La uşa unui medic specialist dintr-un mare spital bucureştean. Suntem doar două paciente, dar ne bucurăm degeaba că vom scăpa repede. Mai întâi, pacienta care intrase când am apărut noi (o oră) apoi, o cunoştinţă (45 de minute), apoi, medicul iese şi ne spune că trebuie să meargă la vizită (45 de minute). Înainte de asta, totuşi, ne invită şi ne lasă în cabinet, ca să avem încredere că ne va vedea totuşi înainte de terminarea programului.

Pacienta cealaltă, de vârsta mea, îmbrăcată îngrijit în alb şi beige, este una dintre cele care bat spitalele în căutarea unui diagnostic pe care nimeni nu poate să i-l pună. Se simte rău, dar nu se descoperă nimic. Analizele în regulă, un nodul tiroidian – infirmat, investigaţii neurologice – nimic. După două săptămâni în alt spital, se simte mult mai rău decât înainte, dar încearcă şi aici, că poate o ajută cineva. În paralel încearcă şi metode naturiste care, aparent, dau rezultate. Însă tot rău se simte…

- Dar cu ce vă ocupaţi? – Vând fructe la piaţa Băneasa. Am cliente celebre, sunt furnizoarea doamnei Băsescu, se mândreşte ea uşor melancolică. – Ce program de lucru aveţi? – Păi…de dimineaţa de la 8,00 până la 23,00 -24,00. Că oamenii cumpără tot timpul. – Şi odihna, când? – Cât mai rămâne…De fapt, îmi spune ea după un scurt interval de tăcere, am ajuns aici din cauza a ceea ce am gândit. M-am gândit că numai la spital o să mă odihnesc…

(Şi eu m-am gândit că mereu dau peste modele de atragere a realului…numai că mai mult pe negativ. Pe pozitiv, mai greu.)