Academia Română şi imaginea

Subiectul dezbătut aseară la “Ora de ştiri” a fost dacă Academia Română ar trebui sau nu să se preocupe de imagine…Unul dintre argumentele posibile în favoarea lipsei de preocupare pentru imagine este că “Academia se ocupă de lucruri serioase” şi nu are timp de media, care în ultima vreme caută doar “spectacolul” şi aspecte superficiale. Alt argument posibil ar fi că nivelul preocupărilor cercetătorilor aflaţi în cele peste 60 de institute este mult peste nivelul de înţelegere al cetăţenilor şi nu au cum să facă joncţiunea în spaţiul comunicării. Un alt argument posibil este că imaginea este o tendinţă recentă şi este apanajul firmelor şi agenţiilor de RP cu care Academia nu are nimic în comun. În fine, un alt argument este că ştiinţa şi cultura nu mai sunt valori centrale în spaţiul public şi ca atare nu merită efortul de a comunica, în asemenea condiţii.

Aceste “argumente contra” au fost atinse în dezbaterea de aseară, la care reprezentantul Academiei nu s-a prezentat, fără nici o explicaţie (în stilul binecunoscut al instituţiilor româneşti). Le-am reluat pentru că mi se pare de interes o sistematizare a lor pentru cei care urmăresc comunicarea instituţională. Să vedem în continuare cum se poate răspunde la elementele de mai sus.

a) Activitatea oricărei instituţii este de interes public. Oricât de specifică ar fi activitatea ei, instituţia respectivă ar trebui să se considere “obligată să comunice” pentru că existenţa ei este asigurată de către stat. Prin “obligată să comunice” înţeleg (1) existenţa unui director de comunicare/reprezentant al instituţiei în probleme de comunicare publică şi (2) prezenţa în emisiunile TVR care este televiziunea publică, ori de câte ori există solicitări.

b) Nivelul de informare şi de înţelegere al audienţei este o problemă în orice demers de comunicare publică. Aceasta nu este insă suficient pentru ca o instituţie să renunţe la comunicare. Conţinuturile se pot adapta şi prezenta adecvat pentru nivelul receptorilor, pentru asta există ştiinţa comunicării.

c) Preocuparea pentru imagine este într-adevăr recentă, ceea ce nu înseamnă că este o preocupare frivolă sau numai sfera privată ar trebui să o îmbrăţişeze. Orice organizaţie/instituţie ar trebui să considere comunicarea ca o variabilă importantă pentru realizarea misiunii ei (bineînţeles, am ar fi valabil dacă instituţiile româneşti s-ar întreba care este misiunea lor). Eventual se poate reformula “preocuparea pentru imagine” (care la limită poate să pară superficial) în “preocuparea pentru comunicare”. Imaginea nu este decât rezultatul comunicării organizaţionale: dacă este negativă înseamnă că şi calitatea comunicării a fost slabă.

d) Instituţiile sunt responsabile de menţinerea culturii şi ştiinţei la periferia spaţiului valoric românesc. Este adevărat că au fost alţi factori din evoluţia economico-socială care au avut rolul major în această configurare anormală a valorilor, dar instituţiile au avut o atitudine pasivă faţă de aceste tendinţe. Chiar şi în situaţia actuală, instituţiile ar putea adopta un rol activ care să contribuie pe termen mediu la restructurarea valorică.

În fine, să observăm că într-adevăr imaginea Academiei este neconformă cu realitatea. Eticheta de “dinozauri” (aplicată în mod stereotip de publicul larg în urma lipsei de comunicare despre care vorbeam) corespunde generaţiei în vârstă, o generaţie necesară în asemenea instituţie. Lângă această generaţie există în institutele menţionate o generaţie de vârstă medie şi una de vârstă tânără, ambele dinamice şi competente (am văzut reprezentanţi ai ei la conferinţe, iar colegul meu Andrei este cercetător la unul din institutele Academiei). Nu numai că activitatea lor ştiinţifică este remarcabilă, dar organizaţiile respective au învăţat să câştige fonduri de cercetare şi supravieţuiască din resurse proprii (nu mai sunt acele structuri osificate din perioada comunistă, aşa cum publicul larg încă le percepe). Deci avem situaţia “realitate pozitivă, imagine negativă” dar cum într-adevăr subiectul este periferic pentru media şi sfera publică, e greu de crezut că se va trece curând dintr-un cadran în altul…

 

Încrederea şi construirea imaginii

Când văd afişele despre “Rebranding Romania” îmi vine să zâmbesc (dar nu ).

Am impresia că strategiile de imagine care se proiectează la noi sunt desprinse de context şi de realitatea pe care vor să o reflecte. Se uită un amănunt esenţial, că imaginea nu se poate construi decât pe un fundament de încredere. Iar încrederea nu se construieşte prin indicatori economici, ci prin comunicare interpersonală (prin purtători de imagine credibili). Un om de afaceri american mi-a spus (la evenimentul recent despre care am vorbit): “Nu aş investi niciodată în Italia pentru că italienii pe care i-am cunoscut nu mi-au inspirat încredere”. (Simplu…) “Şi onestitatea este importantă”, a continuat el. “Am fost într-o companie italiană în care am cerut să văd regulamentul de funcţionare. Mi-au arătat: un regulament pentru fisc, unul pentru acţionari, unul pentru angajaţi…atunci care era valabil?! Onestitatea scade începând din Nordul Europei pe măsură ce te deplasezi spre Sud.” I-am răspuns că România este mai la nord decât Italia şi atunci stă mai bine la acest capitol dar am avut impresia că nu era de acord….

 

Sociolog sau comunicator ? (II)

Răspunsul la întrebarea din postul precedent am primit-o chiar la sesiunea Ad Hoc Council: cineva poate să fie şi sociolog şi comunicator în acelaşi timp dacă ştie să păstreze linia de mijloc. Pentru că, pentru un auditoriu avizat care are cunoştinţe de management şi comunicare, exerciţiile de imagine îngroşată peste măsură nu vor folosi la nimic…

Dincolo de asta, cu prilejul acestui eveniment am făcut o constatare neaşteptată pentru mine (până acum am stat mai mult în mediul academic, cu alte medii am avut un contact indirect). Multora dintre cei aflaţi în poziţii cheie în organizaţii şi instituţii le lipsesc atât abilităţile cât şi conştiinţa importanţei comunicării. Am văzut vorbitori cu funcţii înalte (care reprezintă România în astfel de întâlniri de afaceri sau diplomatice), dar nu sunt antrenaţi în comunicare, deşi ar trebui să facă parte din “fişa de post” în asemenea cazuri. Cum arată nişte “aşa nu” (exact ca în manualele de comunicare, dar nu îşi vine să crezi că personajul respectiv nu le-a deschis şi nu a avut nici consiliere pe tema asta): discursul monoton şi interminabil, ţinut pe un ton egal, fără variaţii; împănarea discursului cu prea multe cifre; expresia feţei de o placiditate totală (”am venit, vă recit, judecaţi-mă şi am plecat”) care transmite totodată şi lipsa disponibilităţii pentru un dialog real; interactivitate scăzută, răspunsuri interminabile la întrebări şi tendinţa de a divaga; lipsa de interpretare a semnalelor date de sală (cam trei-patru participanţi au avut un somn dulce în timpul acestei intervenţii). Culmea este că vorbitorul era competent şi nu se poate spune că discursul sau informaţia transmisă nu era interesantă şi nu avea valoare…pur şi simplu, forma în care era transpusă era inadecvată.

Alte observaţii (despre altcineva, de genul feminin): atât ţinuta cât şi comunicarea nonverbală trebuie să fie în concordanţă cu mesajul transmis: mesajul trebuie transmis şi prin ţinută, şi prin gesturi, şi prin mimică şi postura corpului; chiar dacă genul feminin dezavantajează întotdeauna, există tehnici prin care se poate mări volumul vocii şi în mod sigur poţi transmite un mesaj şi ca femeie, fără să pari neajutorată, rătăcită, neconvinsă sau şovăitoare; în special pentru cei care lucrează în diplomaţie trebuie să fie studiate regulile comunicării eficiente, pentru că ei lucrează într-o zonă de interferenţă culturală care provoacă şi aşa probleme.

Un alt vorbitor a încercat să convingă pe ascultători că în ţara noastră curge numai lapte şi miere…şi deşi probabil a avut ca scop să influenţeze auditoriul astfel încât să plece cu o imagine mai bună despre România, nu cred că şi-a atins scopul. Ciudat, pentru că a uzat din plin de tehnici considerate eficiente: a făcut apel la imagini, a preferat un limbaj colocvial unui limbaj specializat, a folosit adeseori repetiţia, şi-a structurat discursul după câteva elemente cheie, a avut mesaje cheie pe care le-a plasat, a vorbit dinamic şi nu a plictisit pe cei prezenţi (ba dimpotrivă, chiar i-a trezit)…şi totuşi! a stârnit suspiciunea auditoriului (oameni de afaceri de vârstă cel puţin mijlocie) pentru că a fost aproape propagandistic: imaginea era idilică, nimic nu era în neregulă. Poate asta ar fi mers la o întâlnire electorală cu simpatizanţii, aici însă erau oameni cu simţ practic care veniseră ca să afle amănunte concrete despre România şi oportunităţile pe care le oferă. Deci nu ajung numai tehnicile de comunicare, conţinutul şi stilul trebuie adaptate la caracteristicile şi aşteptările publicului-ţintă.

O astfel de întâlnire ar fi trebuit transformată de către responsabilii din ministere în prilej de creare de contacte şi de îmbunătăţire a imaginii pentru România (îmbunătăţire prin elemente concrete şi purtători de imagine, nu prin declaraţii): însă, speakerii veneau, vorbeau şi plecau ca propulsaţi de un motor supersonic. Iar la final, un moment penibil: un ministru care trebuia să vorbească nu a venit, pur şi simplu, în condiţiile în care conferinţa şi programul ei se discutau de mai mult de o lună. Nu cred că nu se găsea nici un secretar de stat sau consilier în minister care să îl înlocuiască, sau nu putea să anunţe din timp că nu mai vine. Preşedintele asociaţiei a spus că “asta nu s-a întâmplat niciodată la o întâlnire a Ad Hoc Council”. Tipic pentru România, să fie o premieră negativă…

 

Receptivitatea la nivel individual şi colectiv

Pentru comunicatorii cu simţ de observaţie este limpede că multe situaţii de comunicare sunt de fapt situaţii de pseudo-comunicare. Emiţătorii “se situează în centrul universului” şi se gândesc mai mult cum să se exprime mai bine. Rareori primesc feed-back-ul receptorilor sau, dacă îl primesc, îl interpretează astfel încât să se încadreze cât mai comod în sistemul lor de referinţă. Educaţia în comunicare constă în renunţarea emiţătorului la poziţia privilegiată: la acceptarea ideii că receptorul e o entitate la fel de complexă, cu nevoie de exprimare la fel de mari, şi nu în ultimul rând diferită de emiţător. Plecând de la această idee şi adăugând altele, în funcţie de perspectivele teoretice şi de obiectivele analizei, s-au fundamentat o serie de noţiuni din domeniul psihosociologiei (exemplu, asertivitatea) sau chiar orientări (analiza comportamentală, programarea neurolingvistică).

În plan individual, renunţarea la centrarea pe sine este mai dificilă în cazul asimetriilor de status (relaţia manager- angajat, profesor- elev, părinte-copil) însă cu atât mai necesară. Pseudo-comunicarea duce încet dar sigur la pseudo-relaţii, la conflicte şi crize. Nu degeaba se manifestă în spaţiul virtual această invazie de bloguri personale, la generaţia tânără. Dincolo de expansivitatea vârstei, ei se simt neînţeleşi, cred că familia, şcoala şi societatea nu îi ascultă suficient.

În plan colectiv, situaţia este confuză din cauză că practica în comunicarea strategică se desfăşoară adesea “după intuiţie”. Nu rareori am văzut absolvenţi şi angajaţi în firme de publicitate şi RP care nu îşi pun problema nici care sunt publicurile ţintă mai potrivite, nici care sunt caracteristicile celor cu care comunică, nici ce aşteptări şi nevoi au…şi pentru că nu ştiu nici să formuleze obiective de comunicare, nu vor şti niciodată că mesajele lor nu şi-au atins ţinta. Nici măcar tangenţial…

 

Stilul de redactare şi diferenţele culturale

Diferenţa culturală (şi spirituală, aş adăuga) între români şi anglo-saxoni se poate observa uşor, numai citind regulile scrierii în cele două limbi. Regulile ne trimit de fapt la matricea de gândire al celor două tipuri de culturi, sau mai bine zis la “matricea stilistică”.

Reguli de scriere în engleză (stilul eseistic şi jurnalistic): (1) A se evita verbul “a fi”: se foloseşte doar pentru a introduce adjective sau ca auxiliar în formarea timpurilor. (2) A se evita diateza pasivă: se preferă acţiunile. (3) Nu mai mult de trei verbe/idei într-o frază. (4) Propoziţia se formează după regula subiect+verb+obiect. (5) Timpurile nu se amestecă. (6) Nu se amestecă limbajul formal cu cel informal. (7) Se evită termeni precum “good”, “bad”, “nice”, consideraţi “baby talk”. (8 ) Propoziţiile trebuie să fie scurte, iar limbajul sugestiv. (9) A se evita ambiguitatea.

În limba română, regulile apar în mare parte inversate: (1) Verbul “a fi” are o frecvenţă mare, utilizat cu sensul “a fi, a exista”. (2) Diateza pasivă este destul de des folosită, inclusiv în stilul jurnalistic (apropo de “spiritul mioritic”…) (3) Digresiunile sunt obişnuite atât în stilul academic cât şi în eseuri. (4) Topica în propoziţii e variabilă, putem avea complementul sau verbul în faţă. (5) Nu avem reguli de concordanţă atât de stricte ca în limba engleză, timpurile sunt plasate pe o axă unică şi se mixează în fraze. (6) Limbajul formal şi informal nu se amestecă nici în limba română, deşi mijloacele de diferenţiere diferă: noi avem pronumele de politeţe şi persoana a treia, în timp ce engleza are verbele modale. (7) Deşi limba română este considerată bogată, nu avem bogăţia de semnificaţii din limba engleză. (8 ) Propoziţiile sunt lungi (substantivele pot avea două tipuri de atribute simultan, iar verbele mai multe complemente). În stilul academic întâlnim uneori fraze care se întind pe o jumătate de pagină (sociologia descriptivă). (9) Cu asemenea fraze lungi şi exprimări redundante evităm ambiguitatea care îi pândeşte pe cei care scriu în engleză, dar inducem foarte uşor confuzia şi plictiseala cititorilor.

Nu degeaba lectura de carte de specialitate a scăzut foarte mult (şi lectura de carte în general). Internetul şi societatea informaţională au format pe toţi utilizatorii într-o matrice de gândire pragmatică, pe model anglo-saxon. Nu ar fi de mirare dacă în viitor s-ar constata modificări radicale la nivelul limbilor latine (regretabil, sunt limbi atât de frumoase…)

 

Tăcerea în spaţiul public

Am găsit reluate pe un blog (http://casaeuropei.blogspot.com) idei dintr-o comunicare ştiinţifică publicată în 2007 la editura Tritonic (coautori Maria Iacob, Dumitru Iacob, Diana Cismaru). Atunci când am prezentat-o la sesiunea internaţională de comunicări a Facultăţii de Litere din mai 2006, comunicarea a trezit interesul celor prezenţi prin ideea pe care o avansa: în general analiştii se concentrează pe actele vizibile de comunicare, şi nu pe interstiţii (”tăceri”). Însă tăcerea este tot o formă de comunicare, deşi adesea e considerată non-comunicare….Finalitatea materialului viza modul în care organizaţiile pot interpreta şi folosi tăcerea ca strategie în relaţiile publice.

Articolul pe care tocmai l-am citit pe blog reia ideea din altă perspectivă: tăcerea electoratelor şi a publicurilor, ca formă de comunicare. Pentru interpretare se pot considera cele trei situaţii posibile, valabile atât pentru actorii individuali cât şi pentru actorii colectivi: (a) tăcerea drept “renunţare la comunicare” (tăcerea este deliberată, partenerul apreciază că tăcerea este opţiunea cea mai bună, chiar dacă presupune riscul întreruperii relaţiei); (b) tăcerea drept “întrerupere a comunicării” (situaţia în care tăcerea apare ca nevoie a unei perioade de “refacere” , de reconstruire a ideilor şi poziţiei proprii); (c) tăcerea drept “interval de aşteptare” (tăcerea este temporară, se întinde doar atât timp cât contextul comunicării nu este favorabil).

Din această perspectivă, tăcerea electoratelor este “renunţare la comunicare”, pentru că electoratele/publicurile nu au încredere că mesajul lor va avea un efect vizibil, şi nu au încredere în transparenţa, corectitudinea şi utilitatea instituţiilor aşa-zis reprezentative. Cu alte cuvinte nu vor să îşi piardă energia în acte de comunicare pe care le consideră inutile…În cazul unei organizaţii oarecare, fenomenul “publicurilor tăcute” prevesteşte declinul, “vârsta a patra” (ultimul stadiu, privind organizaţiile prin aceeaşi metaforă biologică).

 

Teoria şi practica manipulării în comunicarea publică

Ieri am fost la susţinerea publică a tezei de doctorat a Irinei Stănciugelu (Bravo, Irina! Aşteptăm cartea!). Între altele, ea şi-a propus să demonstreze în lucrarea ei că manipularea nu este inerentă procesului de comunicare publică, aşa cum greşit se crede. De aici o întreagă discuţie cu comisia pe marginea definirii corecte a manipulării şi a criteriilor după care se trasează linia de demarcaţie între persuasiune, influenţare şi manipulare. S-a subliniat (domnul Borţun) că, odată ce legitimarea nu se mai construieşte de sus în jos pe baza ideologiilor, interesul public se defineşte extrem de relativ şi această linie de demarcaţie este foarte fluidă. Ideea de spaţiu public definită în termenii lui Habermas devine importantă (interesul public fiind un vector al dezbaterii între actorii publici, instituţii, organizaţii, media).

Da, aş adăuga eu (cei din public nu am mai vorbit că am fi stat până seara!) dar:

(1) Forţele care acţionează în spaţiul public românesc sunt inegale (pe baza mecanismelor de legitimare de “jos în sus” ne trezim într-adevăr că oricine are suficiente mijloace financiare îşi poate construi o imagine şi poate accede la poziţii de responsabilitate în instituţii) deci rezultanta lor este discutabilă;

(2) Manipularea este o tendinţă umană naturală (relaţiile interpersonale sunt majoritatea de tip câştig-pierdere), o tendinţă care se transferă extrem de uşor în plan public, în condiţiile în care sistemul de valori care conduce comportamentul social s-a relativizat;

(3) Obsesia de a avea rezultate cu orice preţ duce şi la nivelul dezvoltării teoriilor la viziuni discutabile din punct de vedere moral (de exemplu NLP- programarea neurolingvistică, din ce în ce mai la modă în ultima vreme inclusiv în comunicarea publică), viziuni pe care nimeni nu le sancţionează.

Dincolo de aceste idei, îmi dau seama cu tristeţe cât de departe este lumea academică de lumea practicii comunicării…dezbaterile rămân la un nivel retoric. Practicienii îşi pot forma (dacă îşi propun) un instinct al corectitudinii dar, din câte am văzut, sunt puţini cei care au maturitate şi responsabilitate, şi pot avea de suferit de pe urma acestei atitudini. Valorile şi principiile sunt acceptate în mod decorativ, în timp ce viaţa organizaţiilor şi viaţa publică se conduc după legea junglei…

 

Brandul de ţară pentru România

Joi seara a fost o dezbatere interesantă la “Ora de ştiri” despre un nou proiect de brand turistic (din păcate nu găsesc linkul de pe  site-ul tvr). Mi s-a părut interesantă pentru că a subliniat principalele aspecte în legătură cu acest subiect:

1. Lipsa unei continuităţi în acest proiect (proiectele au fost secvenţiale însă nu ajung patru ani cât este o legislatură pentru a proiecta un brand de ţară).

2. Lipsa unui manager cu experienţă în acest proiect (putea fi un expert internaţional) care să coordoneze componentele complexe ale programului.

3. Lipsa unei continuităţi în proiectarea brandurilor (brandul turistic trebuie gândit ca parte a unui brand de ţară): strategia de construire a brandurilor care sunt incluse unele în altele trebuie să fie coerentă.

4. Necesitatea corelaţiei între calităţile “produsului”(România) şi strategia de imagine: dacă “produsul” nu este de calitate nu se poate proiecta o imagine adecvată (a proiecta o imagine nu înseamnă a minţi despre produsul respectiv). În paranteză şi ca un adaos la ceea ce s-a spus în emisiune…cum să proiectezi un brand turistic pentru servicii atât de proaste? Şi nu este vorba neapărat aici de baza materială a hotelurilor şi pensiunilor ci de infrastructura staţiunilor turistice…multe dintre ele (cu nume cunoscut în România: exemplu Tuşnad, Herculane) arată jalnic, par părăsite… nu au puncte de atracţie pentru turişti, nu au facilităţi pentru petrecerea timpului liber, restaurante sau magazine…iar atitudinea oamenilor implicaţi în servicii lasă destul de mult de dorit. Angajaţii din domeniul turistic nu ştiu să zâmbească şi să vină în întâmpinarea nevoilor clientului (exclud personalul din pensiunile agroturistice care a învăţat această artă de comunicare cu clientul). Iar “natura inegalabilă” despre care s-a vorbit tot timpul nu este protejată în nici un fel de poluare, nenumărate deşeuri şi se îngăduie distrugerea ei cu orice ocazie (vezi Roşia Montană şi defrişările masive de păduri).  Este absurd, aşadar, ca pe această realitate să încerci să construieşti un brand turistic.

5. Pentru a construi un brand de ţară trebuie să se facă mai întîi un program de comunicare internă (imagine pentru publicul intern) cu scopul de proiectare a identităţii pentru români. Românii sunt purtători de imagine şi ei nu pot promova imaginea României în exterior câtă vreme “identitatea naţională” pe care ei înşişi şi-o atribuie cuprinde mai mult elemente negative decât pozitive la ora actuală…

6. La cele ce s-au spus în dezbatere adaug şi eu că încercările anterioare de a proiecta un brand de ţară au fost extrem de nepotrivite cu “produsul”. Probabil că proiectele au fost realizate de politicieni şi nu de specialişti în relaţii publice/publicitate pentru că “axele de comunicare”, dacă le pot numi aşa, au fost extrem de departe de realitate, de caracteristicile produsului (ce are de-a face “fabulous spirit” cu România şi românii)?

Cei care ar trebui să ia măsuri concrete legate de acest subiect nu par să fie ancoraţi în realitate …mi s-a părut incredibil faptul că în proiectele anterioare atât de slabe s-au cheltuit sume impresionante…cum ar fi 100.000 euro pentru un slogan nereuşit (?!).

Să sperăm că lucrurile vor evolua spre bine, aşa cum s-a întâmplat în mai multe domenii…

 

 

 

Programe de comunicare socială în România

Despre campaniile sociale în România, mai multe note bune decât proaste în ultima vreme…am observat cu satisfacţie creşterea calităţii lor. Poate că domeniul este cel mai vizibil în comunicarea strategică, dar şi cel mai dificil: există o mare varietate de publicuri ţintă din care se poate selecta, iar fenomenele sunt complexe (cele mai multe dintre ele sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalul social încât este nevoie de schimbare în prealabil şi la nivel instituţional şi social).

Programul cu suita de campanii împotriva violenţei în familie a fost binevenit: campaniile au fost bine gândite, vizibile, şi au ales de fiecare dată cel mai bun public ţintă. La fel, campania pentru integrarea romilor a fost construită într-o notă afectivă şi cu un mesaj uşor de înţeles (segmentele cele mai sensibile la mesaje au fost femeile cu copii şi eventual cei din pătura socială cu venituri modeste). 

Programul de comunicare socială împotriva corupţiei, însă, este o notă discordantă. În primul rând pentru că nu este un fenomen care să se poată rezolva numai prin comunicare. Corupţia a apărut prin problemele de funcţionare a instituţiilor: în România nu există suficient respect pentru oameni, iar angajaţii din sectorul public (funcţionari, medici, profesori, angajaţi din sectorul justiţie şi ordine publică) nu au reuşit nici după “n” ani de la Revoluţie să îşi însuşească ideea că sunt “în slujba clientului” şi nu invers. Până la un punct au fost şi argumente financiare  (salariile lor prea mici comparativ cu nivelul activităţii) dar aceste argumente au început să pălească în ultimii ani.

Revenind la acest program de comunicare, suita de campanii s-a adresat de fiecare dată aceluiaşi public ţintă: celor care “dau”. De exemplu, campania “Fără vile construite din banii tăi” aduce în prim plan o funcţionară care povesteşte cât  a strâns din cadouri  …dincolo de realizarea neconvingătoare (care este argumentul care ar trebui să producă o schimbare şi să convingă?…) publicul ţintă nu este bine ales. O campanie de acest gen nu trebuie să se adreseze celor care “dau” ci celor care “iau”: oamenii dau atâta vreme cât cred că instituţia nu îşi îndeplineşte rolul faţă de ei.

Deci soluţia la fenomen nu ar fi fost un program de acest gen ci

a) un program guvernamental de creştere a eficienţei instituţiilor (ar dura ani) evident cu creşterea fondurilor investite pentru: creşterea transparenţei, perfecţionarea informării clienţilor, creşterea accesului la serviciile publice (cheltuirea de fonduri suplimentare se evită însă, probabil) ;

b) un program de comunicare internă în instituţii vizând schimbarea mentalităţii celor care lucrează acolo…şi, nu în ultimul rând, un sistem mai eficient de control.

Cred ca programul care se desfăşoară este încă un exemplu de situaţie în care se crede că o campanie (sau un şir de campanii) ar putea avea efecte magice…si realitatea demonstrează că, fără măsuri de fond, efectele “magice” nu există.