileze foarte multe din “ceea ce îi lipsea” la început. Relaţiile prin similaritate sunt de obicei calme, lipsite de conflicte. Relaţiile complementare sunt mai interesant de urmărit, poate, pentru că fuziunea între două naturi opuse înseamnă transformare reciprocă şi uneori şi conflict.

Acestea se petrec însă în relaţiile deosebite sau în ceea ce numim “marile iubiri” sau “marile prietenii”.

Ceea ce întâlnim mai frecvent în relaţii este “complementaritatea relativă”, care faţă de complementaritatea perfectă presupune şi existenţa unor elemente “desperecheate”, care nu se potrivesc perfect cu “cealaltă jumătate”. Complementarităţile relative pot să ducă, în special pe femei, la false recunoaşteri ale sufletului pereche. După o vreme, unele dintre ele îşi dau seama că aparenta complementaritate care le-a atras era atât de diluată încât era doar o nepotrivire, pur şi simplu…

Manole mă provoacă să mă gândesc la o melodie “care îmi place dar îmi e jenă că îmi place…”. Nu reuşesc să îmi fie jenă de nimic din ce îmi place, dar de exemplu…

Mi-a plăcut serialul “Clona”, deşi nu urmăresc telenovelele (şi nu urmăresc mai nimic de la televizor). Mi-a plăcut pentru că vorbeşte despre responsabilitatea pe care trebuie să o avem faţă de cei din jurul nostru…despre cât de greu sunt căile inimii de urmat, pentru că tot ce facem are consecinţe asupra celor apropiaţi (mai ales asupra celor mici, care depind de noi)…şi, nu în ultimul rând, pentru că era vorba despre sentimente care străbat anii.

Aici este una din cele mai frumoase scene din film, cea în care personajele principale “se recunosc”.

Le provoc şi eu mai departe pe Florina şi pe Alexandra

Ca să mă gândesc la acest subiect, pornesc de la ceva ce am auzit acum două zile: Deşi nu sunt cu nimic superioare bărbaţilor, femeile în grup sunt mai puternice decât bărbaţii în grup. Cu alte cuvinte (continui eu), femeia la plural are o intensitate mai mare decât bărbatul la plural. Aşa pare să fie, dar de ce se întâmplă una ca asta? …Ştim că femeile vorbesc mai mult, sunt mai empatice, implică mai mult afectele în comunicare, sunt mult mai bune interprete ale comunicării nonverbale, au o intuiţie mai dezvoltată. Ei şi? Coeziunea lor de grup e destul de scăzută, chiar dacă au tendinţa să nu migreze prea mult dintr-un grup în altul (cel mult să frecventeze mai multe grupuri deodată sau să fie elemente de legătură între grupuri mici). Ce altă explicaţie mai putem da? “Frustrarea nativă” a genului slab? Nu e suficient.

Nici o oră mai târziu , explicaţia mi-a venit de la o prietenă (discutam despre altceva): Diferenţa între femei şi bărbaţi este una de evoluţie afectivă. Bărbaţii nu ating maturitatea afectivă decât printr-o relaţie de lungă durată cu o femeie matură din acest punct de vedere. (Genul masculin are nevoie de o simbioză cu genul opus care îl ajută “să crească”. Reciproca, însă, nu este valabilă.)

(Şi eu, care construiam invers lanţul cauzal…credeam că bărbaţii care sunt singuri nu îşi găsesc o pereche din cauză că nu sunt maturi ).

Întorcându-ne la inegalitatea între femeie/bărbat la plural, reiese că grupul de bărbaţi întotdeauna va fi eterogen (ei vor fi în diverse stadii de “evoluţie” afectivă)…în timp ce grupul de femei va fi omogen (mare parte din ele vor fi mature afectiv).

Îmi plac ecranizările după Jane Austen…

În comunicarea strategică, publicurile sunt multiple. Fiecare are un alt “portret”, alte aşteptări, alte valori. Însă uneori, nu se poate emite decât un singur mesaj…acest mesaj trebuie să ajungă la toate publicurile ţintă şi să aibă un efect cât mai aproape de cel dorit. Se poate însă face acest lucru? Cum se poate atinge un asemenea obiectiv – o pluralitate de sensuri sub aceeaşi formă, iar fiecare citeşte doar ceea ce îi este adresat? Această dilemă ar putea fi destul de des întâlnită la un expert în comunicare, în situaţia în care nu se orientează spre comunicarea de nişă (de exemplu comunicatorii din instituţii nu pot să se orienteze spre nişe, trebuie să comunice simultan cu publicuri foarte diverse).

O altă situaţie este aceea în care avem niveluri diferite ale sensurilor, în funcţie de competenţa destinatarului. Cu alte cuvinte, un sens uşor la suprafaţă, pentru destinatarii convenţionali, iar în interior un alt sens mai adânc (un sens cu “cifru” pentru decodificatorii competenţi…).

Iar dacă este să ne gândim la un alt aspect, multiplicarea sensurilor, comunicarea pe bloguri reiterează scheme clasice din teoria comunicării (ne putem gândi la oricare: Lasswell, Shannon-Weaver), numai că le repetă dintr-o altă perspectivă. În spaţiul virtual totul are loc prin cuvânt, aşadar schemele cu pricina sunt îngroşate, accentuate: atât mesajul cât şi feed-back-ul vizibil rămân “consemnate”. Paralelismul cu spaţiul real complică lucrurile, există feed-back-ul invizibil – care uneori se transferă în spaţiul real, iar alteori rămâne în spaţiul virtual şi se transformă în spirală a tăcerii. Sensurile nu mai sunt divergente, ci se multiplică exponenţial. Poate nicăieri nu se vede mai bine comunicarea în acţiune…

La o cercetare/carte, niciodată forma finală este perfectă. De aceea sunt atât de necesare termenele limită…iată cum pentru cercetarea din primăvară, Televised News and New Media, la care termenul limită s-a tot prelungit, nu am nici acum forma finală (care va apare într-un volum coordonat de domnul profesor Drăgan, la una din editurile mari din Bucureşti).

Revenind la cultural creatives, un stadiu social interesant (dezirabil şi posibil), datele mele confirmă presupunerile iniţiale. Am identificat 13 specialişti din cele 80 de bloguri profesionale din eşantion ca fiind cultural creatives, mai frecvent profesionişti în relaţii publice şi publicitate.

Diferenţe după domenii: cultural creatives (13 specialişti, deci 16% din eşantion) se regăsesc mai frecvent între specialiştii în publicitate, respectiv relaţii publice (comparativ cu marketing, media sau new media). Ponderile nu sunt reprezentative pentru că a fost imposibil de stabilit o componenţă echilibrată a eşantionului (mai mult bloguri pe marketing şi relaţii publice: mai greu de găsit în sociologie-psihologie, iar alte domenii lipsesc cu desăvârşire din blogosferă). Însă, ponderile dau o idee despre diferenţierea pe domenii despre care vorbeam.

De asemenea, e interesantă diferenţierea după gen: la fel ca în cercetarea americană, femeile sunt mai frecvent cultural creatives decât bărbaţii (20% din femeile din eşantion faţă de doar 13 % dintre bărbaţi).

Iar ca ierarhie a valorilor, avem la subiecţii cultural creatives interes pentru (în ordine inversă): altruism şi relaţii personale, idealism şi activism, ecologie (mediu şi globalizare), autoactualizare, simplitate voluntară (nivel sensibil mai scăzut) iar feminismul şi egalitatea socială practic nu se văd…rămânem o societate gender oriented chiar şi în pătura cea mai avansată din punct de vedere cultural.

Duminică, 13 septembrie 1987

(Cerneala luceşte frumos într-o lumină de 40 de waţi. În curând vom deveni cu toţii cârtiţe – s-a dat un decret imposibil prin care fiecare familie nu trebuie să consume mai mult de 42 kilowaţi pe lună – când noi consumăm dublu, doar cu frigider şi televizor, fără congelator, radiator sau maşină de spălat automată.)

Ieri după-masă, în drum spre discoteca din Teatru, m-am întâlnit cu Mona. Nu ne mai văzusem demult. M-a întrebat ce am făcut la treapta a doua. I-am spus că am luat zece la fizică, mulţumită Guşteriţei care mi-a băgat în cap în patru luni de meditaţii toată fizica din care nu înţelesesem nimic de la madam Hino, timp de doi ani de liceu. (Am învăţat ceva foarte important de la ea: că la examen, pentru că sunt condiţii de stres, “se aplică reflexul” pe care trebuie să ţi-l creezi prin antrenament intelectual. Totuşi nu îmi doresc să o mai văd vreodată pe Guşteriţă: a fost prea dură, credea că dacă ne umileşte şi ne ameninţă, ne ambiţionează.)

Mai întâi am stat într-un cerc cu unii din colegii de la Bălcescu (aflu că Alina, Băjea şi Bărbuceanu au picat de la mate-fizică la mecanică) iar apoi m-am mutat în cercul lui Raoul et comp. (el părea cam supărat, nu ştiu de ce). Din muzica noastră au dat Depeche Mode (“Strange Love”), Pet Shop Boys (“Brothers”, “It’s a sin”) iar la Status Quo (“In the army now”) am plecat cu Cristina acasă. Ea stătuse cu Sam toată seara, ca să îi facă în ciudă lui Pisic, aşezat ca niciodată în dreptul primei boxe. Însă după aceea nu a putut să mai scape de Sam, care a venit cu noi spre casă ca să o conducă…Am ajuns la 20,55, m-am strecurat în casă nevăzută şi am pretins că am ajuns la ora limită (20,00). Aşa că merg şi sâmbăta viitoare la discotecă!

(La naiba! S-a terminat vacanţa. Din nou sunt numărul LNB 1040…Mi-am călcat uniforma şi am agăţat umeraşul pe uşa camerei. Nu ştiu unde o fi panglica de pus pe cap.)