Românii “săraci, dar optimişti”

Am vizionat subiectul acesta la “Ora de ştiri” de vineri (http://www.tvr.ro/articol.php?id=42080&c=118), când s-a comentat un Eurobarometru din primăvara 2008, dat recent spre publicare. Pentru sociologi, faptul că românii sunt “săraci, dar optimişti” nu este o noutate. Starea aceasta de spirit a fost subliniată şi comentată de Dumitru Sandu în barometrele publicate în ultimii ani. Mai precis, din Eurobarometru reiese că 43% dintre români cred că în următoarele 12 luni vor trăi mai bine (procent rămas neschimbat în ultima vreme).

O nuanţă care m-a surprins din ştire se referea la faptul că “tot mai mulţi români sunt nemulţumiţi de calitatea vieţii”…nu se poate trage o asemenea concluzie decât printr-o citire superficială a barometrului. Se vorbeşte în capitole separate despre (*) satisfacţia faţă de viaţa proprie (în creştere cu 10% în ultimii doi ani, acum 53% dintre români sunt mulţumiţi de viaţa pe care o duc) şi (*) despre imaginea socială a românilor cu privire la calitatea vieţii comparativ cu media europeană: aici indicatorii sunt scăzuţi (82% dintre români cred că nivelul de trai este mai scăzut comparativ cu ţările din UE). Nu trebuie să confundăm “imaginea românilor despre calitatea vieţii lor comparativ cu UE” cu “satisfacţia românilor privind nivelul calităţii vieţii”. Acesta din urmă nu a fost unul din indicatorii măsuraţi în cadrul barometrului, însă studiile ICCV anterioare au relevat un nivel mai degrabă ridicat al satisfacţiei românilor comparativ cu nivelul efectiv de trai - de exemplu, condiţii proaste de locuire în mediul urban, dar evaluate pozitiv). Barometrul este foarte interesant de citit, evident pentru cei care au răbdare (http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb69/eb69_ro_nat.pdf). Un element interesant de exemplu este creşterea încrederii în media cu 10% în ultimul an de zile, s-a ajuns la un nivel de încredere ridicat comparativ cu instituţiile (partidele, Parlamentul, Guvernul, justiţia în continuare au un nivel scăzut de încredere din partea românilor).

Dezbaterea din studio nu mi s-a părut bine gândită…a fost un reprezentant al sindicatelor (ar fi trebuit să fie un sociolog) şi un analist media. Discuţia, destul de superficială, s-a îndreptat spre puterea efectivă de cumpărare şi spre atitudinea/strategiile băncilor (adică s-a îndepărtat de subiectul propus).

 

Despre satul global

Cum arată satul global, să ne imaginăm o hartă…uriaşe autostrăzi ale informaţiei, pe lângă care se deschid nişte “organizaţii virtuale” (platforme electronice), o serie de “poieni ale lui Iocan” virtuale (forumuri) şi o mulţime de “proprietăţi private” deschise însă oricărui vizitator (bloguri). Deocamdată, există mulţi utilizatori care nu au nici o proprietate particulară şi accesează lumea virtuală anonim. E mai comod statutul de spectator din umbră şi prezintă numeroase avantaje: nu se pierde timp pentru gestionarea username-urilor şi mesajelor, nu există expunere, e o poziţie care permite critica celor care sunt “în luminile rampei”(e uşor de criticat, mai greu de realizat)…

Cum arată patologiile informării şi comunicării în spaţiul virtual? Mult mai amplificate decât în spaţiul social real, pentru că dimensiunile satului global sunt uriaşe pe lângă comunităţile clasice: asta face ca un zvon propagat printr-o reţea de bloguri să fie imposibil de gestionat pentru că nu se poate reface traseul exact. Informaţia se distorsionează mult mai rapid prin fenomene de comunicare interpersonală pentru că nu există doar reţeaua de contacte vizibilă, ci şi reţeaua invizibilă (pm-uri, mailuri) şi la nevoie există şi reţeaua de relaţii de “suprafaţă”, cele din spaţiul real. Până de curând nu m-am gândit niciodată că poate exista şi bârfă în satul global, şi că întrece bârfa reală atât în intensitate cât şi în amploare: ca şi în cazul zvonului virtual, distorsionările pot însemna o totală schimbare de sens, iar distanţele şi lipsa contactului direct îi pun pe cel vizat în imposibilitatea de a corecta imaginea falsă care i se creează. În lumea reală bârfa are un domeniu de întindere mic, pentru că are loc în lumea în care personajul real evoluează. Există posibilitatea ca informaţiile eronate să se corecteze în timp…însă în spaţiul virtual, totul e o poveste. Se poate inventa orice.

 

Sociolog sau comunicator? (I)

Îmi pregătesc intervenţia pentru luni după-amiază. Are loc o întâlnire a Ad Hoc Council (European Government Business Relations Council) şi sunt invitaţi mai mulţi reprezentanţi ai guvernului şi societăţii civile. (Intervenţiile sunt scurte şi informale, şi sunt urmate de discuţii libere. Sunt curioasă cât de informale vor fi intervenţiile celorlalţi, având în vedere că mai sunt invitaţi să ia cuvântul doi miniştri, un secretar de stat, ambasadorul Marii Britanii ş.a. …)

Dilema mea, când pregătesc o astfel de intervenţie (pe tema “Romania today: social issues”), este oscilaţia între perspectiva de sociolog şi cea de comunicator (în general o adopt pe cea din urmă): sociologul are o viziune imparţială şi de obicei mai dură, prezintă realitatea aşa cum este, fără a se preocupa de impactul de imagine asupra ţării/instituţiilor, subliniind eventual deficienţele funcţionale şi considerându-se un “purtător de cuvânt al celor mulţi şi anonimi”. În schimb, comunicatorul calculează acest impact şi nuanţează prezentarea unor elemente obiective ponderând aspectele negative şi evidenţiindu-le pe cele pozitive, chiar dacă acestea din urmă sunt doar la nivel de tendinţă. Deci, obiectivitate sau comunicare strategică? În acest moment înclin să cred că voi prezenta o perspectivă sociologică, chiar dacă nu este cea mai înţeleaptă atitudine posibilă….mă mai gândesc până luni :).

 

Are you a cultural creative?

Conceptul cultural creative a fost introdus de sociologii americani pentru a desemna o categorie aparte prin diferenţiere de două categorii generice, modernii şi tradiţionalii. (Conceptul, extrem de interesant, a stat la originea unei cercetări finanţate printr-un grant CNCSIS acordat facultăţii noastre, grant care se încheie anul acesta). Autorii cărţii au publicat între altele şi un chestionar prin care oricine poate afla dacă se încadrează sau nu în categoria cultural creatives.

Te încadrezi în categoria cultural creatives dacă ai marca cel puţin zece din temele de mai jos:

1. iubeşti natura şi eşti îngrijorat de distrugerea ei;

2. eşti preocupat de viitorul planetei (încălzirea globală, suprapopularea, distrugerea pădurilor);

3. ai accepta să plăteşti mai multe taxe dacă ai şti sigur că banii ar folosi la stoparea unui fenomen nedorit care afectează pe toată lumea (de exemplu protecţia mediului);

4. dai o mare importanţă dezvoltării şi întreţinerii relaţiilor personale;

5. doreşti să ajuţi alţi oameni şi să îi faci să îşi actualizeze potenţialul;

6. ai face voluntariat pentru una sau mai multe cauze bune;

7. te preocupă dezvoltarea psihologică şi spirituală;

8. consideri spiritualitatea sau religia ca importante în viaţa ta dar eşti preocupat şi de moralitate în politică;

9. doreşti mai multă egalitate între bărbaţi şi femei, sau mai multe femei lider în afaceri şi politică;

10. eşti preocupat(ă) de violenţă şi de abuzul asupra femeilor şi copiilor;

11. doreşti ca statul să se preocupe mai mult de educaţie şi de bunăstarea copiilor, de reconstruirea unor comunităţi, şi de un viitor protejat ecologic;

12. nu eşti satisfăcut(ă) de ce oferă nici partidele de la putere nici cele din opoziţie şi ai dori o cale alternativă care nu este neapărat cea de mijloc;

13. tinzi să fii optimist(ă) cu privire la viitor şi nu te laşi influenţat(ă) de viziunea pesimistă şi blazată a mass-media;

14. doreşti să fii implicat(ă) în crearea unui climat mai bun în ţară;

15. urmăreşti impactul marilor companii: extindere, poluare, exploatarea forţei de muncă;

16. îţi controlezi bine fondurile proprii şi nu eşti îngrijorat(ă) de risipă;

17. respingi ostentaţia şi preocuparea excesivă pentru bogaţie şi bunuri de lux, şi nu le socoteşti indicatori ai succesului cuiva;

18. îţi plac oamenii interesanţi şi locurile exotice, şi îşi place să experimentezi şi să înveţi despre alte moduri de viaţă.

 

Anomia şi generaţia tânără, la români

Termenul de anomie a fost introdus de Durkheim acum mai mult de un secol pentru a desemna dereglarea funcţionării unui sistem/subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor sociale. Anomia socială produce anomia psihică (frustrare, înstrăinare, alienare): unii dintre indivizii mai fragili interior (în special adolescenţii) reacţionează în acest fel la dezechilibrul social. În România acesta este tabloul actual: normele şi valorile s-au dezintegrat continuu după 1989, dar fie au fost înlocuite cu non-valori, fie au rămas spaţii simbolice “vide” în referenţialul colectiv (exemplu, moralitatea ca valoare a fost eliminată, fără a fi înlocuită de altceva). Anomia socială se manifestă în final prin anomie psihică, prin devianţă: generaţia tânără nu reuşeşte să găsească o cale de orientare în concertul confuz care este viaţa actuală, atunci se blochează într-o atitudine de refuz care poate sfârşi şi în sinucidere.

În lucrarea lui Durkheim “Sinuciderea”, noţiunea de anomie se regăseşte în clasificarea sinuciderilor: “egoiste”, “altruiste”, “fataliste” si “anomice”. Auzind ce s-a prezentat în media despre “curentul emo” (http://tvr.ro/articol.php?id=38091&c=0), am putea fi tentaţi să îl încadrăm la “sinucideri fataliste”, dar încadrarea corectă este la “sinucidere anomică”. Societatea însăşi, prin boala ei, produce acest tip de devianţă la adolescenţi, şi apoi îi învinuieşte/suspectează/supraveghează considerându-i un pericol…Constrângerea nu a reprezentat niciodată un mijloc eficient de a controla un fenomen social, aşa cum nici la nivel individual sancţiunile şi controlul nu au obţinut vreodată rezultate pe termen mediu. De fapt, societatea noastră reacţionează în mod primitiv la tot ce consideră o ameninţare - şi, din păcate, fenomenele şi comportamentele nedorite se intensifică. Am o strângere de inimă gândindu-mă la câte cazuri de sinucideri vor mai fi din cauza marginalizării şi a lipsei de înţelegere şi asistenţă psihologică…

 

Schimbarea rolurilor de gen în familie

Un studiu reluat de Evenimentul zilei de duminică (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/802027/

Femeia-castiga-mai-bine-Cum-reactioneaza-el/) - despre care s-a discutat şi ieri la “Ora de ştiri” - relevă creşterea independenţei financiare a femeilor din Europa şi schimbarea rolurilor tradiţionale în familie: inegalitatea de status se estompează, soţul şi soţia devin parteneri. O mare parte dintre bărbaţi cred că femeile ar trebui să aibă un rol social activ, iar veniturile mai mari ale soţiilor li se par un avantaj.

În România însă creşterea veniturilor aduse de femei în familie nu duce la o reconfigurare a rolurilor acestora. Situaţia diferă foarte mult de ţările central şi vest europene, în primul rând pentru că inegalitatea genurilor şi socializarea diferenţiată sunt mai puternice comparativ cu restul Europei (iar inegalitatea de gen reprezintă o constantă socială în România). În al doilea rând, evoluţia din perioada comunistă a consolidat această diferenţă: spre deosebire de alte societăţi, femeia avea şi un rol intern în familie (menaj şi creşterea copiilor) şi un rol extern (majoritatea femeilor aveau şi viaţă profesională). În mod paradoxal, activitatea profesională a femeilor şi independenţa financiară nu se asociau cu o creştere a statusului lor în familie, pentru că statusurile prescrise prin normele sociale tradiţionale erau mai puternice (”bărbatul e capul familiei”, “bărbatul are mai mult drepturi decât obligaţii”). În ultimii douăzeci de ani se întrevăd unele tendinţe de echilibrare a statusului în cazul femeilor independente financiar…însă modificarea rolului tradiţional pare a fi determinată mai mult de modernizare (facilitarea menajului şi creşterii copiilor prin inovaţii tehnologice şi sociale) decât de o schimbare a mentalităţii. De asemenea, creşterea independenţei financiare a femeilor se asociază cu o creştere a ratei divorţialităţii, pentru că unele dintre ele consideră că bărbaţii aduc prea puţin în familie la nivel de rol (sunt vag definite elemente ca responsabilitatea, participarea la administrarea veniturilor comune, la  educarea copiilor, la întreţinerea  căminului, iar participarea lor este în consecinţă) .

Un detaliu din articol mi s-a părut foarte sugestiv: bărbaţii crescuţi de femei de carieră au o atitudine mai egalitaristă cu privire la rolul partenerei (şansa ca ei să întâlnească o parteneră care să vrea să fie întreţinută scade). În România însă, socializarea viitorilor bărbaţi de către mame (socializarea băieţilor, în special) reproduce de fapt inegalitatea statusurilor (chiar şi la generaţiile mai tinere). Deci, de reţinut pentru mame: dacă vor ca generaţiile viitoare să construiască un alt tip de familie, să se gândească la ce idei transmit copiilor despre rolul pe care îl vor avea în familia lor viitoare.

 

Religie şi evoluţie socială

Ochiul sociologului obişnuit cu tablouri de ansamblu este frapat de distanţa între realitatea socială şi principiile ortodoxiei, în România zilelor noastre. Suntem o societate în care Biserica are un capital foarte înalt de încredere, în ciuda contradicţiilor şi crizelor de comunicare care afectează din când în când imaginea instituţiei. Omogenitatea religioasă este o componentă care individualizează societatea noastră în regiunea în care este plasată. De asemenea, este evidentă creşterea frecvenţei practicii religioase: în ultima vreme bisericile sunt frecventate asiduu, în comunicarea publică se face apel mai des la valori, nume şi evenimente religioase reprezentative. Totuşi, nimic mai departe de aplicarea efectivă a acelor valori decât viaţa socială din România de azi. “Măsurătorile” pe practică socială şi valori morale/religioase (am pus ghilimele pentru că o corespondenţă de acest gen este greu de făcut din cauza diferenţei între valori afirmate şi valori efective) ar situa societatea românească la “minus”. Totodată, există societăţi care, chiar fără o practică religioasă asiduă ca la noi, reuşesc să pună în aplicare mai mult aceste principii: respectul faţă de semeni, mila faţă de cei bolnavi, ocrotirea celor mai slabi sau fără apărare, toleranţa faţă de cei care sunt diferiţi, bunăvoinţa, iertarea…De ce, atunci, s-a intensificat practica religioasă? Dacă privim societatea prin metafora biologică, de “organism” viu care are o anumită stare de sănătate, apelul la religie apare ca un remediu pentru un organism social foarte bolnav, profund depresiv, care nu îşi mai găseşte echilibrul şi direcţia. Ortodoxia este, dintre toate variantele creştinismului, religia în care Dumnezeu este cel mai aproape de om. “Transcendentul care coboară” şi viziunea organică, atât de potrivite cu ipostaza tradiţională a spiritului românesc, după cum demonstra inegalabil Blaga în Trilogia culturii, pot explica în parte mecanismul prin care ortodoxia recâştigă oameni care o bună parte din viaţa lor au fost creştini doar cu numele. Drumul spre evoluţia spirituală este însă lung şi plin de ispite… şi mai lungă este perioada după care se pot vedea efectele acestui proces la nivel colectiv. Între timp, vom asista la nenumărate false demonstraţii de devotament pentru aceste valori (politicienii care mai nou toţi “cred” în Dumnezeu) la nenumărate cazuri de mimetism facil (oamenii care se închină în autobuz cu spatele la biserică sau îşi fac cruce strâmb) la nenumărate contraste între afirmarea valorilor şi comportament (”creştinul de duminică”), la nenumărate sărbători creştine care sunt doar pretexte pentru mese copioase şi cadouri, trăirea religioasă fiind pe al doisprezecelea plan…and so on. Deocamdată putem spune: chiar dacă unii oameni intră absent, superficial sau conformist într-o biserică, este mai bine decât dacă nu ar intra deloc…poate într-o zi ce aud în biserică va ajunge şi în inima lor.

 

Agenda media şi agenda socială

Este interesant de observat intersecţia între spaţiul real şi spaţiul virtual. În cercetarea mea exista presupunerea că blogurile nu vor prelua decât acele ştiri care sunt şi pe ordinea de zi socială - însă nu mă aşteptam ca selecţia să fie atât de radicală aşa cum a ieşit la analiză. Plastic vorbind, e ca şi cum organismul social ar avea plăgi cronice şi, din când în când, media le atinge cu un deget şi ele se inflamează brusc…iar blogurile sunt ca un reactor chimic care arată locul şi intensitatea bolii.

Cum este acum cazul fetiţei ucise de câini la Constanţa. Tuturor celor care sunt părinţi le-a tremurat inima de milă şi indignare…iar cei care nu sunt părinţi au (re)descoperit pentru a mia oară că România este o junglă, la propriu.

(Dezolant este că asemenea tragedii devin pretexte pentru un val de cruzime necontrolată, un prilej pentru ca instinctele agresive reprimate ale multora să iasă la iveală…iar de la cruzimea faţă de animale la cruzimea faţă de oameni nu este decât un pas. În ultimii zece ani, fiecare eveniment nefericit legat de câini a fost urmat de un val scurt de “eutanasieri” care a împărţit societatea în două tabere aflate în război, exterminatori şi apărători ai câinilor - după care lucrurile au revenit la normal, adică la nepăsare şi lipsă de prevedere…Este mai uşor să previi decât să faci faţă la crize- este o afirmaţie care rămâne în cărţi şi în sălile de curs. Se vorbeşte de ani de zile de sterilizarea câinilor fără stăpân, ceea ce în timp ar duce la o scădere lentă a numărului lor, dar sterilizarea a fost făcută doar de câteva ONG-uri, pe banii lor - limitat, în consecinţă. Dezbaterile televizate pentru alegerile locale nu au arătat până acum decât lipsa de informare sau de strategie a candidaţilor cu privire la problemă. Acum 4 ani competentul primar al capitalei, atunci candidat, spunea într-o dezbatere că “mai întâi îi sterilizăm, apoi îi eutanasiem” (?!)… de ce să ne mirăm că rănile sociale dor în continuare? Ei aud, dar se gândesc la alte lucruri…cum ar fi de înlocuit borduri bune cu borduri proaste şi scumpe. Să trăiască aleşii noştri! Să ne uităm bine la ei. Ei ne reprezintă.)

 

Etnometodologia, simţul umorului şi troleibuzele

(Etnometodologia este o ramură a interacţionismului simbolic care presupune decodificarea normelor implicite care orientează viaţa colectivă. O modalitate de a le testa cum funcţionează este de a le răsturna prin comportamente neaşteptate, care provoacă reacţiile de protest ale celorlalţi indivizi: de exemplu, un actor social care îşi vizitează mama şi se poartă ca un chiriaş, un student care merge la cursuri şi se comportă ca la un bar…sau forma uşoară, mersul la un eveniment de protocol în ţinută informală. La fel de interesantă este analiza situaţiilor provocate involuntar de personajele deviante.)

….Ploaie de iarnă rătăcită în aprilie. Fluviul de maşini curge impersonal, împrăştiind cu generozitate pe trotuare şuvoaie de apă peste trecătorii deja resemnaţi. Din neantul de metal apare statura şovăitoare a unui troleibuz. Nu se mai vede nimic salvator în jur, aşa că trecătorii urcă într-un şir nesfârşit. După câteva secunde în care se face pe tăcute negocierea locurilor, nivelul de stres scade brusc în limitele normale şi face loc, doar pentru o clipă, unei stări de calm. Brusc, cineva începe să vorbească cu voce tare…nu este un cerşetor, deşi recită versuri. E inofensiv, dar ar avea nevoie de ajutorul unui psihiatru. E coerent, numai că schimbă subiectul foarte rapid, din două în două propoziţii…pare cultivat, dar dezechilibrat. Studentele de pe interval zâmbesc în tăcere. Un om care s-a îndreptat spre uşă cu încetineala unei broaşte ţestoase deschide gura să îi spună ceva, dar se răzgândeşte. Bărbaţii de pe scaune schimbă priviri cu subînţeles. Dinspre uşă se aude vocea isterizată a unei gospodine: “Dar vrei, te rog, să taci?!” Uite am tăcut…(tace trei secunde) dar să ştii că nu sunt singur. Prietenul meu mi-a spus “ştii că tu eşti mai deştept decât mine? “iar eu i-am spus…”“Păi dacă eşti deştept, du-te să te pună aştia în guvern”, îl întrerupe cineva de la geam. Studentele izbucnesc în râs. Cui îi pasă de o rămurică? Codrului nu-i pasă…“Domnule, intervine din nou gospodina, dacă nu taci, te dăm afară”. Omul greoi de lângă ea prinde curaj şi spune şi el în surdină: “Da. Să îl dăm afară”. Nastra naradnaia…”I-auzi, comentează personajul de la geam, încurajat de râsul vesel al studentelor, acum ai luat-o pe limba lui Iliescu. Dar ceva în limba lui Shakespeare nu ştii să ne spui?” Muje sva jelaiu, dreznia strana…Studentele se prăpădesc de râs. Râd atât de tare, încât râsul se întinde într-o jumătate de troleibuz. În faţa valului contagios, gospodina pare încurcată şi renunţă la sentinţa pe care o pregătise. Troleibuzul opreşte în prima staţie. Trecătorul incomod coboară şi, de jos, îi spune gospodinei care a rămas în troleibuz: I know where I am…

(We know where we are too…unfortunately…)

 

“Femeile sunt de pe Venus, bărbaţii sunt de pe Marte”

(Această poveste umoristică, pe care am adaptat-o din folclorul electronic, a fost probabil iniţiată de un autor care crede că genurile sunt perfect complementare. Eu nu sunt de acord cu separarea artificială a genurilor, e oarecum stereotipă; totuşi, nu putem nega că influenţa emoţională a femeilor asupra bărbaţilor a provocat evenimente importante în istorie).

Istoria umanităţii (pe scurt)

1. Femeia nu mai acceptă să locuiască în copac. Şi plânge. Bărbatul descoperă peştera.

2. În peşteră e frig. Femeia plânge. Bărbatul descoperă focul.

3. Copiilor le e foame. Femeia plânge. Bărbatul descoperă arcul şi pleacă la vânătoare.

4. De la atâta carne, copiii se îmbolnăvesc. Femeia plânge. Bărbatul descoperă agricultura.

5. În peşteră e umezeala, copiii răcesc şi fac pneumonie. Femeia plânge. Bărbatul construieşte mai întâi un bordei, apoi o casă din lemn şi piatră.

6. Femeia se plictiseşte de atâta stat în casă şi vrea să-şi lărgească orizontul. Normal, începe să plângă. Bărbatul inventează roata, domesticeşte calul şi descoperă barca.

7. Femeia începe să compare ce are ea cu ce au celelalte femei din trib şi plânge pentru că vrea să aibă cel mai mult. Bărbatul descoperă proprietatea.

…………………………………………………………………………

ni. Hainele din lână sunt aspre şi zgârie. Femeia plânge. Bărbatul descoperă hainele din in (care tot aspre sunt - Femeia suspină) şi într-un final hainele de mătase.

……………………………………………………………………….

nii. Femeia observă că seamănă prea mult cu semenele ei. Şi incepe să plângă. Bărbatul inventează fardurile şi bijuteriile.

…………………………………………………………………….

niii. Lumânările şi lămpile cu gaz nu luminează suficient oglinda în care se uită Femeia toată ziua. Femeia plânge. Bărbatul descoperă electricitatea.

………………………………………………………………………..

Nxi. Femeia se plictiseşte, ar vrea să ştie ce mai fac ceilalţi oameni de pe planetă. Bărbatul inventează televiziunea ca să nu o mai audă că plânge.

……………………………………………………………………….

Nxx. Femeia simte nevoia de a “evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispoziţie pentru excursii în străinătate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de văzut, afară e vreme urâtă. Capac peste toate, ca de obicei, Bărbatul nu e acasă şi oricum n-ar înţelege mare lucru din starea ei. Femeia ar avea aşaaaaa… un chef de a scrie ceva care să-i aducă complimentele unor necunoscuţi, dar să fie o chestie care să păstreze anonimatul şi totul sa fie sub control… Pentru a nu ştiu câta oară în istorie, Femeia începe să plângă. Bărbatul inventează blogul.

Morala: Când femeile plâng, umanitatea evoluează.