O nouă boală (vorbesc numai de boli în ultima vreme! pacă am absolvit Medicina, nu Sociologia) se răspândeşte cu repeziciune în generaţiile 80 – 90: messengerita….Aceasta are simptome uşor de identificat: exprimarea lapidară, cu prescurtări; aruncarea gratuită de cuvinte, fără fundamente sau argumente; tendinţa de a divaga; renunţarea la substanţa comunicării în favoarea elementelor de socializare. Una din angajatele mele (generaţia ’90) îmi scrie nişte SMS-uri foarte simpatice, care însă nu par scrise în româneşte: “p” înseamnă “pe”, “urkt” înseamnă “urcat”, “k” înseamnă “bine”…Dincolo de aspectul umoristic, mi se pare îngrijorător, pentru că împiedică dezvoltarea unor abilităţi performante de comunicare. Probabil secolul supervitezei, în care am trecut nu demult, inhibă capacităţile de comunicare ale tuturor: receptorii par să ignore emiţătorul şi mesajul iniţial, feed-back-urile nu dovedesc decodificarea mesajelor, ci mai degrabă preocuparea de a bifa o acţiune necesară, cea a răspunsului. Schimbul de replici devine uneori imposibil de urmărit, ca o partidă obositoare de ping pong în care contează doar marcarea rapidă de puncte, prin fentarea adversarului. Nu mai există interes pentru aprofundarea unor probleme, ci  pentru acoperirea superficială de subiecte extinse. Toţi ştiu să discute despre toate şi despre nimic în mod serios. Efectele se văd la nivelul funcţiilor cerebrale: intensificarea lipsei de atenţie şi de concentrare şi scăderea memoriei de lungă durată, datorită redundanţei informaţiilor. Iar implicaţiile la nivelul limbii vorbite sunt catastrofale: uneori ajung să se confunde în vorbire termeni foarte depărtaţi ca sens, cum ar fi campanie şi criză….asta mă face să mă întreb care va fi eficienţa limbii în viitor. Poate, din cauza deformărilor de sens, va ajunge un instrument care mai mult va încurca decât va ajuta. Societate isterizată, cum spunea odată domnul profesor Iacob? Cu siguranţă, dar unde duce această nevroză pe care nimeni nu se preocupă să o vindece?…Spre ce?…