Vinerea trecută, cineva “împarte” ziare electorale gratis, în zona Eroilor. Nu am reţinut nimic din ziarul cu pricina, decât câteva nume de personaje publice despre care nici nu ştiam că fac parte din partidul X, cel care editase ziarul (reacţie slabă 
notorietatea este un argument prea slab pentru motivarea alegătorilor, aşa de dezinteresaţi sunt). Pe penultima pagină, o singură sintagmă interesantă, care face cât tot restul ziarului la un loc: managementul relativităţii.
Dacă stăm să ne gândim, este o metaforă pentru viaţa cotidiană din România şi nu numai. Viaţa înseamnă raportarea neîntreruptă şi implicită a valorilor şi aspiraţiilor proprii la valori şi aspiraţii exterioare (individuale sau colective). Adică, management continuu de relaţii simbolice. Cine sunt eu, cine este celălalt/ceilalţi… După ce principii se construiesc ierarhiile la care se raportează (pentru unii, ierarhia morală sau religioasă; pentru alţii, o ierarhie socială; pentru alţii, o ierarhie de putere; iar pentru alţii – mulţi- o ierarhie bazată pe tangibil, pe material) şi cum evoluează confruntările simbolice. Din acest management al relativităţii se construieşte identitatea personală. La sfârşit constatăm că important nu era scopul ci drumul însuşi…
iunie 12, 2009 at 3:43 pm
Intelectualiceste, sintagma de management al relativitatii mi se pare a fi destul de atragatoare, pentru ca vad in ea reflexele inteligentei umane de a controla nesiguranta, imprevizibilul, ceea ce ne aduc ziua si ceasul… Pragmatic vorbind, cred ca managementul relativitatii poate fi definit si ca un management al supravietuirii. Chiar daca in lumea noastra bantuita de atatea razboaie, crize, saracie, boli si alte rele sociale fiecare individ este constrans sa recurga, intr-un anumit fel, la un management al relativitatii, constient sau inconstient, mai mult sau mai putin elaborat, sansele de reusita sunt net de partea celor care dispun de resursa denumita inteligenta (dar nu numai). Si scopul si drumul au rolurile lor, dar mi se pare ca cea mai inteligenta alegere este cea in care cele doua sunt concordante, cand la capatul drumului ne asteapta scopul (pentru ca se poate intampla si altfel). Uneori insa, mai intervine si o a treia variabila, in persoana celui care ne calauzeste. Este o idee pe care am intalnit-o in literatura franceza despre campaniile electorale si despre comunicarea politica. Cu deosebire, mitterand-istii spuneau ca nu drumul este important, ci calauza…
iunie 12, 2009 at 6:12 pm
Este de dorit totusi ca managementul relativitatii sa nu devina managementul supravietuirii. Pentru ca in aceasta lupta se renunta la principii de obicei.
Iar despre calauze putem sa vorbim destul de mult. Sa observam, de exemplu, ca ele se schimba, sau ca sunt mai multe deodata, fiecare pe cite o zona importanta. Sau, ca virsta nu este un criteriu definitoriu (si copiii pot fi calauze pentru parintii lor).
iunie 13, 2009 at 3:15 pm
Mi-a picat in mana, zilele trecute, ultimul numar al revistei Forbes. Cum lucrez in domeniul economic, in care criza pandeste la orice colt, am rasfoit-o cu interes, cum fac de fiecare data. In mod deosebit, mi-a atras atentia un articol despre doi romani de pe Wall Street, prezenti de peste 15 ani in centrul financiar al lumii, care se numara printre cei care au supravietuit crizei. Asocierea ultimelor doua cuvinte si detaliile reusitei lor mi-au revelat faptul ca managementul supravieturii este un management de criza. Sau invers, managementul de criza este unul de supravietuire. Desi managementul de criza/supravietuire este la limita a ceea ce se poate numi managementul relativitatii, faptul ca iese din sfera normalului nu ar trebui sa fie un motiv de a fi ocolit sau neglijat de abordarile teoretice si practice, ci dimpotriva (realitatile crizei actuale ne arata ca, in anumite conditii, anormalul isi poate depasi starea extrema, devenind una medie sau chiar globala !). In esenta, unul dintre cei doi romani, un barbat, spunea ca pentru a supravietui crizei, afacerile trebuie sa se reinventeze si sa se adapteze. Ca sa rezisti si sa faci fata turbulentelor crizei, trebuie sa fii intr-o miscare continua, sa fii tot timpul in joc. O data cu mediul, insusi omul de afaceri trebuie sa se schimbe, sa se reinventeze si adapteze. In primul rand, cel mai mare capital il reprezinta optimismul, increderea in sansa. In al doilea rand, cunoasterea, fara de care optimismul, singur, devine sinucigas. Omul nostru avea un nemasurat orgoliu al cunoasterii, tinea cu tot dinadinsul ca nu cumva sa ramana in afara jocului informational din domeniul sau. Niciun amanunt nu trebuie lasat la intamplare, pentru ca, in cele din urma, aplecarea catre minutiozitate te face remarcat si te impune. Al doilea exemplu, o femeie, isi dezvaluie secretul supravietuirii in fata “glontului” crizei, cu o anumita cochetarie, specifica genului: perseverenta si carisma, pe care le aseaza la baza reputatiei si reusitei personale. Ea nu se sfieste sa-si comunice propria teorie despre afaceri: acestea nu se bazeaza pe conditiile economice, ci pe relatiile economice. Principiul de la care nu se abate este de a nu refuza niciodata un client, oricat de putini bani ar avea in cont. Reinventarea si optimismul sunt, si ele, din plin, prezente, atunci cand, privind partea plina a paharului, considera ca recesiunea poate fi o pista pentru produsele noi. Oricine analizeaza astfel de cazuri de supravietuire la criza ajunge la concluzia ca ele au in comun acelasi lucru, respectiv un management de criza proactiv, bazat pe verb, pe actiune, pe miscare… Precum in cunoscutul proverb musulman cu muntele si Mahomed ( “Daca nu se duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed”), daca nu vin Clientii la tine, trebuie sa te duci tu la Clienti !
iunie 13, 2009 at 5:28 pm
Şi eu inclin sa cred ca mai degraba relatiile economice sunt mai importante decit conditiile…
Despre managementul de criza/supravietuirea in crize globale, imi vine in minte un citat dintr-un roman celebru: “Se pot cistiga bani nu numai din construirea unei lumi, ci si din prabusirea ei”
.
iunie 15, 2009 at 12:59 pm
Economia capitalista este in esenta ei o economie de tip contractual si de aceea relatiile tind sa fie mai importante decat contextul. Singurul element din poveste care strica mersul bun al economiei se pare ca sunt guvernele. In istoria umanitatii, atunci cand guvernele au crezut ca prin pozitia lor privilegiata, prin pozitia lor dubla de actor economic si regizor, pot sa influenteze in bine umanitatea- s-au produs modificari notabile, dar nu si pozitive. Exceptia care confirma regula sunt tarile scandinave.Acolo insa s-a ajuns la un tip de constiinta sociala si economica in care principiul win-win nu e poveste.De exemplu, in Suedia exista un orasel in care cresterea economica, in ultimi 20 de ani, e ascendenta si lipsita de fluctuatiile “normale” ale economiei generale suedeze (pentru ca orice economie cunoaste
fluctuatii). In orasul respectiv patronii intreprinderilor fac schimb de angajati, se imprumuta reciproc cu bani, preiau contractele unii de la altii, astfel incat constrictia economica a unuia sa nu afecteze comunitatea, angajatii, etc. Per global, in localitate somajul involuntar este nul, deciziile economice se iau impreuna de catre patronii firmelor si sindicate, respectiv administratia locala. Fundamentul acestui tip relational este unul religios- toata populatia apartine aceleiasi confesiuni. Am uitat numele localitatii (sunt asa de ciudate).
***
In afara subiectului va adresez o intrebare- as avea nevoie de un test pentru determinarea modificarilor psiho/comportamentale ale persoanelor care supravietuiesc prin dializa si transplant renal- e pentru un doctorat in medicina.Daca imi puteti sugera ceva adrese, sau nume de teste, cu multumiri.
iunie 19, 2009 at 4:13 pm
Laura: nu cred ca pot sa dau vreo adresa relevanta.