Cuvintele atrag realul

În societatea (noastră) contemporană  întâlnim mai multe tipuri de echilibru feminin. O  încercare de sistematizare ar arăta aşa:

A. Cele care se definesc prin raportare la genul masculin şi prin relaţia cu genul masculin – aici avem un continuum cu două extreme:

- agresive/dominante, care cheltuiesc mult efort şi  resurse pentru a avea şi păstra un partener – inclusiv în competiţia “pe viaţă şi pe moarte” cu alte adversare;

- soft/compliante, care sunt “sateliţi” ai partenerului de cuplu, se adaptează la trăsăturile lui de personalitate şi  la modul lui de viaţă,  şi “lasă de la ele” pentru a menţine relaţia;

B. Cele care se centrează pe familia de origine: sunt cele care locuiesc cu părinţii sau depind afectiv de părinţi  şi la maturitate (cazul se întâlneşte şi la femei care sunt căsătorite sau au o relaţie stabilă – bărbatul se simte exclus şi frustrat, şi sunt şanse mari ca relaţia să se întrerupă la un moment dat );

C. Cele care se centrează pe copii sau pe relaţia cu copiii: “mamele” prin definiţie. Acestea părăsesc alte roluri în familie şi, după o vreme în care au schimburi afective exclusive cu copiii, transformă relaţia cu soţul într-o pseudo-relaţie mamă-copil (în societatea românească, un caz des întâlnit: ajută şi modelul de socializare din familiile româneşti, care formează bărbaţii în asemenea spirit, “neajutorat”).

D. Cele care se centrează pe ele însele (egocentristele). Acestea nu sunt capabile să dăruiască nimic  altora, văd orice relaţie (inclusiv relaţia mamă-copil ) ca pe o sursă de a obţine ceva în plan afectiv sau material (există un caz în media, nişte surori pe care le-am cunoscut cândva…);

E. Cele care se centrează pe misiunea lor de viaţă: aici se înscriu văduvele “supravieţuitoare”, unele femei de carieră, călugăriţele, dar şi unele femei căsătorite care sunt la fel şi dacă sunt căsătorite şi dacă divorţează…femeile pe care cei din jur le definesc drept “femei puternice”.

De-a lungul vieţii, o femeie poate trece de la o categorie la alta…ceea ce le pot dori la majoritatea, este să ajungă în ultima categorie   -  evident, prin evoluţie firească şi nu din cauza unor evenimente nedorite.

Se spune că “managerii îşi merită angajaţii” şi invers, “angajaţii îşi merită managerii”. Afirmaţia directă este valabilă pentru că managerii formează angajaţii într-un anumit spirit (le stimulează sau nu responsabilitatea, respectul  pentru colegii de echipă, corectitudinea ş.a.) iar reciproca este valabilă pentru că şi angajaţii influenţează managerii (angajaţii obedienţi şi servili vor provoca întărirea tendinţelor dictatoriale).

Totuşi, dacă privim longitudinal în viaţa unui individ, observăm de multe ori că a avut “şefi” care semănau între ei, oarecum. Şi, dacă privim longitudinal în viaţa cuiva care a avut funcţii de conducere,  observăm că a avut de gestionat un anumit tip de angajat: s-a lovit des de un anumit tip de probleme (fuga de atribuţii, superficialitatea, fluctuaţia ş.a.) . Pentru angajaţi, “portretul şefului” nu a fost doar un efect al alegerii inconştiente a unui anumit tip de climat. Iar pentru manager, “portretul angajatului” nu a fost doar efectul unor vicii de selecţie. În realitate, este vorba de lecţii de viaţă, de probe – acestea apar şi în viaţa personală şi în viaţa profesională. Dacă un manager s-a confruntat în mod repetat cu problema dependenţei angajaţilor, a slabei lor implicări în decizie, aceasta a fost pentru că trebuia să îşi însuşească el, mai întîi, lecţia respectivă…

Reiau filmuleţul de săptămâna trecută pentru că l-am şters din greşeală – bine că nu am şters tot blogul

Civilizaţia prinde în mrejele ei încetul cu încetul, întinzând capcane pe cât de diverse pe cât de subtile. De la moda vestimentară atât de schimbătoare, la “ajutoarele de casă” (roboţii şi aparatele casnice), la calculatoare, multimedia, ş.a. Indivizii încep prin a le folosi din pragmatism şi sfârşesc prin a le personaliza şi a se identifica prin ele.  Dar nu intervine doar identificarea, ci şi compensarea unor frustrări. De exemplu, o maşină se achiziţionează din considerente practice: să crească posibilitatea de deplasare; să crească independenţa; să se economisească timpul…Dar, imediat, devin vizibile avantajele intangibile, cum spun advertiserii. O maşină protejează. Spaţiul personal nu mai este expus la stridenţa, capriciile, dorinţa de control a altor necunoscuţi faţă de care până nu demult ne ispăşeam vinile imaginare. Spaţiul de decizie, de asemenea. Mult mai liber faţă de interacţiunea cu dorinţele, preferinţele şi energiile emise de alţii.

Apoi, în timp, devin vizibile (doar pentru câţiva) şi ispitele. A conduce o maşină dă o senzaţie de putere…faptul că, indiferent de înălţime şi de greutate, prin câteva apăsări de pedale se poate controla un monstru greoi de metal, cu mecanismele lui necunoscute cu tot, dă o senzaţie de control al situaţiei şi de putere asupra celor mai slabi (pietonii). Este o ispită pentru că, mai ales pentru personalităţile încă neformate (vârsta de 20 de ani) poate exista iluzia că maşina înlocuieşte alte trăsături necesare precum disponibiltatea de a munci, dorinţa de perfecţionare într-un domeniu profesional, ambiţia de a avea rezultate bune….

În literatura “paranormală” (care, spre uimirea generală, a început să intre în domeniul “normalului” în ultima vreme) se precizează că transferul energetic se realizează predominant în postura faţă-în-faţă (deci este nevoie de contact în mediul real pentru – de exemplu – terapia şi vindecarea cuiva).  Realitatea demonstrează însă că transferul energetic se realizează prin comunicare, oricare ar fi mijloacele folosite. Numai că transferul are un efect cu atât mai vizibil cu cât concentraţia de vibraţii este mai mare (de aceea într-adevăr comunicarea faţă în faţă este cea mai eficientă). Comunicarea prin telefon se situează pe locul doi ca eficienţă, pentru că vocea conţine tot vibraţii care se transmit şi schimbul energetic se realizează totuşi (de aceea este posibilă şi terapia prin telefon).

Comunicarea electronică pare din acest punct de vedere cea mai văduvită, pentru că ea se realizează numai prin transmitere de sensuri (vibraţia cuvintelor este singura care acţionează, individul se depersonalizează). Aceasta este şi explicaţia pentru care multe relaţii din spaţiul virtual se rup în spaţiul real: lipseau informaţii esenţiale din vibraţia fiinţei respective, informaţii care în comunicarea virtuală sunt completate “din imaginaţie”  şi nu coincid cu informaţiile reale.

În consecinţă, între două persoane legate printr-un anumit pattern de transfer energetic, acesta se poate produce pe mai multe căi, cu intensitate diferită…cei care nu pot să se vadă faţă în faţă vor face transferul energetic prin telefon, iar cei care nu pot să vorbească nici măcar la telefon (din cauza distanţei sau a diferenţelor de fus orar, de obicei) vor face transferul pe cale electronică, prin intermediul cuvintelor.

Două persoane vor comunica şi în consecinţă vor avea o relaţie (indiferent de ce natură) potrivit nevoilor lor energetice. Din acest punct de vedere, atragem în viaţa noastră trei categorii de oameni: cei care au nevoie de noi,  cei de care avem nevoie, şi cei cu care rezonăm (tipul de vibraţie este asemănător). Ponderea celor trei categorii va exprima şi nivelul la care am ajuns (“staţia” de evoluţie).

În ultima vreme mă lovesc de atitudini ambivalente care mă fac să îmi dau seama că albul aparent poate să fie de fapt un gri vopsit…Cam aşa stau lucrurile cu minciuna şi adevărul, în practică. Există oameni care invocă credinţa în Dumnezeu şi, de aici, intenţiile lor bune. Numai că, dacă oamenii care se pretind credincioşi au scări de valori paralele care funcţionează alternativ (acum fac o faptă bună/acum m-am plictisit de fapte bune şi mă gândesc în primul rând la mine însumi, chiar dacă fac rău altora) nu ştiu ce rezultă în final…Dumnezeu judecă după o singură scară de valori – iar oamenii ar trebui să acţioneze la fel.

Revenind la “trepte şi niveluri ale adevărului”, ne dăm seama că există nuanţe care fac ca unele dintre minciuni să nu fie sesizate niciodată.  De la exagerarea subiectivă şi neintenţionată, la decuparea unor părţi din faptele reale (astfel încât semnificaţia să fie deviată prin trunchiere), până la sugestia unor elemente inexistente sau  la deformarea voită de sensuri şi de situaţii. Peste acestea se înalţă minciuna prin omisiune (nu am minţit, doar am ascuns nişte lucruri…esenţiale) şi în fine, cel mai tare nivel, minciuna prin comportament. Din câte se vede, din inventar lipseşte minciuna în stare pură pentru că, precum elementele chimice rare, este rareori vizibilă şi nu o găsim decât combinată cu alte ingrediente (precum dorinţa de manipulare şi scopurile egocentriste). În schimb, nuanţele de genul celor amintite abundă în viaţa cotidiană…minciuna prin comportament este des întâlnită, mai ales în cazul confuziilor de obiective personale şi de identitate. Adeseori se fixează drept criteriu de delimitare între minciună şi adevăr, intenţia – dar nu cred că un comportament pe de-a întregul fals poate fi exceptat de la calificarea de minciună numai pentru că este neintenţionat.

(Se pare că am un puseu justiţiar nu e sănătos deloc să fii astfel în Românica de azi – ca să citez ultimul titlu de pe blogul lui Claudiu.)

- Au! spuse el. M-a lovit ceva în piept! Şi mi-a intrat ceva în ochi! (…) Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată, care schimonosea şi urâţea tot ce era frumos şi bun (…). Lui Karl îi intrase în inimă un ciob şi în curând inima lui avea să fie un bulgăre de gheaţă.(Andersen, Crăiasa Zăpezii)

Cu luni de zile în urmă, când am vorbit despre Teoria Oglinzilor, spuneam că există Oglinzi care ajută în evoluţie şi Oglinzi care produc doar stagnarea. Mai mult însă, există şi Oglinzi care produc regresul. Dar cum  se  orientează oamenii în alegerile lor, prin raportare la aceasta teorie? Ar fi logic să presupunem că oamenii se orientează după un “simţ nevăzut” şi aleg să fie în preajma Oglinzilor care îi ajută să evolueze (aici teoria karmei lărgeşte noţiunea şi afirmă că orice Oglindă ne ajută să evoluăm, chiar şi una care ne face rău, prin lecţiile pe care le învăţăm şi prin poliţele pe care le plătim: prefer să nu dezvolt acum această idee). Însă realitatea arată cu totul altceva: oamenii nu se orientează neapărat spre Oglinzile care le fac bine, dimpotrivă, adesea aleg exact Oglinda care îi reflectă negativ şi urmează să îi distrugă (atât în relaţii de cuplu, cât şi în cele de prietenie). Mai mult, atunci când nimeresc alături de o Oglindă distructivă, se desprind foarte greu, ca şi cum ar fi “hipnotizaţi de vânător” sau dependenţi de relaţia respectivă ca de un drog. Cazuri greu de tratat sunt cele în care  Oglinzile distructive sunt rude de gradul unu (părinţi/copii): atunci relaţia, în chip firesc, este destul de greu de rupt. În fine, un caz particular este Oglinda-cameleon, cea care, în timp relativ scurt, reuşeşte să îşi schimbe imaginea reflectată de un număr consistent de ori, astfel încât reflectarea finală este contrariul celei iniţiale. Atunci distrugerea poate fi totală. Disonanţa cognitivă cu privire la propria identitate este un factor de stres la care orice tip de personalitate rezistă cu greu.

Aţi asistat vreodată la o relaţie a cuiva apropiat cu o Oglindă distructivă? Cum credeţi că poate fi gestionată o astfel de relaţie? Cum aţi reacţionat atunci şi cum s-a sfârşit povestea?

Vară…uneori toridă, alteori răcoroasă. Personajele electronice luaseră o binemeritată vacanţă. Prietena lor luase hotărârea să facă schimbări radicale în casă şi în viaţă. Între altele, să ia parte mai mult la viaţa reală decât la cea virtuală, care îi mâncase prea mult timp în ultimul an universitar. Aşadar, fratele cel mic funcţiona  în registrul informal, iar vărul sofisticat luase o pauză din lipsă de activitate: nu mai era nimic de înregistrat cu ochi electronici inteligenţi. Fratele cel mare fusese lăsat la pensie aşa cum se găsea de luni de zile…marele chirurg, în urma unei  întrevederi, se angajase că îl rezolvă, însă nu găsiseră timp pentru transportul la spital. Iar specialistul care îl avusese în grijă o perioadă îşi schimbase priorităţile. Deh! Asta e soarta calculatoarelor, ca a oricărei fiinţe care nu vorbeşte…sunt greu de tratat şi de salvat.

În amorţirea generală, reapăru medicul de familie din America. De fapt, reapăruse de o lună şi ceva, însă până se readaptă la fusul orar şi îşi puse fişele pacienţilor în ordine, mai trecură nişte zile. Într-o zi, îşi găsi timp să treacă pe la domiciliul lor, şi fu primit cu entuziasm. Prima dată îl consultă pe fratele cel mic, care avea o problemă cu capacitatea de exprimare în scris: nu putea să scrie nimic, deşi aparent avea toate instrumentele în regulă. Se descoperi că stiloul avea rezervorul alb-negru defect şi trebuia cumpărat altul. Medicul încercă să îl convingă să scrie cu rezervorul cu culori, dar personajul, încăpăţânat, nici nu vru să audă. Destul cu improvizaţiile! Bun, se trecu la fratele cel mare. Stupoare! Era în comă…Medicul încercă să vadă de unde pornise problema. Se pare că nu de la sistemul nervos, nici de la inimă: o problemă minoră, o valvă de la sistemul circulator periferic, care se deranjase probabil la ultimul transport. Numai că medicul de familie nu putea să o repare, trebuia un chirurg, de specialitate hard, nu soft. “Apoi din ăsta, chiar că nu cunosc, gândi stăpâna. Probabil asta este lecţia acestei veri: să ne acceptăm limitele”…

Adesea curentul liniştit al vieţii unui om este brusc răvăşit de câte o rupere de nori (cum este aceasta de acum, când scriu).  O furtună violentă izbucneşte – deşi, cu cinci minute înainte, cerul părea senin. Cineva din afară (un personaj nou, de obicei) provoacă schimbări radicale a tot ce părea frumos în relaţia dinainte. Omul de alături, cel care se presupune că este cel mai aproape sufleteşte de victimă, devine de nerecunoscut – iar la final victima constată că el/ea a dispărut fără urmă…nu mai rămân decât întrebări dureroase: de ce? de ce eu? de ce el/ea? şi singurătatea…

Alteori, relaţia este afectată de un cutremur. De undeva, din adâncurile trecutului, ies la iveală vini uitate demult şi îngropate cu grijă. Un mail rătăcit sau uitat deschis, un obiect al altcuiva, o scrisoare cu timbru necunoscut sunt fisurile prin care se declanşează energia tectonică. Partenerii rezistă cu greu: unii se sprijină pe sentimentele lor, alţii cad loviţi în orgoliu, alţii rezistă dar îşi schimbă total atitudinea unul faţă de celălalt. Cutremurul testează o relaţie, fie  o întăreşte, fie o afectează/otrăveşte, fie o distruge definitiv.

Oricum, în ambele cazuri ajungem tot la ideea lui Marin Preda: Dacă dragoste nu e, nimic nu e….

Aţi trecut vreodată prin furtuni sau cutremure? Dacă da, ce strategie de supravieţuire aţi folosit?…