Cuvintele atrag realul

(Dacă ne uităm pe youtube, unde este postată prima parte a filmului The Secret, vedem că are 4 milioane de vizualizări…ceea ce ne dă o idee despre mulţimea celor interesaţi de acest curent.)

Aş adăuga la comentariul anterior detalii mai clare despre film ( ideea că s-ar adresa mai multor religii nu stă în picioare, în toate religiile există ideea de divinitate ca şi valori universal valabile):

- nicăieri în film nu se pomeneşte numele lui Dumnezeu, deşi “fenomenul atracţiei” sau “starea de mulţumire” ar trebui legate de Dumnezeu şi nu de Univers…Universul are nuanţe, Binele şi Răul fiind valori foarte importante;

- nu sunt prezente nicăieri virtuţile omeneşti: altruismul, bunătatea, mila, răbdarea (ş.a) însă legea atracţiei (cea reală) funcţionează doar într-un anumit context, în care individul reuşeşte să îşi realizeze armonia interioară;

- toate ”aplicaţiile” date, cu excepţia părţii despre sănătate, se referă la atragerea bunurilor materiale sau plăcerilor  fără a exista nici o dimensiune etică (nu se precizează nicăieri o limită a dorinţelor umane: “simte-te bine” dar până unde?…cu ce preţ?…);

- spectatorii sunt încurajaţi să nu se gândească la trecut, ci numai la viitor: însă oamenii nu sunt doar proiecţia minţii lor ci şi o construcţie (rezultatul acţiunilor şi gândurilor lor anterioare), nu este corect să ne gândim că orice proiecţie poate fi pusă în aplicare;

În concluzie, toţi cei interesaţi de devenirea spirituală ar trebui să îşi educe mai întâi discernământul, pentru că tentaţiile sunt multe…

După bunul meu obicei de a lăsa deoparte în vacanţă literatura de specialitate (deşi am două titluri interesante pe noptieră ) şi de a schimba registrul de lectură, săptămâna aceasta am văzut un film care are deja o mare de spectatori şi aderenţi în America de Nord, anume The Secret. În timp ce vizionam filmul am fost uimită de capacitatea enormă de manipulare, şi de subtilitatea mecanismelor folosite. Cu alte cuvinte, se foloseşte orientarea crescândă a oamenilor spre spiritualitate şi tendinţa lor naturală de a-şi îmbunătăţi viaţa prin lucrul cu ei înşişi pentru a-i îndrepta nu spre Dumnezeu (cum ar fi normal) ci spre direcţia opusă. Se folosesc legi şi principii valabile din armonia Universului (cum ar fi gândirea pozitivă, legea atracţiei) în amestec cu “ingrediente” periculoase precum materialismul şi hedonismul, care sunt înălţate la rangul de principii călăuzitoare ale vieţii. Practic, filmul nu este decât o mare, o imensă ispită…

(Versete îndelung citate, rareori puse în aplicare.)

1. De-aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragoste n-aş avea, aş fi aramă sunătoare şi chimval răsunător.

2. De-aş avea darul prorociei, de-aş şti toate tainele şi de-aş avea toată ştiinţa şi credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu aş avea, nu aş fi nimic.

3. Şi de aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu să îl ardă, dar dragoste nu aş avea, la nimic nu mi-ar folosi.

4. Dragostea rabdă mult şi se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se trufeşte, nu se mândreşte.

5. nu se poartă cu necuviinţă, nu caută foloasele sale, nu se mînie, nu se gândeşte la rău,

6. nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr;

7. ea toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8. Dragostea niciodată nu va conteni, chiar de vor înceta prorociile, vor muţi limbile şi ştiinţa va pieri.

(Corinteni 13) 

Unele secvenţe care revin des în viaţa cotidiană în ultima vreme m-au făcut să mă gândesc la sursele de perturbare sau blocare a comunicării. Unele dintre ele mă descurajează atât de mult să mai comunic, încât mă gândesc uneori că ne închidem singuri în propria lume cu pereţi invizibili, fără şansa de a ieşi vreodată. Mă gândesc, de exemplu, la interpretare. Niciodată conţinutul comunicării nu este receptat ca atare. Dincolo de descifrarea sensului intervine câmpul de experienţă al destinatarului (modelul lui Schramm ) care îl face să adauge sau să atribuie mesajului conotaţii adiacente.  Alte două mecanisme care funcţionează (şi funcţionează în sens opus unul altuia) este cel al încadrării şi autodezvăluirii. Adică, adesea primele impresii au un rol covârşitor în crearea imaginii personale şi duc la proiectarea unui tablou “ideal” despre persoana respectivă (în care lacunele sunt completate din imaginaţie). Apoi, autodezvăluirea  vine să corecteze lacunele cu o altă culoare şi dintr-o dată apare disonanţa cognitivă şi blocajul…În fine, mai este limbajul corporal şi comunicarea nonverbală, care diferă foarte mult atât de la cultură la cultură cât şi de la om la om (în funcţie de educaţia primită în familie şi de tiparul social acceptat).

În spaţiul virtual, primele două probleme se intensifică, din câte îmi dau seama, pe fondul lipsei comunicării nonverbale (pe de o parte) şi a informaţiei parţiale (“lacunele” sunt mai mari decât în cazul cunoaşterii directe). Acestea fiind spuse, poate m-aş simţi mai bine într-o peşteră de munte…

(Viaţa calculatoarelor este mai dură decât viaţa oamenilor…)

Curând după ultima operaţie şi vaccinare, apăru şi deznodământul: calculatorul nu avea nevoie doar de un concediu, ci de un certificat de handicap. Asta pentru că, deşi avea creierul complet spălat şi imunizat, prezenta în continuare stări de leşin care puneau sub semnul întrebării orice altă prestaţie intelectuală. Ca tragedia să fie completă, toate cunoştinţele extrase din memoria lui, cele care urmau să fie transferate într-o bibliotecă electronică, se dovediră prea infestate cu virusul misterios ca să mai poată fi salvate.  Eh, spuse prietena filosofic, după ce îngropă mental o grămadă de surse bibliografice pe care cu greu le ordonase…o grămadă de texte la care muncise…o grămadă de fotografii şi melodii la care ţinuse…tot ce ni se întâmplă în viaţă este o lecţie. Adică, trebuie să învăţăm să ne descurcăm cu resurse minime. O să folosim doar materia cenuşie a fratelui mai mic, iar fratele mai mare va fi folosit doar la comunicarea externă strategică. Asta este! Un handicap nu este un handicap decât pentru cei limitaţi în vederi. Pentru alţii, poate fi transformat în prilej de evoluţie…

(Nu am avut niciodată timp pentru jocuri, astfel încât impresiile mele despre Second Life sunt foarte “proaspete”. )

Avatarul ca identitate  ”dublă” înseamnă apogeul alienării. Începutul este dat de multiplicarea identităţilor din spaţiul virtual, la început prin identitate parţială, apoi prin identitate multiplă. Avatarul este însă mai mult. Este o dublură simbolică şi controlată, o proiecţie care “trăieşte” în paralel cu individul – iar statusurile paralele sunt înşelătoare, la un moment dat pot confisca identitatea care le-a generat.

Avatarele (şi existenţa în lumi virtuale paralele în general) sunt alimentate de nevoi afective omniprezente ale individului: nevoia de a controla parametrii externi şi interni ai existenţei, nevoia de a determina şi proiecta cadrul şi cursul existenţei, nevoia de a corecta atât prezentul cât şi trecutul, nevoia de a extinde identitatea prin proprietate. Cu alte cuvinte, nevoia de a nu mai depinde de Dumnezeu: totul este o proiecţie şi totul poate fi creat de către om. Fără să mergem mai departe cu analiza, ne dăm seama că nu este bine…

O nouă boală (vorbesc numai de boli în ultima vreme! pacă am absolvit Medicina, nu Sociologia) se răspândeşte cu repeziciune în generaţiile 80 – 90: messengerita….Aceasta are simptome uşor de identificat: exprimarea lapidară, cu prescurtări; aruncarea gratuită de cuvinte, fără fundamente sau argumente; tendinţa de a divaga; renunţarea la substanţa comunicării în favoarea elementelor de socializare. Una din angajatele mele (generaţia ’90) îmi scrie nişte SMS-uri foarte simpatice, care însă nu par scrise în româneşte: “p” înseamnă “pe”, “urkt” înseamnă “urcat”, “k” înseamnă “bine”…Dincolo de aspectul umoristic, mi se pare îngrijorător, pentru că împiedică dezvoltarea unor abilităţi performante de comunicare. Probabil secolul supervitezei, în care am trecut nu demult, inhibă capacităţile de comunicare ale tuturor: receptorii par să ignore emiţătorul şi mesajul iniţial, feed-back-urile nu dovedesc decodificarea mesajelor, ci mai degrabă preocuparea de a bifa o acţiune necesară, cea a răspunsului. Schimbul de replici devine uneori imposibil de urmărit, ca o partidă obositoare de ping pong în care contează doar marcarea rapidă de puncte, prin fentarea adversarului. Nu mai există interes pentru aprofundarea unor probleme, ci  pentru acoperirea superficială de subiecte extinse. Toţi ştiu să discute despre toate şi despre nimic în mod serios. Efectele se văd la nivelul funcţiilor cerebrale: intensificarea lipsei de atenţie şi de concentrare şi scăderea memoriei de lungă durată, datorită redundanţei informaţiilor. Iar implicaţiile la nivelul limbii vorbite sunt catastrofale: uneori ajung să se confunde în vorbire termeni foarte depărtaţi ca sens, cum ar fi campanie şi criză….asta mă face să mă întreb care va fi eficienţa limbii în viitor. Poate, din cauza deformărilor de sens, va ajunge un instrument care mai mult va încurca decât va ajuta. Societate isterizată, cum spunea odată domnul profesor Iacob? Cu siguranţă, dar unde duce această nevroză pe care nimeni nu se preocupă să o vindece?…Spre ce?…