Cuvintele atrag realul

Se pare că pe unde trec, chiar dacă nu mă aştept, reîntâlnesc metafora care este şi titlul blogului…de data aceasta, o interpretare a unui antropolog german, Marius Schneider (interpretare adusă ca argument în sprijinul muzicoterapiei de către Dominique Bertrand, instructor CIM). Antropologul observă că orice tradiţie spirituală dă sunetului un loc particular: în cea egipteană, zeul Toth a creat lumea râzând. În cea indiană, mantra “Om” este la originea Creaţiei. În cea creştină, metafora de origine a lumii este sonoră. “Dumnezeu era Cuvântul…” aşadar, spune autorul, sunetul este materia primă din care s-a creat Universul. (Interpretarea este însă puţin colaterală, aş adăuga eu. Cuvântul nu este doar sunet, este sunet plus informaţie…)

(…) Mergând mai departe pe firul acestui raţionament, poziţia de ascultător ca funcţie a fiinţei umane devine una spirituală. Elaborarea unui mesaj are loc numai pentru că cineva s-a plasat în poziţia de ascultător. Iată cum un rol care nu pare atrăgător pentru nimeni (pentru că majoritatea ar vrea să se plaseze în poziţia de emiţător, nu de receptor) este investit cu valenţe speciale…

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată, în sesiunile de formare, senzaţia că mesajele formatorului vin “mai de departe” şi trebuie să le primiţi ca atare şi să le asimilaţi în contextul personal. Cred că astăzi, ultima zi a modulului doi de muzicoterapie, fiecare din grupul acela nu prea mare a avut această senzaţie…aşadar cursul s-a sfârşit într-o încărcătură afectivă greu de imaginat.

Iată unul dintre mesajele pe care le-am primit eu: Adeseori există momente în care nu este nevoie de cuvinte. În aceste momente, cuvintele pot fi periculoase. O persoană care are probleme cu vorbirea, le are pentru că la un moment cuvintele au pus-o în pericol. Sau eventual, cu mult timp în urmă, în copilărie, a trăit o situaţie în care cuvintele au fost periculoase…

…şi de această stradă din Paris, pe care am văzut-o acum nouă ani.

Dintotdeauna, fiecare individ îşi doreşte să se exprime şi să fie  înţeles de ceilalţi.  Înainte de înţelegere, însă, prima condiţie este să fie remarcat şi să câştige atenţia celor din jur. Nevoia de atenţie este variabilă de la o persoană la alta. Unora le ajunge doar de o licărire din privire, altora le trebuie o colecţie întreagă de asigurări,  sentimente reciproce, promisiuni şi sfaturi, pentru a-şi simţi nevoia interioară satisfăcută. Problema se complică prin faptul că (a) educaţia indivizilor de a-şi satisface nevoia de atenţie diferă de la o cultură la alta ca şi, la scară micro, de la o familie la alta; (b) există o istorie personală a reuşitelor şi eşecurilor subiective care, dacă e mai bogată la capitolul eşecuri, poate realiza o deviere a mijloacelor de expresie; (c) temperamentul şi disponibilitatea de exprimare a indivizilor sunt diferite de la un caz la altul.

În final, se nasc modalităţi foarte diverse prin care se poate ajunge în centrul atenţiei. Calea la care se apelează cel mai des este aceea a performanţei. Reuşitele profesionale, financiare sau sociale sunt un traseu sigur, chiar dacă efortul investit este mare. Dar ce se întâmplă când vârsta (prea mică sau prea mare) sau circumstanţele nu permit calea normală? Unii se îmbolnăvesc (“intenţionat”, somatizează) şi astfel au parte de atenţia mult aşteptată.  Alţii comit acte de delincvenţă, şi astfel primesc recompensa socială, chiar dacă este una negativă. Alţii au acţiuni nonconformiste, mai mici ca intensitate, dar care permit descărcarea frustrărilor.  Iar alţii manifestă comportamente deviante numai  cu persoanele apropiate, în domeniul în care s-au format frustrările (este posibil ca frustrările să se fi format numai în zona relaţiilor de cuplu, nu neapărat în zona profesională). În orice caz, multe din comportamentele pe care nu ni le putem explica la cei din jur, sau care par generate din motive independente de nevoile psihologice, au o astfel de interpretare. Comportamentele ca limbaj apar atunci când problema internă este complexă şi cronică, şi nu mai poate fi exprimată în întregime pe calea verbala.

(Ceea ce scriu acum este analiză comportamentală pură ).

Tot gândindu-mă la lanţul simplu dar atât de greu de descifrat, antecedent-comportament-consecinţă, am început să înţeleg că nu numai comportamentele izolate pot fi analizate în acest mod, ci şi grupurile de comportamente şi chiar şi viziunile despre viaţă. Mai precis, o perspectivă greşită despre viaţă se poate să fi fost recompensată de către familie/societate în mod repetat şi astfel să se întărească. Nu de puţine ori se spune despre cineva că ” a fost greşit educat de femeile din viaţa lui”…afirmaţia se referă la tipurile de recompense simbolice pe care le-a primit de-a lungul istoriei de familie sau de cuplu.

“Oamenii în general îşi folosesc comportamentele pentru trei funcţii principale: vor să obţină ceva, să scape de ceva sau, pur şi simplu, caută o stimulare senzorială.” (Mary Barbera, Comportamentul verbal, Editura For You, Bucureşti, 2009, p.23).

Să luăm pe rând aceste funcţii ale comportamentelor. Putem da exemple din viaţa de cuplu ca să fie la îndemâna oricui :

a) Obţinerea unei recompense materiale sau simbolice din partea partenerului. Atunci când într-un cuplu unul dintre parteneri are pretenţii/reproşuri/nemulţumiri, de fapt solicită atenţie şi sentimente pozitive din partea partenerului. Este un comportament care cere recompensă afectivă. Aparent, cel care iniţiază probleme nu primeşte nici o recompensă, pentru că partenerul fie evită comunicarea, fie intră într-un conflict.  Totuşi, cel care a iniţiat “comportamentul problemă” a câştigat atenţie, informaţii suplimentare de la celălalt şi eventual, asigurări care i-au întărit dispoziţia afectivă.

b) Evitarea unei sarcini. De multe ori partenerul mai turbulent sau mai coleric inventează ceva sau îşi “aminteşte” o problemă de discutat tocmai atunci când trebuia să realizeze o activitate mai plictisitoare pentru binele familiei. “Comportamentul problemă” are ca scop să devieze atenţia de la sarcina de realizat şi, prin enervarea celuilalt, să scoată obiectivele sarcinii de pe ordinea de zi.

c) Stimularea senzorială. Nu întotdeauna adulţii întreprind acţiuni pentru a obţine sau a scăpa de ceva. Unora le place pur şi simplu să enerveze sau să tulbure climatul vieţii de familie. Nu numai prin faptul că domină şi se simt mai puternici, hrănindu-şi eventualele frustrări (cu asta se înscriu tot la funcţia a) )ci   pentru că au o plăcere intrinsecă de a savura comportamentele necontrolate ale altora. Pentru această funcţie, cel mai bun exemplu este televiziunea – o bună parte din audienţe au ieşit de sub “teoria U şi G” (care e deja prea complexă pentru a explica relaţia lor cu televizorul) şi se situează la un nivel pur senzorial.

Dar mă opresc aici ca să nu deviez de la analiza comportamentală…

Citesc o carte despre care nu am apucat încă să îmi fac o părere, “Energia tahionică” de G. Cousens şi D. Wagner. Însă începutul îmi place teribil, pentru că m-a făcut să reordonez mental nişte întâmplări recente. De data aceasta, mai bine citez decât interpretez:

În drumul spre perfecţiune,”urmăm o spirală ascendentă continuă a ordinii; apoi, prin haos, ajungem iarăşi la un nivel superior al ordinii, şi iarăşi, prin haos sau boală, atingem niveluri şi mai înalte. (…) Cu toţii trecem prin aşa ceva, indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest lucru. Fiecare nou nivel al ordinii este un nou nivel de sănătate. Acest nou nivel al ordinii se poate manifesta ca sănătate fizică, emoţională, mentală, spirituală sau socială. Poate să existe orice combinaţie – sau pot exista toate. Haosul devine un proces perturbator, doar atunci când ne blocăm şi nu răzbatem până la un nivel superior.”

Aţi experimentat vreodată un asemenea proces? Aţi simţit vreodată că urmaţi o asemenea spirală? Aţi avut perioade de dezordine inexplicabilă în viaţă, după care lucrurile s-au aşezat în mod miraculos? Dacă da, care este soluţia pentru a evita blocarea în haos?

Astăzi am luat parte la un training care tratează tipuri neconvenţionale de terapie, iar ca bază a acestor terapii, dezvoltarea comunicării nonverbale. Numai că ceea ce am auzit astăzi depăşeşte cu mult ce citim de obicei prin cărţile şi cursurile de teoria comunicării sau de psihologie socială. Nu este vorba numai de studiul expresiilor faciale, al gesturilor şi proxemicii celuilalt, şi eventual de antrenamentul propriu pentru a susţine discursul cu o comunicare nonverbală adecvată. Practica acestei abordări presupune abandonarea temporară voită a limbajului verbal pentru a putea primi “mesaje fundamentale” de la interlocutor, prin limbajul corpului.  Corpul comunică mesaje care întotdeauna au valoare pentru că: exprimă sinele; sunt adevărate; se referă la nevoi fundamentale ale individului. Însă ceea ce mi-a plăcut astăzi cel mai mult, în afară de aplicaţii, este perspectiva. Nu se vorbea despre toate acestea cu scopul de a atinge obiective sau de a-l domina pe celălalt, ci cu scopul de a-l ajuta (comunicarea în scop terapeutic) sau de a realiza o comuniune pe coordonate mai profunde (aplicaţii în relaţiile interpersonale). În acest proces, noţiuni fundamentale sunt cele de receptivitate (calitatea de a asculta şi înţelege) şi aceea de respect (de a nu-l considera pe celălalt bolnav sau “handicapat”, ci doar “particular” – şi vorbim de o terapie care se practică în spitalele din Franţa pe o serie largă de bolnavi cronici). Mă întrebam, în timp ce ascultam, câte învelişuri convenţionale şi prejudecăţi trebuie să dea românii la o parte ca să devină terapeuţi de acest gen…