Receptivitatea la nivel individual şi colectiv

Pentru comunicatorii cu simţ de observaţie este limpede că multe situaţii de comunicare sunt de fapt situaţii de pseudo-comunicare. Emiţătorii “se situează în centrul universului” şi se gândesc mai mult cum să se exprime mai bine. Rareori primesc feed-back-ul receptorilor sau, dacă îl primesc, îl interpretează astfel încât să se încadreze cât mai comod în sistemul lor de referinţă. Educaţia în comunicare constă în renunţarea emiţătorului la poziţia privilegiată: la acceptarea ideii că receptorul e o entitate la fel de complexă, cu nevoie de exprimare la fel de mari, şi nu în ultimul rând diferită de emiţător. Plecând de la această idee şi adăugând altele, în funcţie de perspectivele teoretice şi de obiectivele analizei, s-au fundamentat o serie de noţiuni din domeniul psihosociologiei (exemplu, asertivitatea) sau chiar orientări (analiza comportamentală, programarea neurolingvistică).

În plan individual, renunţarea la centrarea pe sine este mai dificilă în cazul asimetriilor de status (relaţia manager- angajat, profesor- elev, părinte-copil) însă cu atât mai necesară. Pseudo-comunicarea duce încet dar sigur la pseudo-relaţii, la conflicte şi crize. Nu degeaba se manifestă în spaţiul virtual această invazie de bloguri personale, la generaţia tânără. Dincolo de expansivitatea vârstei, ei se simt neînţeleşi, cred că familia, şcoala şi societatea nu îi ascultă suficient.

În plan colectiv, situaţia este confuză din cauză că practica în comunicarea strategică se desfăşoară adesea “după intuiţie”. Nu rareori am văzut absolvenţi şi angajaţi în firme de publicitate şi RP care nu îşi pun problema nici care sunt publicurile ţintă mai potrivite, nici care sunt caracteristicile celor cu care comunică, nici ce aşteptări şi nevoi au…şi pentru că nu ştiu nici să formuleze obiective de comunicare, nu vor şti niciodată că mesajele lor nu şi-au atins ţinta. Nici măcar tangenţial…

 

Cunoaşterea ca armă de dominare

Există o serie de specialişti pe care i-aş numi “evil” fără ca termenul să implice amuzament sau indulgenţă. În româneşte adjectivul corespondent a devenit prea echivoc pentru a fi folosit în acest caz, aşa că i-aş numi “rechini”. Rechini ai cunoaşterii…Sunt cei care se plasează în domenii de nişă, devin foarte buni experţi, şi apoi folosesc cunoştinţele şi experienţa lor nu numai pentru a obţine ceea ce se vrea de obicei (bani, proprietăţi, statut social, viaţă comodă, timp liber) ci le folosesc pentru a obţine putere. Odată ce dominarea celorlalţi devine obişnuinţă (dominaţie implicită, nu explicită) celelalte scopuri devin adiacente.

Între altele, psihologia şi comunicarea sunt domenii în care experţii alunecă uşor spre această atitudine. Deformările profesionale există oricum (cum ar fi la comunicatori, deprinderea de a analiza situaţiile de viaţă ca situaţii de comunicare) şi este greu de trasat graniţa între corect şi incorect în această privinţă. Eram odată într-o comisie de interviu împreună cu un psiholog şi am fost uimită, după ce ieşise un candidat, să aud o radiografie completă a acestuia: ce tip de temperament are, ce probleme interioare, din ce mediu provine, din ce tip de familie, ce relaţie a avut cu mama şi cu tatăl… poate că analiza aceasta ad-hoc voia doar să epateze, dar pe mine secvenţa m-a pus pe gânduri: da, putem ajunge foarte departe cu cunoaşterea, dar până unde?…

Am reuşit să termin de citit NLP- învaţă să convingi! de Richard Bandler, John La Valle: una din numeroasele cărţi “instrumentale” aflate astăzi pe piaţă, cărţi aşa-zis formatoare de abilităţi. Dincolo de faptul că transcrierea de discurs oral tip training este obositoare şi greu de urmărit, dincolo de conţinut (care merită o discuţie separată), mi-a atras atenţia “subteranul” acestei cărţi. Cunoaşterea poate da nu numai simetrie interioară, îndoieli metafizice, simţul datoriei faţă de alţii, curiozitate de a afla mai departe….poate da, la o altă categorie de indivizi, superioritate, suficienţă, dispreţ, orgoliu nemăsurat. Dorinţa de a transforma pe ceilalţi în instrumente poate atinge limitele absurdului: “Când am început să folosesc abordarea asta, le vindeam de obicei prostii de care nici nu aveau nevoie. Mă duceam în cămară şi mă gândeam, mmmm, ce aş putea vinde de acolo. L-am vândut unei persoane pe fiul meu. L-a adus înapoi; a păţit ce am păţit şi eu. Copilul ăsta e tare costisitor.” (p.117). (Pasajul poate să pară scris în glumă - dar cred că acolo unde vorbim despre subconştient şi tehnici de comunicare care se situează la limita paranormalului precum în cazul NLP, umorul este doar aparent.) Niciodată, nimeni nu va apare să spună: eu manipulez, eu urmăresc numai binele meu, eu urmăresc doar scopurile mele, scopurile mele sunt cele mai bune pentru că eu sunt cel mai inteligent : fiecare viziune individuală e coerentă, interpretarea depinde de discernământul celor care o receptează.

 

Asertivitate şi metalimbaj, înainte de Paşte

Poate nu este o întâmplare că la cursul din seara aceasta nu am mai apucat să vorbim despre asertivitate şi prevenirea conflictelor…ar fi fost şi puţin hilar, având în vedere haosul şi conflictele dezlănţuite pe străzi. (De ani de zile acesta este tabloul familiar din Săptămâna Patimilor, o săptămână care se presupune a fi una a reconcilierii şi spiritualizării - dar nimic mai departe de bucureşteni decât aceste două valori, se pare). La frecvenţa şi persistenţa conflictelor mă gândesc de o vreme, având în vedere şi reacţiile studenţilor/cursanţilor la această temă şi ceea ce se vede în spaţiul public:

- indivizii nu sunt conştienţi de frecvenţa şi de intensitatea anormală a conflictelor în spaţiul public şi interpersonal românesc;

- aşa cum nu au conştientizat necesitatea comunicării, actorii sociali nu au conştientizat nici necesitatea prevenirii conflictelor: sunt neconvinşi atât de ideea că ar trebui prevenite conflictele, cât şi de eficienţa modalităţilor de prevenire;

- lipsa de preocupare pentru gestionarea şi prevenirea conflictelor are ca substrat etnopsihologia latină, credinţa implicită că “fără un pic de scântei e plictisitor”…

Iar asertivitatea, care vine din modelul anglo-saxon, pare uşor străină de modul de a fi şi de a comunica al românilor. Ei sunt obişnuiţi să sugereze, nu să precizeze; să completeze cu subînţelesuri (eventual nonverbale), nu să afirme sau să sublinieze. Aceasta este nu doar perspectiva emiţătorilor, ci şi a receptorilor: aserţiunile-Eu pot fi receptate ca fiind “anormale” (nu se suprapun cu aşteptările receptorilor) şi în consecinţă să genereze conflicte în loc să le prevină.

Există însă şi o cale de mijloc: metalimbajul. Prin sugestie, chiar şi nonverbală, putem să ne afirmăm poziţia cu privire la o problemă cu condiţia să o facem la momentul oportun (astfel încât să poată fi considerată aserţiune-Eu).

Exemplu: cineva ne deranjează ascultând muzică la maxim în birou - îi facem cadou o pereche de căşti. (Nu este asertivitate ca în manual dar s-ar putea să aibă rezultate mai bune.)

 

Memoria afectivă şi hărţile mentale

Hărţile mentale sunt un domeniu care îi pasionează pe psihosociologi. Aspectul cel mai cunoscut îndeobşte este că imaginea de ţară înfluenţează modul în care oamenii “văd” în minte harta lumii, mai precis, poziţia şi mărimea diferitelor ţări (un proiect de cercetare interesant ar fi ca mai mulţi români din diaspora să facă simultan un sondaj cu tema “harta mentală a României în puncte diferite ale lumii”; de fapt, am atâtea prietene şi cunoştinţe plecate definitiv în afară încât ar merita încercat) .

Acesta este unul din sensurile termenului de hartă mentală…un alt sens se referă la o geografie la scară mai mică, geografia noastră personală. Acest sens poate fi simţit mai intens de cei care s-au “dezrădăcinat” de undeva, fie că vorbim despre o comunitate retrânsă, un oraş sau o ţară. Dezrădăcinarea e însoţită de procese afective, amintiri şi sentimente care se transformă succesiv în timp sub influenţa experienţelor trăite în alte locuri şi în alte grupuri primare/secundare, astfel încât memoria afectivă sfârşeşte prin a imprima o cu totul altă hartă mentală decât cea reală. “Dezrădăcinaţii” pot proba uşor fenomenul reîntorcându-se după ani buni de absenţă în locuri cărora le-au aparţinut… primul sentiment este cel produs de schimbările obiective ale locurilor şi oamenilor, schimbări care trezesc nostalgia, ca în povestea “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Al doilea strat de sentimente este mai profund: este un lanţ care începe cu surpriza că locurile dragi nu au acele caracteristici care s-au imprimat în minte. Grădina misterioasă în iarba căreia au fost îngropate o mulţime de secrete era în realitate mai mică. Blocul cu patru etaje care părea o fortăreaţă era de fapt o construcţie cenuşie destul de ştearsă, fără nimic deosebit faţă de alte blocuri în jur. Fereastra “lui”/”ei” privită cândva cu speranţă şi timiditate, nu mai este unica fereastră de pe o faţadă… memoria afectivă a deformat harta mentală, adăugând unele amănunte şi ştergând altele, astfel încât a rămas o hartă personală, care este unică pentru fiecare în parte. Pentru că nici o experienţă nu este trăită şi “prelucrată” la fel de mai mulţi indivizi, oricât de aproape s-ar situa din punct de vedere emoţional. Fiecare interior de suflet este un continent nedescoperit!