Cuvintele atrag realul

Există momente, la începutul carierei, în care angajatul este “judecat” foarte dur de cei care l-au angajat…însă de obicei el nu îşi dă seama de asta. Şefii direcţi (şi top managerii, dacă cunosc cazul noului venit) au o atitudine de genul “să-l aruncăm în foc, să vedem dacă merită investiţia…” Chiar dacă diplomele, calificările şi eventual cariera şcolară a angajatului sunt foarte bune, superiorii au prea puţină încredere în competenţa lui, din cauza lipsei de experienţă. Este un nărav des răspândit în organizaţiile româneşti, de a “pune răul în faţă”, de a începe cu suspiciunea, nu cu încrederea; cu negativ, nu cu pozitiv. Exemplu concret: se dă o sarcină cu un termen imprecis (se spune “mâine” dar sarcina este prea complexă ca să fie gata peste noapte) şi se aşteaptă rezultatul un număr mic de zile. Dacă angajatul nu produce nimic vizibil (deşi poate a lucrat sau s-a documentat), i se ia sarcina fără nici un cuvânt şi se transferă altui membru mai vechi al organizaţiei. Acestea sunt deficienţe ale comunicării, dar şi ale manifestării autorităţii…ce ar trebui să facă un angajat în această situaţie, în care nici măcar nu a fost prevenit? Bineînţeles, îşi face în primul rând reproşuri şi se întreabă unde a greşit. Unii se descurajează atât de mult încât se gândesc că nu sunt făcuţi pentru un anumit domeniu. Alţii îşi dau seama că lipsa de comunicare a fost problema (deşi în momentul în care un şef nu îţi acordă credit, sunt puţine canale de comunicare deschise către el şi se activează multe bariere). Iar handicapul de imagine personală cu care pleacă angajatul în carieră nu este de neglijat. Soluţia este perseverenţa: vor mai fi ocazii în care apar sarcini dificile şi urgente, totul este ca acestea să se fructifice.

În seara aceasta paşnică (:) ) de duminică mă plimbam agale prin spaţiul virtual, când…o surpriză plăcută. Colega noastră Loredana Ivan ni s-a alăturat în blogosferă. Surpriza este cu atât mai plăcută cu cât îmi amintesc o conversaţie de acum un an, când eu eram entuziasmată de posibilităţile de exprimare ale blogurilor: la acea vreme, părea că blogosfera nu o tentează sau că nu are timp “să crească” un blog. Iată că spaţiul virtual a atras-o şi pe ea, până la urmă. Mă întreb cât timp va mai lua până când ID-ul de blog va deveni cvasiunanim (:) ). Să îi urăm succes Loredanei în subiectele interesante pe care le abordează (blogul se numeşte Comunicare nonverbală)!

PS. Rog pe studenţii care îmi scriu în continuare pentru dizertatiile din iulie să citească anunţul de pe pagina alăturată (Lucrări de licenţă/dizertaţie). De aproximativ două săptămâni nu mai pot accepta lucrări de dizertaţie – şi în ultima vreme nu mai pot răspunde la mailuri, sunt prea multe.

(Mai schimb puţin subiectul discuţiei că blogul tinde să se transforme în blog critic şi nu vreau…) Anume, un subiect interesant este să identificăm asemănările şi deosebirile între religii sau între curente ale aceleiaşi religii. Cât de importante sunt asemănările şi diferenţele pentru aspecte majore ale vieţii sociale au demonstrat mai mulţi (Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Lucian Blaga în Trilogia cunoaşterii). Însă în continuare sunt interesante pentru studiu nu atât diferenţele de dogmă între curente, cât obiectivarea dogmelor la nivel normativ. De exemplu, protestantul este mai ascetic, tinde să fie sumar în relatări, este mai restrictiv în legătură cu afişarea publică a unor probleme, în schimb este foarte preocupat de eficienţa a ceea ce face. În schimb, ortodoxul este mai tolerant, mai sociabil, cu un spaţiu privat mai puţin clar delimitat faţă de spaţiul public, însă dependent de birocraţie.  De asemenea, dacă translatăm problema la diferenţele între religii, observăm cum contrastele aparente se estompează şi se transformă adeseori în asemănări. În plus, dacă dorim să vorbim despre o cultură pe care nu o cunoaştem, este bine să consultăm câteva titluri de referinţă mai înainte, cu scopul de a elimina stereotipurile şi etichetele fără fundamentare. (De exemplu, părerea greşită despre religia islamică: se aplică automat eticheta “fanatic”,  “terorist”, pentru că în spaţiul public acestea au fost trăsăturile cel mai des sugerate sau asociate. În realitate, reprezentanţii oricărei religii se distribuie pe un continuum, de la dreapta la stânga ( de la “închis şi agresiv” la “comunicativ şi echilibrat”). Numai că nu îmi dau seama unde se plasează românii ca grup pe acest continuum…

O discuţie cu Cătălina despre Intelligent Communication îmi readuce în atenţie problema evaluării în organizaţii. Numai că o transfer de la studenţi la manageri. Şi, că tot se desfăşoară curăţenia de primăvară la dosare şi materiale, îmi cad ochii pe evaluarea tip feedback 360 a competenţelor, realizată de Human Synergetics. Opt sunt dimensiunile luate în discuţie: Dezvoltarea personală (manifestă angajament, doreşte să se perfecţioneze), Comunicarea (ascultă părerile altora, procesează informaţiile, comunică eficient), Leadershipul (insuflă încredere, oferă instrucţiuni, deleagă responsabilităţi), Adaptabilitatea (se adaptează la împrejurări, gândeşte creativ), Construirea relaţiilor (construieşte relaţii personale, facilitează succesul echipei), Gestionarea sarcinilor (lucrează eficient, demonstrează competenţă), Acţiunea (ia măsuri, obţine rezultate), Dezvoltarea celorlalţi (motivează cu succes, cultivă talente individuale).

Această trecere în revistă, corelată cu spectacolul din firmele româneşti, pare uşor absurdă pentru că reperele de evaluare şi viaţa curentă a firmelor sunt complet paralele. Dar mai ales, ideea de evaluare şi de adaptare a managementului/strategiilor de instruire a angajaţilor la rezultatele evaluării este foarte depărtată de practica managerilor români. Ei nu au timp, sau nu au încredere, sau nu sunt dispuşi să folosească rezultatele evaluării la ceva, sau nu cred că valorile la care dimensiunile de mai sus fac trimitere au vreun rost…

Acestea sunt trei dintre problemele care deranjează cel mai frecvent pe managerii din organizaţii. Complexul autorităţii se traduce prin frica nejustificată a angajaţilor de a-şi exprima opiniile, reţinerile sau limitele proprii în legătură cu o sarcină. Nepăsarea  se manifestă şi ea prin diverse simptome: refuzul unor standarde, lipsa de interes sau lipsa fizică a angajatului (întârzieri, probleme bruşte care îl împiedică să rezolve sarcina), asumarea unor sarcini dar nerealizarea lor…Iar lipsa de comunicare  se manifestă  de obicei cu toate barierele cunoscute: lipsa de feed-back, etichetele greşite, interpretările şi deformările de sens, ş.a. Toate acestea îngreunează munca managerilor. Cu alte cuvinte, a conduce o organizaţie nu înseamnă neapărat cum “să ai omul potrivit la locul potrivit” cât “cum să scoţi ce este mai bun din oameni” sau “cum să îi faci pe oameni să comunice şi să lucreze unii cu alţii”.

Se pare că aceste probleme s-au manifestat din plin în viaţa de până acum a Intelligent Communication 2009. Angajaţii, intrînd în acest proiect cu imaginea unor organizaţii ideale, au avut destul de brusc revelaţia problemelor din organizaţiile reale. Fenomenul a fost amplificat de vârsta mică a grupurilor şi de lipsa de experienţă a coordonatorilor. Iar coordonatorii generali au păţit şi ei ce păţesc managerii generali într-o organizaţie reală: timpul a fost prea scurt şi nu au existat măsuri de asigurare a comunicării verticale ascendente.

Să ne gândim împreună cum se poate ajunge la un climat aşa cum este de dorit într-o organizaţie inteligentă…

Şi trecură lunile…Diviziunea muncii operase în favoarea fratelui mai mare, pentru că, în cursul tratamentelor care urmară cu intermitenţă (se găsise un nou doctor care accepta să consulte la domiciliu, însă era foarte ocupat şi ajungea rar) nu ajunsese la o funcţionare satisfăcătoare. Se pare că viruşii misterioşi oricum îşi făceau de cap prin organismul lui slăbit, aşa că fratele mai mic lucră aproape nonstop ca să acopere programul. (Era mult mai flexibil, se plia pe orice sarcină, dar stresul îl afectă destul de repede: într-o noapte leşină şi căzu într-o comă trecătoare, spre îngrijorarea tuturor celor din casă.) În fine, când doctorul hotărî că mai bine s-ar căuta o altă soluţie, ea se dovedi din nou avantajoasă pentru calculatorul mai în vârstă. Cei doi fraţi electronici primiră sub acoperişul lor încă un văr, slab ca un ţipar dar foarte rasat, care se ocupa numai cu arta plastică (avea dezvoltate numai abilităţile vizuale şi o memorie deosebită). Acesta, uşor infatuat, intră imediat în atribuţii şi se dovedi prea ocupat cu sarcinile lui specifice ca să îi bage în seamă pe ceilalţi. Astfel încât fratele mai mare, oarecum descumpănit că ceilalţi lucrau  şi el era în repaus, îşi băgă dosarul de pensionare pe caz de boală. “Oare nu se putea să i se facă o nouă devirusare – cine ştie, poate avea succes – şi să reintre în stare de normalitate, chiar dacă ar fi lucrat doar în regim de colaborare, cu program redus?” întrebă prietena lor pe un doctor amator. Se obţinură numai promisiuni. Puţini înţelegeau de ce ar avea ea nevoie de un calculator de rezervă. Şi mai puţini înţelegeau argumente sentimentale, de genul “nu pot să îmi părăsesc prietenul, chiar dacă a împlinit trei ani şi este prea bătrân…” Aşadar, la pensie! Şi vârsta a treia poate oferi surprize plăcute…

(Să ne întoarcem de la psihologie la comunicare…)

Adesea oamenii cred că, dacă nu se înţeleg cu cineva şi reuşesc (cunoscând întâmplător regulile comunicării nonverbale) să travestească perfect afectele reale într-o dispoziţie social acceptabilă, şi-au atins scopul de a preveni un potenţial conflict. Adesea chiar auzim: Eu am vorbit frumos cu el/ea. Nu eu am început…” În realitate însă, oamenii comunică la nivel subtil. Astfel încât afectele reale, cele “ascunse”, sunt deja codate şi transmise celuilalt printr-un limbaj imperceptibil. Nu este de mirare că “partea cealaltă” devine subit “duşman” ale cărui scopuri, interese, valori par diametral opuse. După cum obişnuiesc să subliniez de câte ori apare ideea de conflict în discuţia cu studenţii: un conflict nu este atât o realitate cât o percepţie. Dacă i-am transmis cuiva un mesaj “subteran” agresiv sau lipsit de apreciere, mesajul se va întoarce la noi purtând o încărcătură cel puţin egală de agresivitate neexprimată şi astfel, conflictul sare peste primele două trepte de intensitate şi se instalează direct în stare de tensiune. Iar de la tensiune la luptă nu este decât un pas…

Exerciţiu: gândiţi-vă la o persoană în legătură cu care nu aveţi sentimentele cele mai cordiale. Încercaţi să transformaţi atitudinea din interior (cu aspecte negative) în atitudine predominant pozitivă (posibilităţi: identificarea calităţilor, amintirea unor clipe agreabile trăite împreună, analiza obiectivă/din exterior a unor întâmplări neclare, renunţarea la bunurile/privilegiile aflate în dispută, dacă există). După aceea reveniţi, menţinând atitudinea schimbată, şi observaţi modul în care evoluează relaţia problemă (chiar în lipsa unor demersuri explicite de comunicare sau de schimb de viziune).

Întâlnesc în Puterea magică a gândului de David Schwartz (Curtea Veche, 2008) o metaforă sugestivă: monştrii mentali sunt acele incidente neplăcute (o investiţie nereuşită, o dezamăgire, o decizie greşită, un eşec în dragoste etc. ) pe care oamenii le fertilizează prin repetiţie constantă şi, prin amplificare, le transformă în obstacole psihologice în calea împlinirii lor în viaţă. Evident că, odată creat, un monstru mental atrage realul: eu nu pot să fiu fericit în dragoste pentru că toţi/toate m-au dezamăgit până acum; eu nu pot să am succes în carieră pentru că nu mi-a ieşit nimic bine din ce am lucrat la firma X; eu nu pot să dau admitere la Comunicare pentru că am luat numai note mici la limba română în liceu. În realitate este un lanţ din care individul nu poate ieşi decât prin schimbarea atitudinii (în interior) şi a conduitei (în exterior).

Cei care colecţionează atât de mulţi monştri mentali încât ar putea să deschidă un muzeu   sunt în stare de depresie. Gândirea negativă este cel mai evident simptom al depresiei: odată invitaţi să interpreteze o imagine, ei vor “vedea” o realitate sumbră. Imaginea era o pictură uriaşă în ulei a unui versant stâncos (…). Tabloul era foarte inteligent pictat şi putea fi interpretat fie ca un apus, fie ca un răsărit de soare. Personalităţile optimiste vedeau mai degrabă un răsărit de soare – însă o pacientă cu depresie, întrebată fiind ce vede în tablou, a răspuns: “se pare că va fi o furtună cu trăsnete în seara aceasta”. Adesea, colorăm prezentul în culorile trecutului: actul este reflex şi nu ne dăm seama de inerţia care se creează…

                                                         Ce nu te omoară te ajută să trăiești
                                                          Ce nu te omoară te face să-ți dorești să mori

Nu am citit romanul Torturaţi-l pe artist despre care vorbea Mana acum câteva zile. Şi nici nu vreau să îl citesc, pentru că mi s-a părut diabolică ideea de a provoca situaţii de viaţă în care un copil să sufere fizic şi psihic, pentru a-l determina să creeze cândva produse artistice de calitate. “Jocul de-a Dumnezeul”,  temă care m-a impresionat în studenţie în romanele lui John Fowles, pare a fi dus prea departe în acest roman.

Dincolo de aceasta, m-am gândit la mai multe aspecte legate de suferinţă şi de rolul ei în viaţa oamenilor. Mai întâi, capacitatea de a suferi diferă extrem de mult de la o persoană la alta. Sunt oameni pentru care viaţa este o trecere dintr-o suferinţă în alta…încep prin a suferi din probleme sentimentale, apoi din probleme de orgoliu, şi sfârşesc prin a avea probleme de sănătate. Alţii, dimpotrivă, trăiesc într-o stare de mulţumire relativă, chiar dacă viaţa pare să nu le ofere prea multe împliniri (aceştia, datorită stării interioare echilibrate, se îmbolnăvesc mai puţin decât ceilalţi).
Aşa ajungem la un alt subiect interesant, motivele care provoacă suferinţa. Să ne amintim (mai ales noi, fetele) momente în care un prieten/prietenă ne-a destăinuit un necaz pentru care suferea - iar noi am gândit în sinea noastră, cu obiectivitate: “dar acesta nu este un motiv să suferi…”. Pentru unii oameni, motive minore (nu m-a băgat în seamă, a întârziat la întâlnire, nu a vorbit cu mine în vizită la mama) devin cauze de suferinţă majoră, pentru că se leagă de stări de spirit preexistente; din motiv în motiv, se formează un lanţ din care nu mai pot ieşi. Astfel, unii oameni ajung chiar ca în romanul amintit, însă doar pentru că şi-au creat şi atras singuri cadrul acela de referinţă. 

Un alt aspect care merită analizat este modul în care este tratată suferinţa. Exteriorizată sau nu, împărtăşită cu toţi care vor să asculte sau numai cu câţiva apropiaţi de suflet. Privită ca pedeapsă divină/încercare, sau ca împrejurare nedreaptă/coşmar (pe extreme). Considerată ca prilej de învăţare şi devenire spirituală, sau drept condamnare şi  înlănţuire trimisă de nu-se-ştie-cine. De aici înţelegem că rezultatele suferinţei sunt foarte diferite de la un individ la altul. Numai în anumite cazuri se vor declanşa resorturile de exprimare şi de sublimare prin creaţie. În altele, nu va fi decât o alunecare în propriul eu…