Doctori şi tratamente pentru calculatoare (I)

A fost odată ca niciodată, un calculator care trăia într-o reţea din Bucureşti. Şi trăi el liniştit doi ani, după care începu să îşi schimbe comportamentul. Persoana care îi era cea mai apropiată, bănuind o depresie cauzată de stres, începu să ceară consultaţii telefonice mai întâi la doctorul nr. 1, medicul de familie care îl instalase. Doctorul nr 1 promise o consultaţie pe viu însă, cum nu prea dispunea de timp, întârzie să vină. Atunci auzi de caz doctorul nr 2, care auzind descrierea cazului spuse că ar fi vorba de nişte viruşi şi propuse o spitalizare de trei zile în urma căreia calculatorul se va întoarce blindat faţă de agenţii patogeni. Zis şi făcut, în timpul spitalizării a mai fost nevoie de o operaţie pe creier în urma căreia calculatorul se alese cu memorie suplimentară însă, după ce a revenit şi a fost instalat, începu să se comporte şi mai ciudat ca înainte. În primul rând, se mişca foarte greoi, gândea foarte mult înainte să lucreze şi adesea nu mai voia să doarmă. La un moment dat încetă să comunice pentru câteva zile cu lumea din afară deşi în casă mai funcţiona, aşa că se dădu telefon la Salvarea de calculatoare. Veniră doi doctori de la medicina de urgenţă care, îmbufnaţi, spuseră că era ceva înţepenit la organele interne şi să nu îl mai dea la nici un spital, că ei nu mai răspund. Legătura cu lumea din afară se reluă, însă comportamentul rămase la fel de ciudat, chiar dacă analizele pe care le făcea armura performantă indicau o lipsă totală de viruşi. Atunci apăru doctorul nr 3 care avea o specializare mixtă şi trebuia să facă un training în urma căruia calculatorul să se aleagă cu abilităţi vizuale suplimentare. Numai că în urma trainingului calculatorul începu să se comporte ciudat, dădu semne şi mai mari de oboseală şi la un moment dat păru în prag de infarct. Îngrijoraţi, doctorul nr 1 (care reapăruse şi el între timp, fiind prieten cu nr 3) şi cu doctorul nr 3 începură să se sfătuiască în jargonul specific din care cu greu se mai distingea câte un cuvânt în engleză. În primul rând, e paranormal să dispară taskbarul şi să nu mai revină. Am mai văzut asta şi la alte calculatoare, obiectă prietena timid. Nu contează, trebuie să dăm jos armura asta, că probabil interacţionează cu organele interne. Zis şi făcut, comportamentele continuau. Atunci cei doi doctori găsiră soluţia ultimă: încă o spitalizare, la clinica lor particulară, timp în care îi vor face o dializă completă şi un tratament adecvat pentru materia cenuşie şi într-o zi e ca nou. Trecu o seară…o dimineaţă…duminică seara reieşi că doctorii se ţinuseră de promisiune. Calculatorul se întoarse complet refăcut, cu armura cea veche care se pare că era suportată mai bine şi cu trainingul video complet. Nu mai poate să cânte, dar atâta pagubă! Bine că accepta să comunice cu exteriorul, răsuflă familia lui uşurată.

(PS. Şi aşa s-a restructurat toată agenda mea de week-end )

 

Cuvintele şi realitatea

“La început a fost Cuvântul”… Până acum s-a vorbit foarte mult despre puterea cuvintelor de a construi sau de a distruge o lume. În blogosferă, paradoxal, se vorbeşte mai puţin despre acest lucru, deşi este o lume care se construieşte exclusiv prin cuvinte şi imagini. Cuvântul are putere dictatorială aici, de a crea şi distruge imagine publică, de a genera dezbateri, de a consacra personaje mai mult sau mai puţin reale.

Ideea de a crea un blog a venit în timpul desfăşurării unei cercetări pe blogurile româneşti. Dincolo de faptul că din această cercetare reies o serie de concluzii cu privire la rolul blogurilor in spaţiul public (voi reveni la această cercetare ulterior) ceea ce m-a surprins a fost faptul că se foloseşte mai mult puterea cuvintelor de a distruge decât puterea de a construi. Se utilizează identitatea virtuală şi anonimatul confortabil al calculatorului mai mult pentru critică şi comentariu negativ decât pentru aspecte pozitive. Cu alte cuvinte, pe bloguri se vede întotdeauna “partea goală a paharului” (şi mai ales, să subliniem, este vorba de “paharul celorlalţi”) iar “partea plină” se pare că nu există sau este trecută în umbră. Întotdeauna este mai uşor de distrus decât de construit - iar comunicarea din spaţiul public (şi virtual, se vede) pare prea des orientată spre prima variantă.

Blogul acesta îşi propune să se refere în principal la “partea plină a paharului” sau, dacă se va referi şi la cealaltă parte, să întrevadă posibilităţi pentru transformarea a ceea ce este pozitiv în notă dominantă. Ceea ce le spun tuturor generaţiilor de studenţi care trec prin sala de curs este “Schimbarea începe cu voi…” - invitaţie pe care o lansez şi acum în spaţiul virtual.