Astăzi am luat parte la un training care tratează tipuri neconvenţionale de terapie, iar ca bază a acestor terapii, dezvoltarea comunicării nonverbale. Numai că ceea ce am auzit astăzi depăşeşte cu mult ce citim de obicei prin cărţile şi cursurile de teoria comunicării sau de psihologie socială. Nu este vorba numai de studiul expresiilor faciale, al gesturilor şi proxemicii celuilalt, şi eventual de antrenamentul propriu pentru a susţine discursul cu o comunicare nonverbală adecvată. Practica acestei abordări presupune abandonarea temporară voită a limbajului verbal pentru a putea primi “mesaje fundamentale” de la interlocutor, prin limbajul corpului.  Corpul comunică mesaje care întotdeauna au valoare pentru că: exprimă sinele; sunt adevărate; se referă la nevoi fundamentale ale individului. Însă ceea ce mi-a plăcut astăzi cel mai mult, în afară de aplicaţii, este perspectiva. Nu se vorbea despre toate acestea cu scopul de a atinge obiective sau de a-l domina pe celălalt, ci cu scopul de a-l ajuta (comunicarea în scop terapeutic) sau de a realiza o comuniune pe coordonate mai profunde (aplicaţii în relaţiile interpersonale). În acest proces, noţiuni fundamentale sunt cele de receptivitate (calitatea de a asculta şi înţelege) şi aceea de respect (de a nu-l considera pe celălalt bolnav sau “handicapat”, ci doar “particular” – şi vorbim de o terapie care se practică în spitalele din Franţa pe o serie largă de bolnavi cronici). Mă întrebam, în timp ce ascultam, câte învelişuri convenţionale şi prejudecăţi trebuie să dea românii la o parte ca să devină terapeuţi de acest gen…