Despre “atmosfera din comunitatea românească academică”…

Câteva nuanţări la postul anterior care, din câte aud, a fost interpretat şi denaturat astfel încât mă trezesc prezentată celor care au participat la colocviu ca un “duşman al românilor”:

1. A transforma o opinie de pe un blog în e-mail colectiv astfel incât toţi să se simtă vizaţi mi se pare incorect (pentru că se transformă o opinie de ansamblu şi fără adresă în apreciere la nivel personal şi nu aceasta am intenţionat). Printre participanţii la colocviu sunt persoane pe care le respect…evident, în situaţia creată îmi este imposibil să precizez care sunt pentru că automat cei nenominalizaţi s-ar simţi incluşi în categoria polară (chiar dacă despre unii nu am deocamdată nici o opinie). Deci, la un mesaj al cărui canal şi context de interpretare e schimbat se transformă total şi conţinutul, şi intenţia.

2. Cine a avut ceva nou şi interesant de spus în cadrul conferinţei şi a transmis mesajul în formă adecvată nu are de ce să se simtă vizat de entry-ul în discuţie. Cei care totuşi se simt vizaţi, înseamnă că au o sensibilitate anormală.

3. O nuanţă mai puţin sesizabilă este referirea la prezentări şi nu la lucrări. Conţinutul unei lucrări şi prezentarea ei sunt două aspecte deosebite. Pentru ca o lucrare să se poată numi “comunicare ştiinţifică” trebuie să aibă nu numai un anumit nivel academic ci şi un anumit nivel comunicaţional.

4. Opinia mea nu e construită doar din auzite. Am participat cu lucrări la zece conferinţe internaţionale înainte de aceasta (am asistat/participat la trei ediţii anterioare ale colocviului francofon) şi pot să afirm în mod obiectiv că participanţii români (ca medie vorbind, fără să am în minte persoane anume) mai au încă destul de lucru la modul în care prezintă lucrările (gestionarea adecvată a timpului, menţinerea atenţiei auditoriului, claritatea ideilor, evitarea divagaţiilor, apelul la suporturi video adecvate, structură logică a prezentării, schimb constructiv de idei la final). Fără a spune că reprezentanţii din afară (inclusiv români din diaspora) susţin fără excepţie prezentări reuşite, adesea se situează deasupra reprezentanţilor locali. Tot ca medie se situează deasupra reprezentanţilor locali prin modul în care interacţionează în cadrul conferinţelor şi modul în care le frecventează: în primul rând sunt prezenţi până la final la un eveniment (pe când mulţi români vin, vorbesc şi pleacă!).

5. Aceste opinii sunt printre motivele pentru care mă simt întotdeauna mai bine “la mine acasă”, la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, pentru că toţi “vorbim aceeaşi limbă”.

6. Am dreptul la o opinie personală şi nu cred că ar trebui să fie automat pozitivă, numai din simţ patriotic, din moment ce simţul meu de observaţie spune altceva.

 

Communication de la culture, culture de communication

Acesta a fost titlul Colocviului bilateral franco-român (26-28 iunie) la care am reuşit să asist doar azi (din păcate). Am rămas ca de obicei impresionată nu numai de disciplina şi educaţia francezilor în comunicare academică (politeţea şi stoicismul cu care ascultă şi comunicări/prezentări mai puţin elaborate) de egalitatea cu care îşi tratează partenerii de discuţie (românii fiind a priori frustraţi şi simţindu-se inferiori, chiar după ani de comunicare interculturală). Din câte am auzit, calitatea prezentărilor din partea românească a lăsat (tot ca de obicei) de dorit…au fost şi câteva prezentări superflue, care nu se puteau numi comunicări ştiinţifice.

Ideea nouă care a venit de la francezi în acest colocviu (care, by the way, datorită domnului Drăgan, împlineşte venerabila vârstă de 15 ani) faţă de cele anterioare la care am asistat, este cea de “bilateralism”. Mai precis până acum am avut “colocvii francofone” însă acesta s-a numit “bilateral franco-român” tocmai în ideea de a nu mai plasa partea română în postura de satelit. Din câte am auzit, ideea aceasta a venit de la prof. Odile Riondet, de la Universite de Haute Alsace, care a fost printre organizatorii principali ai conferinţei. În afară de dânsa au mai fost prezenţi profesori care vin atât de des în România încât cred că au şi învăţat limba română (precum Nicolas Pellissier, Universite de Nice). Mi-au plăcut în după-masa asta ofertele de colaborare pe proiecte internaţionale…în sfârşit, o transparenţă în privinţa ideilor de proiecte europene şi nu reţelele informale “oculte” care s-au manifestat până acum în legătură cu finanţările de cercetare.

(Domnul profesor Drăgan a prezentat proiectul nostru Discursul informaţional al televiziunii şi construirea spaţiului public, cu intenţia de a-l transforma în proiect european de cercetare pe un model comparativ, Franţa-România. Să vedem dacă în timp apar cercetători francezi interesaţi de colaborare în urma acestei prezentări).

 

Sociolog sau comunicator ? (II)

Răspunsul la întrebarea din postul precedent am primit-o chiar la sesiunea Ad Hoc Council: cineva poate să fie şi sociolog şi comunicator în acelaşi timp dacă ştie să păstreze linia de mijloc. Pentru că, pentru un auditoriu avizat care are cunoştinţe de management şi comunicare, exerciţiile de imagine îngroşată peste măsură nu vor folosi la nimic…

Dincolo de asta, cu prilejul acestui eveniment am făcut o constatare neaşteptată pentru mine (până acum am stat mai mult în mediul academic, cu alte medii am avut un contact indirect). Multora dintre cei aflaţi în poziţii cheie în organizaţii şi instituţii le lipsesc atât abilităţile cât şi conştiinţa importanţei comunicării. Am văzut vorbitori cu funcţii înalte (care reprezintă România în astfel de întâlniri de afaceri sau diplomatice), dar nu sunt antrenaţi în comunicare, deşi ar trebui să facă parte din “fişa de post” în asemenea cazuri. Cum arată nişte “aşa nu” (exact ca în manualele de comunicare, dar nu îşi vine să crezi că personajul respectiv nu le-a deschis şi nu a avut nici consiliere pe tema asta): discursul monoton şi interminabil, ţinut pe un ton egal, fără variaţii; împănarea discursului cu prea multe cifre; expresia feţei de o placiditate totală (”am venit, vă recit, judecaţi-mă şi am plecat”) care transmite totodată şi lipsa disponibilităţii pentru un dialog real; interactivitate scăzută, răspunsuri interminabile la întrebări şi tendinţa de a divaga; lipsa de interpretare a semnalelor date de sală (cam trei-patru participanţi au avut un somn dulce în timpul acestei intervenţii). Culmea este că vorbitorul era competent şi nu se poate spune că discursul sau informaţia transmisă nu era interesantă şi nu avea valoare…pur şi simplu, forma în care era transpusă era inadecvată.

Alte observaţii (despre altcineva, de genul feminin): atât ţinuta cât şi comunicarea nonverbală trebuie să fie în concordanţă cu mesajul transmis: mesajul trebuie transmis şi prin ţinută, şi prin gesturi, şi prin mimică şi postura corpului; chiar dacă genul feminin dezavantajează întotdeauna, există tehnici prin care se poate mări volumul vocii şi în mod sigur poţi transmite un mesaj şi ca femeie, fără să pari neajutorată, rătăcită, neconvinsă sau şovăitoare; în special pentru cei care lucrează în diplomaţie trebuie să fie studiate regulile comunicării eficiente, pentru că ei lucrează într-o zonă de interferenţă culturală care provoacă şi aşa probleme.

Un alt vorbitor a încercat să convingă pe ascultători că în ţara noastră curge numai lapte şi miere…şi deşi probabil a avut ca scop să influenţeze auditoriul astfel încât să plece cu o imagine mai bună despre România, nu cred că şi-a atins scopul. Ciudat, pentru că a uzat din plin de tehnici considerate eficiente: a făcut apel la imagini, a preferat un limbaj colocvial unui limbaj specializat, a folosit adeseori repetiţia, şi-a structurat discursul după câteva elemente cheie, a avut mesaje cheie pe care le-a plasat, a vorbit dinamic şi nu a plictisit pe cei prezenţi (ba dimpotrivă, chiar i-a trezit)…şi totuşi! a stârnit suspiciunea auditoriului (oameni de afaceri de vârstă cel puţin mijlocie) pentru că a fost aproape propagandistic: imaginea era idilică, nimic nu era în neregulă. Poate asta ar fi mers la o întâlnire electorală cu simpatizanţii, aici însă erau oameni cu simţ practic care veniseră ca să afle amănunte concrete despre România şi oportunităţile pe care le oferă. Deci nu ajung numai tehnicile de comunicare, conţinutul şi stilul trebuie adaptate la caracteristicile şi aşteptările publicului-ţintă.

O astfel de întâlnire ar fi trebuit transformată de către responsabilii din ministere în prilej de creare de contacte şi de îmbunătăţire a imaginii pentru România (îmbunătăţire prin elemente concrete şi purtători de imagine, nu prin declaraţii): însă, speakerii veneau, vorbeau şi plecau ca propulsaţi de un motor supersonic. Iar la final, un moment penibil: un ministru care trebuia să vorbească nu a venit, pur şi simplu, în condiţiile în care conferinţa şi programul ei se discutau de mai mult de o lună. Nu cred că nu se găsea nici un secretar de stat sau consilier în minister care să îl înlocuiască, sau nu putea să anunţe din timp că nu mai vine. Preşedintele asociaţiei a spus că “asta nu s-a întâmplat niciodată la o întâlnire a Ad Hoc Council”. Tipic pentru România, să fie o premieră negativă…

 

Sociolog sau comunicator? (I)

Îmi pregătesc intervenţia pentru luni după-amiază. Are loc o întâlnire a Ad Hoc Council (European Government Business Relations Council) şi sunt invitaţi mai mulţi reprezentanţi ai guvernului şi societăţii civile. (Intervenţiile sunt scurte şi informale, şi sunt urmate de discuţii libere. Sunt curioasă cât de informale vor fi intervenţiile celorlalţi, având în vedere că mai sunt invitaţi să ia cuvântul doi miniştri, un secretar de stat, ambasadorul Marii Britanii ş.a. …)

Dilema mea, când pregătesc o astfel de intervenţie (pe tema “Romania today: social issues”), este oscilaţia între perspectiva de sociolog şi cea de comunicator (în general o adopt pe cea din urmă): sociologul are o viziune imparţială şi de obicei mai dură, prezintă realitatea aşa cum este, fără a se preocupa de impactul de imagine asupra ţării/instituţiilor, subliniind eventual deficienţele funcţionale şi considerându-se un “purtător de cuvânt al celor mulţi şi anonimi”. În schimb, comunicatorul calculează acest impact şi nuanţează prezentarea unor elemente obiective ponderând aspectele negative şi evidenţiindu-le pe cele pozitive, chiar dacă acestea din urmă sunt doar la nivel de tendinţă. Deci, obiectivitate sau comunicare strategică? În acest moment înclin să cred că voi prezenta o perspectivă sociologică, chiar dacă nu este cea mai înţeleaptă atitudine posibilă….mă mai gândesc până luni :).

 

Conferinţele ca organizaţii temporare

Atunci când sunt prietenoase, conferinţele au un rol bine determinat în dezvoltarea profesională a cercetătorilor şi profesorilor: acela de a-i scoate pe fiecare, prin dialog şi schimb de perspective, din sistemul propriu de referinţă. Este de mare ajutor pentru fiecare să nu se mai concentreze pentru o zi-două pe interogaţiile şi preocupările personale permanent prezente - şi să le lege sau le compare cu interogaţiile şi preocupările altora din lumea academică.

“Atunci când sunt prietenoase”…pentru că ceea ce este uimitor la conferinţe este că nu există două la fel, nici măcar dacă se desfăşoară în aceeaşi instituţie, la interval scurt de timp. Conferinţele demonstrează de fapt ideea de climat organizaţional: sunt organizaţii temporare cu o viaţă foarte scurtă în care atmosfera e determinată de caracteristicile grupului nerepetabil de participanţi. Unele conferinţe sunt dezagreabile prin atmosfera foarte formală…altele sunt neprietenoase prin atacuri fără fair play ale unora dintre invitaţi sau chiar ale gazdelor. Iar pentru că domeniile de specializare sunt înguste şi ceilalţi membri ai unui panel sau spectatorii nu pot evalua corectitudinea afirmaţiilor, este greu să existe norme care să reglementeze controversele.

Despre conferinţa de ieri, deşi a fost dintre cele prietenoase (nu neapărat pentru că era conferinţa “de la mine de acasă”), din nou am avut sentimentul că lumea academică este prea departe şi nu influenţează deloc ceea ce se întâmplă în plan social…De exemplu, comunicarea colegului meu Dan Stănescu (foarte interesantă) avea ca întrebare centrală în ce măsură stimulează şcoala creativitatea elevilor, iar concluzia a fost că şcoala urmăreşte mai mult gândirea logică şi critică (dezvoltă inteligenţa verbală în detrimentul altor forme de inteligenţă). Problema e că (trecând la realitate concretă) şcoala românească nu dezvoltă NIMIC la ora actuală: nu numai că nu dezvoltă creativitatea, dar nici cultura generală, nici gândirea logică sau cea critică…aşa că de ce să mai vorbim despre planuri sau despre strategii educaţionale?!

Cercetătorii vorbesc singuri sau cel mult unii cu alţii (ca ieri), de fapt…

 

Comunicarea - paradigme şi teorii

Astăzi am fost, în calitate de colaborator al prof. Drăgan, la lansarea oficială a cărţii Comunicarea-paradigme şi teorii (editura Rao), lansare care a avut loc la Facultatea de Sociologie. Cartea e fără îndoială o enciclopedie monumentală a teoriilor din domeniul ştiinţelor comunicării. Aşa cum s-a spus astăzi, probabil de acum încolo nu va fi nici un student şi nici un doctorand în domeniu care să nu aibă nevoie de această carte.

Însă nu la carte mă gândesc cel mai mult acum după eveniment. Pentru mine evenimentul a constat în revederea mai multora dintre profesorii din Facultatea de Sociologie, la doisprezece ani de la terminarea facultăţii. I-am mai revăzut şi în alţi ani, dar niciodată reuniţi şi niciodată cu discursuri publice cumulate ca astăzi. A fost un prilej de conştientizare atât a evoluţiei mele (nu mai sunt studenta retrasă de altădată) dar şi a evoluţiei lor: unii dintre ei au evoluat în direcţia clarităţii şi expresivităţii în discurs, alţii (charismatici cândva) mi s-au părut dogmatici şi redundanţi. Alţii (unul dintre ei este domnul profesor Frigioiu) sunt neschimbaţi, prin cultură, coerenţă şi stil transformă orice discurs într-un moment de neuitat.

Altă impresie se referă la comparaţia între Facultatea de Sociologie şi Facultatea de Comunicare….nu ştiu cum se face, dar întotdeauna cea de-a doua este câştigătoare. Şi nu doar pentru că fac parte din ea! Deşi Facultatea de Sociologie este o colecţie de cercetători şi nume mari deja în sociologia românească, nu a reuşit (şi nu reuşeşte nici acum, cred) să facă ceva esenţial pentru studenţi: să le transmită o viziune, un “crez”. Însă Facultatea de Comunicare reuşeşte să transmită studenţilor o viziune despre misiunea lor profesională şi socială. Este o dovadă în plus că o colecţie de indivizi într-o organizaţie nu reuşesc să capete identitate organizaţională decât în anumite condiţii. În ochii mei, Facultatea de Sociologie nu are identitate organizaţională…

 

Teoria şi practica manipulării în comunicarea publică

Ieri am fost la susţinerea publică a tezei de doctorat a Irinei Stănciugelu (Bravo, Irina! Aşteptăm cartea!). Între altele, ea şi-a propus să demonstreze în lucrarea ei că manipularea nu este inerentă procesului de comunicare publică, aşa cum greşit se crede. De aici o întreagă discuţie cu comisia pe marginea definirii corecte a manipulării şi a criteriilor după care se trasează linia de demarcaţie între persuasiune, influenţare şi manipulare. S-a subliniat (domnul Borţun) că, odată ce legitimarea nu se mai construieşte de sus în jos pe baza ideologiilor, interesul public se defineşte extrem de relativ şi această linie de demarcaţie este foarte fluidă. Ideea de spaţiu public definită în termenii lui Habermas devine importantă (interesul public fiind un vector al dezbaterii între actorii publici, instituţii, organizaţii, media).

Da, aş adăuga eu (cei din public nu am mai vorbit că am fi stat până seara!) dar:

(1) Forţele care acţionează în spaţiul public românesc sunt inegale (pe baza mecanismelor de legitimare de “jos în sus” ne trezim într-adevăr că oricine are suficiente mijloace financiare îşi poate construi o imagine şi poate accede la poziţii de responsabilitate în instituţii) deci rezultanta lor este discutabilă;

(2) Manipularea este o tendinţă umană naturală (relaţiile interpersonale sunt majoritatea de tip câştig-pierdere), o tendinţă care se transferă extrem de uşor în plan public, în condiţiile în care sistemul de valori care conduce comportamentul social s-a relativizat;

(3) Obsesia de a avea rezultate cu orice preţ duce şi la nivelul dezvoltării teoriilor la viziuni discutabile din punct de vedere moral (de exemplu NLP- programarea neurolingvistică, din ce în ce mai la modă în ultima vreme inclusiv în comunicarea publică), viziuni pe care nimeni nu le sancţionează.

Dincolo de aceste idei, îmi dau seama cu tristeţe cât de departe este lumea academică de lumea practicii comunicării…dezbaterile rămân la un nivel retoric. Practicienii îşi pot forma (dacă îşi propun) un instinct al corectitudinii dar, din câte am văzut, sunt puţini cei care au maturitate şi responsabilitate, şi pot avea de suferit de pe urma acestei atitudini. Valorile şi principiile sunt acceptate în mod decorativ, în timp ce viaţa organizaţiilor şi viaţa publică se conduc după legea junglei…

 

Autori şi lansări de carte

Lansările de carte (ca şi vernisajele de expoziţii) au ajuns sa pară uşor anacronice in era Internetului. Capcana virtuală este atât de mare incât carţile sunt net dezavantajate…viaţa tuturor a ajuns sa depindă atât de mult de calculator incât ieşirile şi contactele directe s-au rărit. Eu sunt o mare susţinătoare a spaţiului virtual (cred că se vede ) pentru nenumăratele avantaje (printre  care în top ar fi că permite oamenilor cu interese/profiluri asemănătoare să se cunoască şi să comunice chiar la mare distanţă, şi permite delocalizarea activităţilor profesionale) însa nu pot să nu privesc cu tristeţe disoluţia ireversibilă a lumii în care am crescut.

De aceea lansarile tip Green Hours sunt binevenite…locul mi-a trezit nostalgii faţă de viaţa din studenţie (era atmosfera din Lăptăria lui Enache acum 15 ani)…un loc în care nu ai semnal la telefon este întotdeauna interesant pentru că te obligă să comunici în stilul clasic, face to face - stil demodat, acum.

Pe lângă asta, o lansare de carte este un final şi un nou început, emoţia unor reevaluări, transformări şi planuri…a împărtăşirii unor valori şi principii, alături de oameni “aproape de suflet”.

Îmi dau seama că acum şi spaţiul virtual este investit cu conotaţii emoţionale aparte, pentru că mulţi oameni au ales “publicarea online”, iar blogurile sunt “cărţi în mişcare”, cărţi dinamice, interactive…însă obiectul “carte” are o valoare intrinsecă pe care sper că şi-o va păstra oricum ar evolua spaţiul public în viitor.

 

Lansare de carte: Comunicare internă în organizaţii

Miercuri, 23 ianuarie, la ora 17,30, la clubul Green Hours, Calea Victoriei 120, va avea loc lansarea cărţii mele “Comunicare internă în organizaţii”, apărută luna aceasta la editura Tritonic din Bucureşti.

 În cadrul acestui eveniment vor lua cuvântul câţiva invitaţi care susţin viziunea promovată de carte:

- domnul profesor Dumitru Iacob, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice;

-Graţiela Văduva, sociolog doctor, coordonator Departamentul Analiza şi Prevenirea Criminalităţii,  Poliţia Capitalei;

- Atena Stoica, psiholog, coordonator Centrul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi multiple.

- Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, moderator.

Folosesc acest prilej pentru a invita pe toţi cei interesaţi de comunicarea în organizaţii, să participe la acest eveniment alături de mine şi de invitaţii mei.