A fi sau a nu fi…preparator

Probabil că unii absolvenţi care au terminat printre primii (sau studenţi din anul terminal care simt că le-ar place să predea) se întreabă ce ar trebui să facă pentru a intra în viaţa universitară în calitate de profesori. De multe ori drumul pare mai complicat decât este în realitate. Iar întâmplarea face ca uneori mediul universitar să pară atât de inaccesibil (sau de puţin tentant) încât există destul de puţini doritori…Este adevărat că viaţa de profesor la început oferă mai mult solicitări decât recompense. Postura de preparator este una în care sunt încă multe de învăţat, atât în plan pedagogic cât şi în câmpul specific al disciplinei. Dar şi satisfacţiile, pentru cei care sunt motivaţi intrinsec, nu sunt de neglijat.

Deci, un student/absolvent ar putea să se gândească să fie preparator la o anumită disciplină dacă:

- a avut nota maximă la disciplina respectivă;

- a audiat majoritatea cursurilor;

- a citit din pasiune mai multe cărţi în domeniu şi şi-a format o viziune;

- până acum a demonstrat un simţ pedagogic “neoficial” (a avut colegi/prieteni cărora le-a explicat modele, perspective şi metode);

- (dacă este absolvent) are o medie generală mare şi a avut lucrarea de licenţă la disciplina respectivă sau la o disciplină apropiată;

Iar algoritmul este simplu, ţine de menţinerea comunicării cu profesorul (subliniez, cu profesorul/profesorii, nu cu asistenţii: mulţi studenţi dintre cei mai buni comunică doar cu asistenţii pentru că probabil îi văd mai des sau se simt mai apropiaţi ca vârstă…însă doar titularul de disciplină poate evalua dacă “cel care candidează” ar fi potrivit în echipă sau nu). Studentul/absolventul îşi poate arăta interesul pentru disciplină şi demonstra calităţile colaborând la proiecte de cercetare, în timpul şi după terminarea facultăţii. În timpul colaborării studentul află suficiente detalii despre “fişa de post” a unui preparator/asistent pentru a lua o decizie.

Ceea ce este sigur, este că facultăţile din Bucureşti duc lipsă de tineri talentaţi pentru că mediul academic este considerat neatrăgător din cauza condiţiilor materiale pe care le oferă…aşa este, doar la prima vedere. Rămâne ca pasionaţii să descopere treptat şi avantajele.

 

“Top 10″ al greşelilor în lucrări de licenţă, iunie 2008

Problemele de mai jos se referă în special la partea aplicativă pentru că ea a fost în centrul atenţiei. Partea teoretică a avut în această sesiune un nivel scăzut de interpretare personală şi evaluare critică, situaţie în care evaluarea se limitează la corectitudine (să fie bine structurată, clară, onestă, cu citarea tuturor surselor).

De asemenea, subliniez că mă refer la ce am văzut în cele trei zile de licenţă (lucrări pe “discipline învecinate”cu cele pe care le predau):

1. Instrumente greşit construite (scale de răspuns pare, scale da-nu sărace în informaţie, întrebări prea specializate, lipsa variantei “nu ştiu”).

2. Lipsa ipotezelor sau formularea lor incorectă (afirmaţii de bun-simţ considerate drept ipoteze).

3. Metode greşit alese (interviu în loc de observaţie sistematică, chestionar în loc de interviu) sau folosirea unei singure metode când tema ar fi cerut analiză cantitativ-calitativă.

4. Eşantion prea îngust sau segment ales greşit pentru aplicarea instrumentului (cu rezultate nerelevante).

5. Studii de caz “povestite” în urma observaţiei participative nesistematice.

6. Lipsa soluţiilor propuse sau soluţii sumare sau nerealiste pentru problemele identificate.

7. Structura studiului de caz neconformă cu ce s-a cerut pe site.

8. Lipsa concluziilor generale (sau concluzii generale care reiau de fapt studiul de caz).

9. Reluarea introducerii în loc de concluzii (recapitulare a lucrării în final în loc de concluzii).

10. Date nerelevante prezentate în studiul de caz (prezentări prea lungi ale organizaţiilor alese pentru studiu).

Dincolo de amănunte, problema cea mai mare este că studenţii nu ştiu să gândească un studiu de caz…nu reuşesc să identifice corect problemele, sau să le vadă proporţiile. De asemenea, nu reuşesc să vadă factorii care influenţează variabilele studiate şi nu operaţionalizează corect conceptele. Acestea nu sunt prevăzute în structura studiului de caz, dar sunt obligatorii pentru o “lucrare de nota 10″.

 

Studenţii şi lucrarea de licenţă

Există mai multe categorii de studenţi/mai multe tipuri de atitudine faţă de lucrarea de licenţă. După atâtea sesiuni la care am asistat, aceste tipuri au devenit evidente.

a) Absolventul conştiincios. Este cel care îşi ia tema de licenţă cu minim un an înainte, nu pierde nici un prilej de a se informa şi de a citi tot (inclusiv “condiţiile de elaborare şi de redactare…). Este un caz uşor de coordonat pentru că este meticulos, prezintă texte cu o formă ireproşabilă şi nu rămâne niciodată pe ultima sută de metri. Aspectul dificil este că doreşte notă mare şi nu totul e controlabil de coordonator (mai ales modul în care prezintă lucrarea).

b) Cercetătorul. Este cea mai fină rasă de absolvenţi, cei care vor face excelenţă oriunde vor merge…sunt cei care “şi-au mobilat mintea” cărămidă cu cărămidă în anii de facultate, mânuie foarte sigur conceptele şi metodele, au lecturi numeroase şi interesante, şi pot investiga aspecte complexe ale realităţii. Puţini ca număr şi greu de îndrumat pentru că aşteaptă mereu o hrană intelectuală de calitate (ieri şi azi am văzut doar două asemenea persoane).

c) Omul experienţei. Este cel care crede că “practica e mama învăţăturii” deci e suficient să se afle într-o organizaţie interesantă ca lucrarea să fie bună….prin urmare, nu dă doi bani pe cărţi, teorii, argumentare, sau structură şi metode sistematice. Crede că dacă povesteşte cât mai coerent la partea aplicativă şi lipeşte în loc de teorie materiale de la traininguri, e suficient. Greu de coordonat, pentru că nu vrea să citească şi nu vrea să piardă timp cu structurarea studiului de caz şi aplicarea de metode sistematice.

d) Sentimentalul. Este cel care se implică foarte mult în partea aplicativă şi nu poate să scrie decât subiectiv şi eseistic…toate instrumentele şi comentariile sunt impregnate de o “vedere de aproape”. O categorie simpatică, pentru că pun suflet şi adesea au abilităţi bune de comunicare orală. Destul de greu de antrenat în timp scurt pentru modificarea perspectivei şi stilului de redactare.

e) Superficialul. Este cel care “are un job şi nu prea are timp”, “e prea mult plecat în străinătate”, “îi place subiectul dar are probleme personale”. Greu de adus cu lucrarea în formă acceptabilă şi la nivel satisfăcător, pentru că nu are decât un singur gând: să scape cât mai repede. Este cel căruia i se fac continuu observaţii dar nu corectează…sau corectează parţial, “de ochii lumii”.

f) Oportunistul. Este cel care caută lucrări gata făcute (sau măcar studii de caz), sau să adapteze cu minim efort o parte aplicativă care eventual nu se potriveşte la disciplină sau la cerinţe…este cel care dă copy paste în neştire la pagini întregi de curs, crezând că profesorul nu ştie ce a scris acolo. Pentru mine este cea mai nesuferită categorie pentru că se consumă multă energie şi timp pentru identificarea plagiatelor.

g) Naivul. Este cel cu bună credinţă şi intenţii bune dar fără nivelul intelectual necesar: oricât s-ar lucra cu ei, bagajul acumulat anterior nu permite să depăşească la absolvire un anumit nivel: nu poate gândi aspecte complexe, chiar dacă încearcă să citească, să lucreze şi să se achite de obligaţii (categoria “studenţii spun lucruri trăsnite”….).

h) Egocentristul. Este o persoană suficientă, care consideră că atât cât ştie (nu contează cât )este bine, deci nu are nimeni voie să problematizeze sau să întrebe prea mult. Sunt cei pe care îi elimin din coordonare, indiferent câte resentimente ar avea, pentru că de fapt nu acceptă coordonarea: vin prea târziu cu texte despre care nu dau explicaţii sau la care nu vor să schimbe nimic (dacă sunt ale lor sunt perfecte…)

Rămâne să se gândească şi cei care încă sunt studenţi în ce categorie vor să se încadreze când vor ajunge la final ;).

 

Statutul expertului în relaţii publice, văzut prin ochii studenţilor de anul I :)

Am primit pe mail câteva “perle” la examenul de relaţii publice din anul I. Iată câteva care se referă la poziţia expertului în relaţii publice într-o organizaţie:

1. PR-istul trebuie să fie un bărbat adevărat sau “de 3 ori femeie”.

2. PR-istul trebuie să îşi asume atât victoriile cât şi eşecurile care îi sunt date de către liderul organizaţiei.

3. În primul rând specialistul în PR trebuie să fie bărbat, peste 35 ani, pentru că aceasta exprimă putere şi forţă de muncă mai mare. În al doilea rând el trebuie să ţină cont şi de persoanele feminine din organizaţie, mai ales dacă acestea sunt în posturi de conducere.

4. Specialistul în relaţii publice trebuie să fie un bun tată de familie, după modelul lui Ivy Lee.

5. Specialistul în PR este omul care când toată lumea stă liniştită el se agită încercând să găsească probleme şi rezolvări posibile pentru acestea anticipat.

6. PR-istul este omul care trebuie să muncească până “cade ca o muscă moartă”.

7. PR-istul dacă vrea să fie specialist trebuie să se împrietenească foarte bine cu biblioteca publică.

8. PR-istul trebuie să fie în stare să sustragă concluziile şi rezultatele pe care le aşteaptă el însuşi de la lider.

 

Sociology of deviance

Sunt ani de zile de când nu m-am mai gândit la această simpatică disciplină - titlul postării este în engleză pentru că în engleză am şi urmat acest curs, în anul III de facultate, cu profesorul John Ely (era din L.A., SUA). Pentru mine a fost singura experienţă de contact cu sistemul american de învăţământ, dar a fost suficient ca să mă transforme. Era o distanţă imensă între stilul pedagogic american şi stilul românesc. Profesorii noştri de la Sociologie aveau charismă, dar se situau la mare depărtare de noi studenţii…cursurile erau prelegeri, comunicare unidirecţională. Nu existau nici cursuri, nici cărţi, iar audierea de cursuri era de fapt transcriere contra cronometru. Mă perfecţionasem la acest aspect, încât cursurile mele erau vânate de colegi, dar ce folos! Iar seminarele erau citiri de conspecte foarte slabe calitativ - adesea le-am şi eliminat din program, preferam să mă plimb prin Cişmigiu. Era foarte frig în Facultatea de Sociologie… şi la propriu şi la figurat. În acest climat John ne-a arătat cum ar trebui să fie la un curs universitar. Curs cu suport tipărit (reader) la care nu scriam decât câteva idei pentru că se discuta tot timpul. Interactivitate şi libertate în exprimare, accent pus pe argumentare şi gândire critică. Paper assignment-urile erau citite foarte atent de profesor, cu comentariu pe margine despre ideile mai interesante, iar obiectivitatea era nota dominantă în atitudinea lui. Nici vorbă de orgoliu, suficienţă, receptivitate la laude, atât de des întâlnite la profesorii români. Cât despre atitudinea informală a profesorului, probabil că aceasta ne uimea cel mai mult…Ţinuta nonconformistă, în blugi, şi postura lejeră, erau de natură să şocheze o generaţie crescută într-un climat relaţional “de lemn” cum a fost educaţia primită în comunism. Acum, când sunt la rândul meu profesor, îmi dau seama că John a trebuit să facă faţă el însuşi la fenomenul de etichetare şi excludere despre care ne vorbea. El era deviant în România şi era tratat ca atare, atât în mediul social cât mai ales în mediul universitar. Colega mea D., care mă adusese la acest curs opţional, îmi povestea despre reacţiile pe care le observa în mediul academic faţă de John. La data aceea am crezut că era vorba doar de respingerea culturii americane…nu, era vorba de conformism. Inovaţia într-un mediu social conservator (iar mediul social românesc este foarte conservator) este şi ea tot devianţă, şi respinsă ca atare…cei care o promovează au doar de suferit, deşi viziunea lor e valabilă şi ar merita să o înlocuiască pe cea veche. Iată că ne regăsim după aproape două decenii de la schimbarea din 1989, şi inovaţia îşi face drum la fel de greu. De ce să ne schimbăm dacă se poate să rămânem la fel?… Sau, şi mai şi, de ce să ne uităm la alţii şi să ne gândim ce ar fi bine să luăm de la ei?…E un efort inutil

 

Profesori şi studenţi în clasa virtuală (II)

Despre un alt tip de clasă virtuală, cea prin sistem videoconferinţă, nu am la fel de multe cuvinte de laudă. Este bine că există acest sistem (e bine că facultatea noastră are un sistem performant!) e important să se poată face predări la distanţe mari sau să se compună o clasă virtuală cu studenţi din două oraşe diferite, însă profesorii şi studenţii au nevoie de o perioadă de adaptare la acest sistem căruia îi va lipsi pentru totdeauna ceva esenţial…anume, interacţiunea. Predarea nu se confundă niciodată cu o şedinţă de organizare în care se pune accent pe transmiterea de informaţii - predarea înseamnă modelare reciprocă a mesajului şi receptării, iar feed-back-ul studentului are un rol esenţial. În clasa virtuală de acest tip feed-back-ul nonverbal, care e atât de important pentru adaptarea comportamentului profesorului, lipseşte cu desăvârşire…există cel mult un feed-back verbal care pare foarte redus fără informaţia implicită adiţională. Din câte spunea domnul profesor Chiciudean, prezent în sală alături de studenţi la primele predări, studenţii au avut nevoie de o perioadă de acomodare cu sistemul pentru că îl vizionau ca pe un film, nu înţelegeau că e vorba de un curs la care pot pune întrebări şi pot interacţiona. Ulterior, din câte am văzut, s-au adaptat şi au început să pună şi întrebări.

Însă din punctul meu de vedere, clasa virtuală online se situează net înaintea clasei virtuale filmate pentru că se construieşte un spaţiu special de interacţiune…spaţiu în care domină cuvintele. Şi cuvintele atrag realul, se ştie doar :)…

 

Profesori şi studenţi în clasa virtuală (I)

(S-au depus în sfârşit proiectele de cercetare pe Idei, după nişte situaţii neprevăzute ca de obicei. Se estimează că se vor depune cam 3000 de proiecte pentru această rundă de finanţare. Asupra “grantomaniei”, cum inspirat i-a spus Alex Cârlan astăzi, poate voi reveni cu o altă ocazie.)

Sper să reuşesc să trec notele în catalog la Comunicare Internă - master online mâine. Zilele acestea, în care am făcut slalom printre proiect şi corectat de lucrări, mi-am amintit, între altele, despre clasa virtuală. Săptămâna trecută, când ne-am întâlnit întâmplător mai mulţi dintre cei care predăm la masteratele online, mi-am dat seama că nu numai eu am o fascinaţie pentru această formă de învăţământ. Toţi cei care predau la masteratele online au un ataşament special faţă de clasa virtuală, poate pentru că este o experienţă aparte pentru un profesor. Predarea în clasa virtuală înseamnă dezvoltarea unui alt tip de abilităţi, complementare faţă de abilităţile folosite pentru predarea în sistemul clasic: dacă în sistemul clasic este importantă prezenţa fizică şi discursul oral, în sistemul online este importantă redactarea (capacitatea de exprimare şi argumentare în scris şi nu în ultimul rând viteza de reacţie). Dacă în predarea clasică discursul trebuie să fie cât mai amplu, în predarea online dimpotrivă, trebuie să fie un discurs cât mai scurt şi concentrat, cu direcţii şi sarcini clare pentru studenţi. În plus faţă de sistemul clasic, trebuie gândite măsuri clare prin care să se controleze fluxul şi termenii discuţiei. Pot intra şi o sută de studenţi simultan, deci este greu pentru un singur profesor să direcţioneze un asemenea flux (la unul dintre cursurile de Comunicare internă au fost aproape 700 de postări într-o oră de curs). Se pare că încă suntem singura facultate din ţară care organizează masterate în această formă de predare online în timp real- celelalte numesc “online” un învăţământ la distanţă mai sofisticat.

Nici pentru studenţii la masteratele online situaţia nu este una roz: participarea este una concretă, ei nu sunt prezenţi în clasa virtuală decât în măsura în care gândesc şi se exprimă (spre deosebire de clasa reală în care studentul poate să participe doar prin prezenţa fizică).

Rămâne de văzut cât de mult se va dezvolta această formă de învăţământ. Eu cred că este învăţământul viitorului…

 

 

Viaţa de profesor - partea nevăzută a lunii (II)

 Mă gândeam azi în timpul întâlnirii de evaluare a masteratului (acum e o pauză iar eu am sărit peste masa de prânz) că postul anterior este interpretabil şi revin cu sublinieri.  Tabloul de mai jos caracterizează viaţa într-o facultate dinamică, în care eşti obligat ca profesor să îţi stabileşti un standard cât mai ridicat, să cauţi mereu să evoluezi. Practic, nimeni nu ne obligă să depunem proiecte sau să întrăm în grupuri de cercetare. Dar nu poţi să te limitezi la a ţine ore şi la a corecta lucrări. Cursurile cer să fie actualizate destul de des şi actualizarea (mai ales în cazul unei facultăţi centrată pe formare de abilităţi) nu se poate face decât prin ancorarea în realitate (fie că ancorarea se referă la practica în comunicare prin colaborare cu alte organizaţii, fie că se referă la cercetare ca să poţi da substanţă cursurilor).

Evident că la acest tablou se adaugă viaţa de Bucureşti aşa cum o ştie toată lumea (în care orice ieşire în oraş a devenit o catastrofă pentru că pierzi în autobuz trei ore în care ai fi putut face multe) - dacă am fi fost într-un campus cum sunt cele americane, în afara oraşului, în care toate să se rezolve în interior sau prin Internet, poate că starea noastră de spirit ar fi fost alta.

Din când în când însă te opreşti şi te întrebi dacă nu cumva, tot căutând noi provocări profesionale, o bună parte din viaţa adevărată trece pe lângă tine…  

 

Viaţa de profesor - partea nevăzută a lunii (I)

Din afară, privită cu ochiul adesea necruţător al studentului, viaţa de profesor pare cel puţin lejeră…câteva cursuri/seminare pe săptămână, unele cu audienţă, altele cu mai puţină audienţă (diferenţe foarte mari în funcţie de mărimea anului /masteratului, profil, an, nivelul şi interesul studenţilor). În rest nu e nimic vizibil…probabil că la acest sfârşit de februarie nu fac nimic altceva decât să se plimbe prin parcuri şi să se bucure de primăvara venită mai devreme, nu? Să vedem dacă este aşa şi să aruncăm o privire în agenda mea pentru această săptămână:

- 400 de teste de corectat la Comunicare Managerială şi RP (Master Resurse Umane), Bucureşti şi centre, forma la distanta, centrele până vineri (60 lucrari), Bucureştiul până luni  (de trecut şi notele! durează două ore numai trecerea notelor în catalog);

- joi/vineri, întâlnire pentru acreditarea Masteratului de Comunicare şi Relaţii Publice (evaluarea unui dosar cu cinci volume la care am lucrat două luni - o activitate cronofagă şi obositoare pentru toţi coordonatorii de masterate şi pentru toţi colegii din echipa administrativă care au lucrat la părţile comune ale dosarelor);

- de încheiat (până luni! e  o promisiune) situaţia studenţilor la masteratele online, 200 de aplicaţii şi note la participare la Comunicare Internă (Master Comunicare în Afaceri) şi Introducere în Managementul Organizaţiilor Şcolare  (Masterat Educaţional);

- de terminat un proiect de cercetare CNCSIS pe zona organizaţii care se va depune săptămâna viitoare;

- de continuat în week-end cercetarea cu media sociale (partea mea se referă la preluarea ştirilor în media sociale) - face parte dintr-o cercetare mai mare numită Discursul informaţional al televiziunii şi construirea spaţiului public, condusă de domnul profesor Drăgan;

- de lucrat la  două cărţi….

?! Oare cum a fost afară ieri? A fost soare?…Am trecut puţin printr-un parc dar nici nu am observat….

 

Predare şi analiză comportamentală

Câteva gânduri despre metodele de predare, la început de sesiune … 

În acest secol al supervitezei şi al informaţiei electronice, studenţii încep sa practice din ce în ce mai mult ”Mac Asimilarea” sau, şi mai şi, “Mac Facultatea”…cer informaţie concentrată, sintetizată, vor scheme, idei, concluzii înainte de ipoteze… reţete despre “cum să faci” înainte de “cum să fii”…. argumentarea e pe cale de dispariţie, lucrările academice “clasice”  (cu bază teoretică, ipoteze, concluzii) par nişte meteoriţi cazuţi într-un câmp de flori inocente (mă refer la celelalte lucrări, tip eseu scris cu o noapte înaintea examenului).

Toate aceste constatări par sumbre, iar profesorul care predă ştiinţe sociale pare să poată interveni prea puţin asupra cererii de predare venite din partea studenţilor (cerere calitativă, nu cantitativă). Metodele de comunicare trebuie adaptate publicului ţintă, deci…

a) informaţia trebuie organizată într-o formă instrumentală, aplicativă, să fie evidentă posibilitatea de a o folosi în activitate;

b) teoriile trebuie să fie selectate şi reinterpretate într-un mod accesibil fără a ajunge la modul “popular” - şi fără a le deforma, totuşi - iar selecţia să fie realizată de profesor, altfel studenţii nu vor avea răbdarea să le selecteze ei;

c) în cercetare studenţii trebuie să fie orientaţi spre instrumente accesibile şi consacrate, sau spre construirea unor instrumente care să nu fie neapărat de cel mai înalt nivel, însă să fie construite corect din punct de vedere metodologic (nu toţi vor ajunge cercetători în institute) cu scopul de a le deschide totuşi o perspectivă pentru cercetare;

Acestea sunt o parte din obiectivele la care m-am gândit când scriam “Comunicare internă în organizaţii”, o carte scrisă pentru mai multe publicuri….

Analiza comportamentală (o teorie foarte aplicată în cultura americană, foarte criticată în cultura europeană) mi-a devenit o teorie foarte dragă prin utilitatea ei… ea are mai multe aplicaţii în motivarea studenţilor, dar nu vreau să le deconspir pe toate pentru că le-ar pieri tot farmecul :).

(P.S. Sunt uimită de traficul pe care îl are acest blog atât de tânăr. Ştiam că studenţii noştri sunt la ei acasă în blogosferă dar încă nu aveam un tablou clar….în fine, până nu explorezi nu descoperi.)