Doctori şi tratamente de calculatoare (II)

A fost odată ca niciodată…un calculator care făcuse fel de fel de tratamente şi traininguri, unele pentru devirusare şi detoxifiere, altele pentru îmbunătăţirea memoriei şi abilităţilor. Între ultimele, avusese loc şi o operaţie şi un training prin care căpătase simţul vederii (operaţie cu multe peripeţii, în urma căreia făcuse aproape un stop cardiac). Doar ultima operaţie fusese făcută de un doctor specialist, restul de către doctori generalişti care practicau tratamentele ca hobby. În consecinţă…în urma ultimului tratament din martie, calculatorul părea sănătos şi se situa bine în ceea ce priveşte task-urile zilnice şi comunicarea cu lumea înconjurătoare, dar simţul vizual cu care ar fi ajutat-o aşa de mult pe prietena lui care îl avea în grijă nu se dovedi prea funcţional. Mai precis, după o vreme apărură intermitenţe în manifestarea acestui simţ, apoi reprezentările vizuale avură de suferit, în cele din urmă apăru o lipsă totală a vederii…Pentru că terapia optică fusese costisitoare, prietena lui începu să se intereseze de posibilitatea unor terapii de revenire la cei care vânduseră tratamentul şi remediile. Surpriză! În stil tipic românesc, cei care vindeau remedii nu se pricepeau să facă şi operaţii, deci garanţiile erau pur simbolice. Câteva sondaje discrete la doctorii obişnuiţi de calculatoare dezvăluiră acelaşi tablou dezolant. E o specialitate nouă şi nu e prea obişnuită, nu o cunoaştem, se scuzară câţiva. Doctorul de familie care instalase calculatorul şi îl avea neoficial în grijă avansă ipoteza că, dacă se făcea această operaţie pentru simţul vizual, caculatorul trebuia să aibă “vederea” ca main task şi să nu mai aibă şi multele task-uri pe care le avea până acum. Imposibil, obiectă prietena calculatorului, eu am nevoie de toate task-urile. Doctorul specialist care făcuse operaţia optică era dintr-un alt oraş şi de altfel nu prea mai ţinea legătura cu doctorul de familie, aşa că problema părea insolubilă. În cele din urmă, din cea mai neaşteptată direcţie (comunicare informală pe un forum) apăru brusc un mare specialist atât în calculatoare cât şi în problema delicată a vederii acestora. Nu numai că apăru, dar îşi declară, cu o amabilitate neaşteptată având în vedere manierele bucureştene din ultima vreme, intenţia de a consulta pacientul. Chiar şi aşa, problema părea greu de rezolvat având în vedere timpul comprimat şi distanţele din Bucureşti: nici consultaţia nici spitalizarea nu păreau o variantă uşor realizabilă. Dar aşteptările reduse fură contrazise de realitatea în care progresul tehnologic atinsese un nivel de necrezut: în urma unor invenţii recente, specialiştii puteau consulta calculatoarele de la distanţă. Urmă o lungă după-amiază în care calculatorul suferi o astfel de terapie reparatoare (fără pericol, însă, specialistul era într-adevăr unul remarcabil). În cele din urmă povestea se sfârşi cu bine: tratamentul a avut rezultate bune şi pacientul îşi reveni în forma normală, cu toate task-urile cerute. Însă amintirea unui tratament paranormal rămase bine păstrată undeva, între amintirile neobişnuite dintr-o vară aparent aridă…

 

Despre satul global

Cum arată satul global, să ne imaginăm o hartă…uriaşe autostrăzi ale informaţiei, pe lângă care se deschid nişte “organizaţii virtuale” (platforme electronice), o serie de “poieni ale lui Iocan” virtuale (forumuri) şi o mulţime de “proprietăţi private” deschise însă oricărui vizitator (bloguri). Deocamdată, există mulţi utilizatori care nu au nici o proprietate particulară şi accesează lumea virtuală anonim. E mai comod statutul de spectator din umbră şi prezintă numeroase avantaje: nu se pierde timp pentru gestionarea username-urilor şi mesajelor, nu există expunere, e o poziţie care permite critica celor care sunt “în luminile rampei”(e uşor de criticat, mai greu de realizat)…

Cum arată patologiile informării şi comunicării în spaţiul virtual? Mult mai amplificate decât în spaţiul social real, pentru că dimensiunile satului global sunt uriaşe pe lângă comunităţile clasice: asta face ca un zvon propagat printr-o reţea de bloguri să fie imposibil de gestionat pentru că nu se poate reface traseul exact. Informaţia se distorsionează mult mai rapid prin fenomene de comunicare interpersonală pentru că nu există doar reţeaua de contacte vizibilă, ci şi reţeaua invizibilă (pm-uri, mailuri) şi la nevoie există şi reţeaua de relaţii de “suprafaţă”, cele din spaţiul real. Până de curând nu m-am gândit niciodată că poate exista şi bârfă în satul global, şi că întrece bârfa reală atât în intensitate cât şi în amploare: ca şi în cazul zvonului virtual, distorsionările pot însemna o totală schimbare de sens, iar distanţele şi lipsa contactului direct îi pun pe cel vizat în imposibilitatea de a corecta imaginea falsă care i se creează. În lumea reală bârfa are un domeniu de întindere mic, pentru că are loc în lumea în care personajul real evoluează. Există posibilitatea ca informaţiile eronate să se corecteze în timp…însă în spaţiul virtual, totul e o poveste. Se poate inventa orice.

 

Forumurile ca organizaţii informale

…Este o idee de cercetare pe care o am de multă vreme. În ultima vreme formalul şi informalul s-au îmbinat atât de mult în comunicarea organizaţională încât studiul separat al informalului nu mai este considerat de interes. Organizaţiile informale studiate de sociologi (în special de Şcoala de la Chicago) se refereau cu precădere la street corner groups (”găşti”) sau la grupurile deviante. Există însă un tip de organizaţie informală răspândită în ultima vreme - forumul. Oarecum “Cenuşărese” între media sociale de când au apărut blogurile, forumurile nu sunt menţionate prea mult în lucrările de specialitate apărute recent despre new media (de fapt în unele clasificări ale new media nu sunt menţionate deloc). Însă ele reprezintă un aspect foarte interesant de studiat pentru că pot să releve modul în care se constituie şi se dezvoltă organizaţiile informale. Forumurile pot avea: lideri “formali” (administratorii) care “conduc” în mod democratic sau laissez-faire, subgrupuri virtuale, lideri informali sau lideri de opinie, reguli de participare - chiar dacă sunt vagi uneori - care diferă de la un caz la altul. Misiunea acestor organizaţii este transmiterea de informaţii actuale şi de interes pentru utilizatori pe un subiect specific. Forumurile de nişă (chiar acum am un caz concret în minte) pot avea şi “eroi fondatori” şi “eroi culturali” care au rămas în “istoria organizaţiei” deşi au părăsit-o la un moment dat. Un alt aspect interesant cu privire la forumuri este existenţa pe două planuri: public (partea vizibilă) şi privat (pm). Practic, partea vizibilă, deşi aparent informală, funcţionează ca un “plan formal” în timp ce prin intermediul “pm” se creează adevăratele reţele informale, o întreagă încrengătură de relaţii imposibil de detectat “cu ochiul liber”. Expunerea “publică” din partea vizibilă face pe utilizatori, deşi anonimi, să se comporte cu prudenţă în acest spaţiu, care devine cvasiformal. Libertatea contactelor invizibile şi multitudinea căilor de comunicare fac ca spaţiul secundar informal - planul secund al forumurilor - să aibă dimensiuni foarte largi (în organizaţiile reale acest plan secund informal este limitat de întâlnirile faţă-în-faţă posibile) precum şi aspecte complexe (membrii forumurilor pot comunica simultan pe messenger formând “diade”). De aici, particularitatea structurilor informale virtuale: în grupurile reale relaţiile reciproce indică apartenenţa la un subgrup, în grupurile virtuale apartenenţa aceloraşi indivizi la mai multe diade nu duc neapărat la formarea unui subgrup informal.

 

Ştirile televizate şi noile media: intersecţia dintre spaţiul real şi spaţiul virtual

…Tema prezentată de mine la conferinţa SNSPA de astăzi.

Concluziile cercetării: (a) Televiziunea nu reprezintă o sursă de ştiri pentru media sociale: utilizatorii preferă, în această ordine, revistele online şi variantele online ale media tipărite. Raţiunea pentru această preferinţă este rapiditatea lansării ştirilor în mediul online (revistele online pot prelucra mai repede o ştire pentru că prelucrarea necesită mai puţin timp şi efort decât în cazul media audio-vizuale). În aceste condiţii, nu se poate vorbi de o preluare, ci de o coexistenţă a ştirilor (televiziunea este menţionată ca sursă extrem de rar, în schimb sursele tip revistă online sau variante online ale presei tipărite sunt menţionate frecvent), deci ipoteza s-a verificat chiar într-o formă mai tare decât varianta avansată la iniţierea cercetării. (b) În media sociale, interpretările au prioritate faţă de preluările de ştiri, indiferent de tipul de blog analizat, iar numărul de comentarii legate spontan de o ştire transformată în entry este direct proporţional cu ponderea ei în agenda socială; (c) În media sociale, sunt preluate şi/sau interpretate ştirile politice şi cele care se referă la evenimente cu impact colectiv: pseudo-ştirile (produsele specifice infotainmentului) nu se regăsesc deloc în spaţiul virtual; de asemenea nu se regăsesc ştirile care presupun evenimente reale, dar ai căror protagonişti nu sunt persoane publice. Aşadar, media sociale preiau şi personalizează funcţia de informare a televiziunii: se creează reţele şi mecanisme de selecţie a informaţiei, ca mecanism de apărare faţă de redundanţa informaţiei în cazul media tradiţionale. .

În consecinţă, schimbarea funcţiilor media tradiţionale se raportează în mod diferenţiat la două categorii de audienţă. Pentru audienţa specializată a noilor media (“bloggeri”), media tradiţionale îndeplinesc doar funcţia de supraveghere a mediului (cu precădere presa scrisă) şi cel mult o funcţie de transmitere culturală (reprezentare, legitimare de valori). Pentru audienţa care oscilează între media tradiţionale şi media sociale (“forumişti”) cele patru funcţii din modelul lui Wright (supraveghere şi informare, punere în relaţie, transmitere culturală, loisir) rămân valabile pentru media tradiţionale (în special televiziunea) iar media sociale îndeplinesc în special funcţia de punere în relaţie.

 

Categorii de utilizatori în spaţiul virtual

(În acest week-end trebuie să termin partea mea de cercetare din Discursul informaţional al televiziunii şi construirea spaţiului public…adică “Ştirile de televiziune în spaţiul virtual”. După cum mă aşteptam, una dintre ipoteze s-a confirmat deja, televiziunea nu este o sursă de ştiri pentru bloggeri…chiar şi pentru evenimentele care apar mai întâi la TV, ei preferă să culeagă informaţii suplimentare tot din spaţiul virtual. Una din raţiunile oricui de a fi prezent în blogosferă este de a-şi stabili o “ordine de zi” proprie, care foarte rar are legătură cu agenda media. Doar atunci când evenimentele sunt importante şi afectează viaţa tuturor membrilor comunităţii - cum ar fi summitul de săptămâna trecută - se reiau pe bloguri, dar sunt oricum interpretate într-o manieră personală. )

Din ce am prelucrat până acum a rezultat o diferenţă clară între două categorii de utilizatori:

Forumişti: vârsta medie mai ridicată (majoritatea între 35 şi 45 de ani), nivel mediu spre ridicat de instruire, activi (lucrează şi dispun de puţin timp liber), consumatori moderaţi de media virtuale (consumă în paralel Internet şi televiziune), cu familie proprie (au partener de cuplu şi unul/mai mulţi copii). Nivelul lor de informare pe probleme specifice ale vieţii publice este mediu (mai mult speculaţii), iar în legătură cu problemele de viaţă personală, experienţa proprie are prioritate în faţa informaţiei. Motivaţia pentru prezenţa pe forumuri are două aspecte principale: informarea pe cale neoficială cu privire la problemele personale care apar, şi relaţionarea cu alţi utilizatori cu caracteristici asemănătoare (apartenenţa la o comunitate, fie ea şi virtuală). Pe forumurile mai “vechi” (softpedia.com, desprecopii.com) comunităţile virtuale sunt extrem de definite, încât postările de relaţionare sunt în număr vizibil mai mare decât cele on topic (problema devine pretext pentru relaţia socială).

Bloggeri: vârsta medie scăzută (majoritatea între 17 şi 35 de ani), nivel ridicat de instruire, mari consumatori de media virtuale (par să vizioneze emisiuni informative la TV în mod neintenţionat, din cauza altor membri ai familiei), cunoscători ai tehnologiilor avansate de comunicare, activi dar cu un program care nu îi solicită prea mult, adesea fără partener de cuplu stabil (sau cu partener de cuplu, dar fără copii). Motivaţia prezenţei în spaţiul virtual este în primul rând exprimarea punctelor de vedere proprii (există o viziune despre viaţă/probleme profesionale/probleme sociale pe care ei simt nevoia să o transmită). Interpretarea are prioritate în faţa informaţiei, dar şi în faţa experienţei (observasem în cercetarea anterioară pe bloguri că, fie şi între tipurile de bloguri personale, cele care redau strict experienţa de viaţă sunt doar în proporţie de 7% din total şi aparţin mai mult utilizatorilor foarte tineri). În această ordine de idei, avem două subcategorii în funcţie de vârstă: bloggerii sub 25 de ani (în număr mai mare, au şi frecventează bloguri personale) şi cei peste 25 de ani (bloguri personale “obiective”, hobby sau profesionale, cu nivel ridicat de instruire, nivel ridicat de informare pe probleme specifice). Din această a doua subcategorie se recrutează liderii de opinie în blogosferă. Legitimitatea în spaţiul virtual pare a se construi pe două căi: fie sunt personaje publice legitimate deja de media tradiţionale şi intră în spaţiul virtual (şi devin aproape automat lideri de opinie) fie îşi construiesc legitimitatea prin factori precum: vechimea în blogosferă, frecvenţa postărilor, calitatea postărilor (prioritatea informaţiei în faţa speculaţiei, şi a argumentelor în faţa afirmaţiilor fără sprijin). Unii dintre liderii virtuali sunt lideri în virtutea inerţiei, din câte observ…probabil vechimea e factor determinant şi a devenit o modă pentru cititori să intervină (inclusiv să relaţioneze, în stil forum) pe anumite bloguri.

Aceste două categorii sunt oarecum disjuncte: bloggerii intervin rar pe forumuri, iar în caz de transfer, un utilizator poate migra de pe forumuri în blogosferă, niciodată invers.

Mai există un tip de utilizatori în spaţiul virtual, dar nu are şi probabil nici nu va avea vreodată un profil sociografic clar ca să constituie o categorie: utilizatorii reţelelor sociale (MySpace, FaceBook, Netlog), cu cea mai slabă frecvenţă online (pentru că marea parte a vieţii lor se desfăşoară fie în spaţiul real, fie în alte forme de comunicare virtuală). Aici motivaţia pare să fie petrecerea timpului liber, stabilirea de relaţii sociale şi/sau găsirea unui partener de cuplu (în acest ultim caz finalitatea este tot în spaţiul real, prezenţa în spaţiul virtual este fluctuantă).

 

Identităţi parţiale în spaţiul virtual

Ca noţiune, identitatea parţială se poate defini plecând de la teoria interacţionismului simbolic. Cine citeşte The Presentation of Self in Everyday Life de E. Goffman (prefer titlul în engleză, cred că editura comunicare.ro nu a găsit titlul cel mai bun când a tradus-o) are imaginea completă a ceea ce înseamnă roluri în viaţa unui individ. Cu toţii avem roluri profesionale, familiale, sociale, conjuncturale pe care le performăm în funcţie de prescripţiile valabile la un moment dat pe scena socială. Diferenţele între roluri pot fi imperceptibile (exemplu, un individ în două roluri diferite în organizaţia de apartenenţă) sau foarte vizibile (exemplu, diferenţa între un individ în rol de manager şi acelaşi individ în rol de tată). Fiecare rol presupune o identitate parţială care apare printr-un mecanism de filtrare a trăsăturilor (angajaţii cunosc adeseori despre manager doar elemente cum ar fi traseul profesional, stilul de comunicare, stilul de lucru, programul, fără a cunoaşte detalii despre viaţa personală sau hobby-uri). Intersecţia/construirea acestor identităţi parţiale a fost subiect de cercetare în cadrul şcolii sociologice americane în urmă cu câteva decenii.

Dacă aplicăm noţiunea la spaţiul virtual, interpretările devin poate mai interesante decât în spaţiul real. Spaţiul virtual permite filtrarea mult mai accentuată a elementelor de identitate. Astfel, în cazul blogurilor tip hobby se construieşte o identitate parţială foarte evidentă: se vorbeşte despre un singur domeniu (opinii şi comentarii), deşi rolurile principale ale autorului blogului se plasează în alte domenii (exemplu, cineva care lucrează într-o firmă de asigurări şi are un blog pe teme sportive). Blogurile personajelor politice sunt iarăşi exemple bune pentru identităţile parţiale, pentru că principalul lor scop în domeniul imaginii este să facă personajul politic să pară “friendly”, apropiat de cititori. În realitate, apropierea este o iluzie. Cititorii au impresia că prin blog cunosc mai bine opiniile şi gândurile unui personaj public, însă filtrarea despre care vorbeam operează până la a transforma personajul virtual astfel încât să fie “dezirabil” şi deci departe de cel real. Din fericire pentru politicieni (sau din nefericire pentru electorat) cititorii nu vor intra niciodată în contact real cu ei ca să vadă diferenţa între imaginea indusă prin blog şi trăsăturile reale ale personajului.

 

Identităţi multiple în spaţiul virtual

Aud de la o prietenă (altă prietenă decât cea din postul anterior - prietenele sunt un rezervor inepuizabil de idei şi poveşti) o poveste care s-a petrecut într-o reţea socială virtuală. Cineva de genul feminin, around 35, a cunoscut în această reţea pe cineva de genul masculin care pretindea că are sentimente foarte serioase şi pe termen lung… însă, chiar şi după ce s-au întâlnit în spaţiul real, nu avea suficientă încredere în fidelitatea lui, aşa că s-a gândit să îl testeze. Şi-a creat în aceeaşi reţea socială încă o identitate “clonă” mai tânără cu câţiva ani (a creat-o într-un mod inteligent, cu fotografii şi detalii care o făceau să pară reală şi foarte diferită de ea însăşi) şi l-a asediat cu identitatea alternativă. Povestea a luat sfârşit în momentul în care “cealaltă” l-a convins să se întâlnească şi a văzut că s-a dus la întâlnire…

De aici pornind, ne dăm seama de posibilităţile pe care le oferă spaţiul virtual în privinţa identităţilor paralele. Imaginea unei persoane publice poate fi construită pe un blog de un staff limitat, dar cu condeie inteligente care se pot multiplica dând iluzia unui şir nesfârşit de susţinători. Invers, imaginea unei persoane publice poate fi afectată pe un blog prin multiplicarea unui singur oponent în “n” critici de ambele sexe. Cei care doresc să joace corect trebuie totuşi să gestioneze şi probleme de acest gen, altfel nu supravieţuiesc (retragerea sau tăcerea nu sunt o soluţie, pe viitor majoritatea persoanelor publice vor fi prezente şi în spaţiul virtual). Pentru menţinerea imaginii este nevoie, în afară de cunoştinţele de comunicare obişnuite, de intuiţie, ingeniozitate şi viteză de reacţie… părerea mea este că imaginea în mediul online va deveni în viitorul apropiat un domeniu bine conturat.

(Când le spun studenţilor să stăpânească bine limba română şi să înveţe să scrie, iar ei nu mă ascultă…)

 

Profesori şi studenţi în clasa virtuală (I)

(S-au depus în sfârşit proiectele de cercetare pe Idei, după nişte situaţii neprevăzute ca de obicei. Se estimează că se vor depune cam 3000 de proiecte pentru această rundă de finanţare. Asupra “grantomaniei”, cum inspirat i-a spus Alex Cârlan astăzi, poate voi reveni cu o altă ocazie.)

Sper să reuşesc să trec notele în catalog la Comunicare Internă - master online mâine. Zilele acestea, în care am făcut slalom printre proiect şi corectat de lucrări, mi-am amintit, între altele, despre clasa virtuală. Săptămâna trecută, când ne-am întâlnit întâmplător mai mulţi dintre cei care predăm la masteratele online, mi-am dat seama că nu numai eu am o fascinaţie pentru această formă de învăţământ. Toţi cei care predau la masteratele online au un ataşament special faţă de clasa virtuală, poate pentru că este o experienţă aparte pentru un profesor. Predarea în clasa virtuală înseamnă dezvoltarea unui alt tip de abilităţi, complementare faţă de abilităţile folosite pentru predarea în sistemul clasic: dacă în sistemul clasic este importantă prezenţa fizică şi discursul oral, în sistemul online este importantă redactarea (capacitatea de exprimare şi argumentare în scris şi nu în ultimul rând viteza de reacţie). Dacă în predarea clasică discursul trebuie să fie cât mai amplu, în predarea online dimpotrivă, trebuie să fie un discurs cât mai scurt şi concentrat, cu direcţii şi sarcini clare pentru studenţi. În plus faţă de sistemul clasic, trebuie gândite măsuri clare prin care să se controleze fluxul şi termenii discuţiei. Pot intra şi o sută de studenţi simultan, deci este greu pentru un singur profesor să direcţioneze un asemenea flux (la unul dintre cursurile de Comunicare internă au fost aproape 700 de postări într-o oră de curs). Se pare că încă suntem singura facultate din ţară care organizează masterate în această formă de predare online în timp real- celelalte numesc “online” un învăţământ la distanţă mai sofisticat.

Nici pentru studenţii la masteratele online situaţia nu este una roz: participarea este una concretă, ei nu sunt prezenţi în clasa virtuală decât în măsura în care gândesc şi se exprimă (spre deosebire de clasa reală în care studentul poate să participe doar prin prezenţa fizică).

Rămâne de văzut cât de mult se va dezvolta această formă de învăţământ. Eu cred că este învăţământul viitorului…

 

 

Influenţe şi motivaţii în dezvoltarea blogurilor

…Ca o continuare a dezbaterii de aseară (joi) de la TVR2 de la “Ora de ştiri”, câteva elemente despre cauzele exploziei blogurilor şi a social media în general.

Invitatul cu care am fost aseară în emisiune, Iulian Comănescu, îmi spunea “în culise” că explozia de bloguri se datorează uşurinţei cu care se creează şi se citesc. Aceasta  ar fi o explicaţie tehnică, însă eu am încercat în cercetarea mea să merg mai departe cu inferenţele.

Dezvoltarea “social media” a fost determinată de două presiuni: una dinspre mediul social şi una dinspre media tradiţionale.

(1) În plan social se înregistrează o schimbare a stilului de viaţă în special în mediul urban. Familia extinsă tinde să dispară, familiile devin nucleare sau monoparentale (deci grupurile primare se reduc la mărime) iar grupurile secundare (grupurile de prieteni) se diluează din cauza delocalizării: oamenii pot munci la distanţe mari faţă de locul în care trăiesc, cu ajutorul maşinii personale pot să îşi petreacă timpul liber departe de casă, cumpărăturile se fac la hipermarketuri etc. Deci comunitatea în sens tradiţional dispare…a dispărut deja, în oraşele mari. Însă dorinţa de socializare a rămas la acelaşi nivel şi “comunitatea” a devenit acum din reală, virtuală.

(2) Dinspre media tradiţionale s-a exercitat de asemenea o presiune pentru că există nevoi ale indivizilor pe care media nu le satisfac: (a) indivizii nu îşi pot exprima suficient opinia cu privire la evenimentele din spaţiul public; (b) indivizii nu se regăsesc în clişeele şi stereotipurile identitare promovate de media; (c) indivizii nu îşi regăsesc subiectele de interes în agenda media; (d) media tradiţionale nu sunt suficient de interactive; (e)  media tradiţionale nu oferă soluţii concrete indivizilor în momentul în care apar probleme. Toate aceste nevoi ale audienţelor nesatisfăcute de media tradiţionale s-au transformat în motivaţii de utilizare a noilor media.

 

Tipuri de bloguri (II)

Promisesem că revin cu ponderea tipurilor de bloguri aşa cum reiese din cercetarea de acum o lună şi jumătate. Perioada analizei: 1-3 ianuarie 2008. Număr de bloguri analizate: 270. Eşantion: aproximativ prima treime din blogurile afisate pe wordpress.com (blogurile afişate la data respectivă erau aproximativ 930). Metoda: analiza de conţinut. Încadrarea în categorii s-a făcut prin analiza materialelor de pe prima pagina a blogului.

(Nu mai reiau categoriile pentru că sunt explicate mai jos)

1. Bloguri personale: 41,3 % dintre care:

   1a. narative:  7%

  1b. “filosofie de viaţă”: 4%

  1c. bloguri “comentariu personal”: 20,7%

  1d. bloguri comentariu de viaţă publică: 6,6%

   1e. bloguri preluare: 3%.

2. Bloguri profesionale: 4,4%

3. Bloguri “hobby”: 8,5%

4. Bloguri colective “de nişă”:13,5%

   4a. (La 4a am încadrat un grup din diaspora care a produs un număr enorm de bloguri prin care promovează nu numai o anumită idee ci şi curentul literar şi grupul lor - oricum mi s-a părut că numărul de 30 de bloguri este prea mare pentru numărul mic de idei promovate): 11%

  4b. (blogurile care intră de fapt în această categorie): 2,5%

5. Bloguri colective profesionale (sau bloguri de organizaţie): 1,4%

6. Bloguri de tip religios: 3,7%

7. Blogurile “revistă online”: 4%

8. Bloguri temporare: 2,2%

(După cum se vede am topit categoria 9 în celelalte pentru că astfel clasificarea este mai corectă.)

În afară de asta am găsit un număr foarte mare de bloguri (18%) care nu au fost introduse în categorii pentru că erau inactive…fie nu puteau fi accesate, fie posesorul se mutase pe o altă adresă de web.  

Ce spun aceste procente?…În primul rând, că în spaţiul virtual românesc blogul a rămas foarte aproape de accepţiunea iniţială: jurnal online, formă de exprimare personală  şi subiectivă în spaţiul public (virtual). Blogul profesional (eventual, blogul instrument de comunicare internă) este prea puţin dezvoltat. La fel, faptul că blogurile de organizaţie sunt prea puţin numeroase arată faptul că blogul nu este încă exploatat la nivel organizaţional conform potenţialului pe care îl are. Se pare că teoria este foarte departe de practică în cazul blogurilor în spaţiul virtual românesc. Am văzut de câteva sesiuni de licenţe/dizertaţii încoace studii de caz cu new media ca instrumente de marketing şi imagine dar e limpede că nu se aplică deocamdată…. blogul rămâne un instrument de exprimare personal (cel mult un instrument de creare de imagine pentru unii actori politici însă fenomenul nu a reprezentat unul din scopurile analizei). De asemenea numărul mic al blogurilor temporare arată că evenimentele sau campaniile nu pun un accent prea mare pe spaţiul virtual…probabil se consideră că utilizatorii de Internet reprezintă un segment destul de îngust. Ar trebui reconsiderat acest lucru pentru că evoluţia este destul de dinamică în ceea ce priveşte utilizarea Internetului.

Iar în ceea ce priveşte procentul mare de bloguri inactive sau “părăsite”…asta arată dinamismul pronunţat al comunităţilor virtuale. Identităţile virtuale pot să dispară sau să devină “staţii” nefrecventate la fel de repede cum au apărut…(va urma).