Cuvintele atrag realul

Revin cu tipurile de personalitate descrise de Leonhard. Acum, recitind cartea în diagonală, îmi dau seama ce m-a fascinat la prima lectură: este descrierea procesului de observaţie psihologică, fineţea deducţiilor şi obiectivitatea relatărilor. Chiar dacă, aşa cum se vede, unii dintre termeni nu mai sunt astăzi folosiţi în psihologie, iar clasificarea a împlinit o jumătate de secol, descrierile şi tipurile rămân actuale.

Personalitatea demonstrativă (sau isterică) se distinge prin capacitatea de a uita tot ce nu îşi doreşte să îşi amintească, deci de a minţi cu seninătate. Ei refulează (inhibă) tot ce nu corespunde cu proiecţia lor despre sine, astfel încât ajung să performeze un rol cu totul străin de ceea ce sunt ei de fapt. Lauda de sine se conjugă cu activitatea în sprijinul modului în care ar dori să se definească, astfel încât pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea rolului pe care îl joacă. Adaptabilitatea excesivă precum şi tendinţa de autocompătimire sunt alte trăsături ale personalităţii de acest tip.

Personalitatea hiperexactă (acum denumirea cunoscută este obsesiv-compulsivă) este reprezentativă pentru  persoanele care doresc ca totul să se desfăşoare după o ordine anume. Ei doresc ca totul să fie previzibil, logic, viaţa să nu aducă surprize. Sunt incapabili de a lua decizii pentru că vor ca cele mai mici amănunte să fie luate în calcul (este metoda acestor indivizi  de a controla anxietatea). Dezvoltă adesea obsesii (exemplu: praful ca “inamic”, firele de păr ca primejdii potenţiale pentru sănătate, microbii ca agenţi patogeni etc.). Meticulozitatea şi ataşamentul faţă de rutină, care în mediul casnic pot deveni o povară, în organizaţii pot fi benefice pe anumite poziţii: hiperexacţii nu agreează schimbarea locului de muncă, deci vor fi angajaţi fideli.

Personalitatea hiperperseverentă  se distinge prin perseverenţa anormală a afectelor. La personalităţile medii, afectele odată declanşate se estompează: la hiperperseverenţi, ele se estompează mult mai încet iar ecoul lor este mai profund.Consecinţele vor fi susceptibilitatea extremă, capacitatea de a se simţi vizat sau jignit extrem de uşor. Ei vor fi definiţi de cei din jur drept “ranchiunoşi”, “oameni care nu iartă şi nu uită”. Hiperperseverenţii sunt dornici de prestigiu personal (prestigiul sau realizările grupului nu înseamnă mare lucru pentru ei, oricum nu sunt personalităţi de grup). Afectele care persistă timp îndelungat pot ajunge să domine gândirea, astfel încât duc la idei fixe obsesive.

Personalitatea nestăpânită se manifestă prin dominarea anormală a comportamentelor de către impulsuri. Aceasta determină o capacitate scăzută de adaptare la situaţiile sociale, o intensificare a conflictelor interpersonale (atunci când apar) şi deci o istorie fluctuantă la locul de muncă. Gândirea lentă şi uşor greoaie, asociată cu vorbirea scăzută, face să nu fie găsiţi des în funcţii înalte sau în poziţie socială bună. Totuşi, chiar dacă dispoziţiile sunt schimbătoare, relaţiile de cuplu tind să fie constante.

Va urma…

(Am lipsit o vreme de pe blog. M-a cam bântuit gândul sinuciderii virtuale…iată că “niciodată nu mi se va întâmpla mie” poate deveni câteodată  incredibil de real. Dar am amânat gestul, deocamdată.)

În studenţie am dat peste cartea lui Karl Leonhard, la bibliotecă, şi am citit-o pe nerăsuflate…nu ştiam atunci că o să întâlnesc în viaţă (şi chiar prin apropierea mea) atâtea tipuri de personalitate din cartea aceea. Realitatea este că personalităţile accentuate sunt mult mai numeroase decât suntem conştienţi.

Dar mai întâi mi se pare interesant de discutat despre normal şi anormal în problema personalităţii. După doi autori francezi, normalitatea poate avea trei sensuri:

1. Normalitatea statistică, care se raportează la o medie şi la frecvenţă;

2. Normalitatea funcţională, care se raportează la mijloacele şi la scopul propus;

3. Normalitatea ideală, care se raportează la normele sociale.

(1) este un criteriu înşelator pentru că la un moment dat bolile ascunse ale indivizilor pot să fie atât de numeroase încât media reală să fie mult mai spre graniţă decât ar fi de închipuit…

(2) este cel mai valid dintre cele trei pentru că este cel mai pragmatic;

(3)raportarea la normele sociale este prea fluidă. De exemplu, cineva care are un stil trash la îmbrăcăminte şi citeşte pe jos într-o librărie (tablou adesea văzut în Franţa) la noi ar fi considerat deranjat la minte şi eventual dat afară…

Din ceea ce observ în lumea (era să spun “jungla”) firmelor, prejudecăţile despre care se vorbeşte în manualele de comunicare nu numai că există, dar există într-o formă chiar mai adâncă decât mi-am închipuit. Comunicarea este privită drept: un act natural (toată lumea se pricepe la comunicare - ”deci noi managerii, cu atât mai mult”), o vrajă care permite oricui are bagheta magică să transforme peste noapte imaginea unei firme, sau să o creeze pornind de la zero; o amestecătură între promovare şi organizare de eveniment: diferenţa între domenii ca şi între noţiuni şi tipuri de strategii estre total în ceaţă;  şi ce este mai rău, calitatea de expert în comunicare nu este recunoscută. Eficienţa comunicării este confundată cu rapiditatea ei (A, nu ai creat strategia aia de brand şi promovare? Te aştept de cinci zile!)  sau cu volumul ei (A, doar atât ai scris pentru site-ul de prezentare? Atât de puţin!?). Observaţii pentru manageri: volumul  şi eficienţa comunicării sunt invers proporţionale. Arta unui comunicator se măsoară în capacitatea de a concentra informaţia, nu de a o dezvolta. De asemenea, strategiile de comunicare eficiente nu se proiectează fără nici un suport: există o perioadă de strângere de informaţii care nu poate fi eliminată. Observaţii pentru comunicatori: adaptarea la cerinţele nerealiste ale clienţilor trebuie să aibă o limită (dincolo de care meseria cade în derizoriu); în plus, nu trebuie arătate niciodată clienţilor elemente de “bucătărie” (nu vor înţelege nimic) ci produsul finit. De încercat şi de văzut .

(Citez din cartea Dorinei Guţu, un titlu care mi-a plăcut şi mi-a revenit azi în memorie.)

Azi a fost una dintre zilele, nu prea multe în ultima vreme, în care am regretat lipsa platformei ca interfaţă pentru interacţiunea cu studenţii. Vreau să spun că (brusc) în jurul orei 11,00 a.m. m-am trezit cu o pană de curent la ce este mai important la un profesor: vocea. La început am sperat că este o defecţiune trecătoare, pe care sistemul meu imunitar o va repara urgent (doar ştia că aveam cursuri!). Dar nu, era o sincopă serioasă. În plus, nici nu eram în faţa unui calculator ca să pot anunţa studenţii pe forum. Ce era de făcut? Să merg şi să scriu pe tablă, în loc să vorbesc?  Să scot materialele la imprimantă şi să le distribui? Să le aplic instrumente psihosociologice? Acestea trebuie şi interpretate, iar pentru asta trebuie voce. Pentru o clipă, am regretat că nu ştiu limbajul semnelor (dar oricum, nu îl ştiau nici ei…) Dar de ce nu îi pui şi pe ei să vorbească? mă întreabă cineva amator de experimente. Pentru că şi ce spun studenţii trebuie plasat într-un context şi adesea interpretat, vine răspunsul. (Ah, ce bine-i în online! m-am gândit cu năduf. Acolo nu ai nevoie decât de conexiunile neuronale şi de capacitatea de a tasta. Mult mai puţin decât în offline…) Noroc că după ce am eliminat toate alternativele, Cătălina s-a arătat dispusă să mă înlocuiască. Soluţia cea mai bună, însă eu am rămas pe gânduri…

Am revenit aseară dintr-o “vacanţă obligatorie” de trei zile la Odorheiul Secuiesc: aveam o impresie deosebită despre Tuşnad, şi îmi doream să o aprofundez (am văzut zona de trei ori până acum, dar de fiecare dată în trecere: acum zece ani, în excursie cu masterul MCRP; acum şapte ani, în “turneu” în centrele teritoriale; acum doi ani la un training…). Am regăsit, pe serpentinele munţilor Ciucului, senzaţia atât de liniştitoare de natură sălbatică, neatinsă de stresul creat de oameni. Am constatat din nou diferenţa între “realitate şi imagine” sau – mai bine zis – mi-am tratat reticenţele etnice cu privire la zona secuiască din centrul României. Peste tot în Odorhei, o amabilitate discretă faţă de turişti, chiar dacă unii dintre locuitori nu înţelegeau româneşte. Străduţele medievale şi în pantă, clădirile masive şi cu combinaţia de linii roz şi bej (tipic ardelenească), catedrala şi mai ales timpul care curgea mult mai încet m-au încântat.

Dar să revenim la natură…

Vorbeam aseară cu Mădălina despre Intelligent Communication şi concursul Partener (un concurs care a stârnit probabil multe discuţii şi presupuneri) şi, văzând cât de mult efort a depus (cu ce consum emoţional a rezolvat-o) m-am gândit la presiunile şi problemele care solicită middle managementul în firmele româneşti. Mai precis, managementul de mijloc este prins între top manageri şi angajaţi – obligat să satisfacă doleanţele, pretenţiile şi nevoile de comunicare ale ambelor categorii. Top managementul în firmele româneşti (mă refer în special la cele autohtone) are drept caracteristici (uneori nu sunt vizibile la prima vedere): orgoliul, dorinţa de a controla, credinţa că experienţa şi viziunea corectă se află de o singură parte, tendinţa de a cumula a priori puterea financiară cu puterea de informaţie şi de expert. Egocentrismul se poate manifesta adesea prin capriciu, schimbarea nemotivată a deciziilor, aruncarea responsabilităţii pe angajaţi şi nu pe viziunea managerială, ş.a….ca să nu mai vorbim despre fenomenele perverse pe care le dezvoltă patologiile de acest gen în comunicarea internă. De cealaltă parte, middle managementul este presat de echipele de angajaţi, în frunte cu line managementul eventual: aceştia vin cu aşteptări şi percepţii greşite despre rolul lor în organizaţie şi ce ar trebui să facă middle managerii/top managerii pentru ei (adeseori se manifestă prea multă pasivitate din partea angajaţilor, lipsa iniţiativei de a comunica, lipsa de interes, lipsa dorinţei de a se perfecţiona profesional).  Soluţia se găseşte şi se aplică de obicei cu consum de timp şi de resurse interioare pentru middle manageri. Ei sunt condiţionaţi şi de necesitatea de a urca pe scara ierarhică şi de a-şi regăsi mult visata autonomie şi independenţă…