Cuvintele atrag realul

Academia Română şi imaginea

dianacismaru — Wed, 23 Jul 2008 07:06:33 +0000

Subiectul dezbătut aseară la “Ora de ştiri” a fost dacă Academia Română ar trebui sau nu să se preocupe de imagine…Unul dintre argumentele posibile în favoarea lipsei de preocupare pentru imagine este că “Academia se ocupă de lucruri serioase” şi nu are timp de media, care în ultima vreme caută doar “spectacolul” şi aspecte superficiale. Alt argument posibil ar fi că nivelul preocupărilor cercetătorilor aflaţi în cele peste 60 de institute este mult peste nivelul de înţelegere al cetăţenilor şi nu au cum să facă joncţiunea în spaţiul comunicării. Un alt argument posibil este că imaginea este o tendinţă recentă şi este apanajul firmelor şi agenţiilor de RP cu care Academia nu are nimic în comun. În fine, un alt argument este că ştiinţa şi cultura nu mai sunt valori centrale în spaţiul public şi ca atare nu merită efortul de a comunica, în asemenea condiţii.

Aceste “argumente contra” au fost atinse în dezbaterea de aseară, la care reprezentantul Academiei nu s-a prezentat, fără nici o explicaţie (în stilul binecunoscut al instituţiilor româneşti). Le-am reluat pentru că mi se pare de interes o sistematizare a lor pentru cei care urmăresc comunicarea instituţională. Să vedem în continuare cum se poate răspunde la elementele de mai sus.

a) Activitatea oricărei instituţii este de interes public. Oricât de specifică ar fi activitatea ei, instituţia respectivă ar trebui să se considere “obligată să comunice” pentru că existenţa ei este asigurată de către stat. Prin “obligată să comunice” înţeleg (1) existenţa unui director de comunicare/reprezentant al instituţiei în probleme de comunicare publică şi (2) prezenţa în emisiunile TVR care este televiziunea publică, ori de câte ori există solicitări.

b) Nivelul de informare şi de înţelegere al audienţei este o problemă în orice demers de comunicare publică. Aceasta nu este insă suficient pentru ca o instituţie să renunţe la comunicare. Conţinuturile se pot adapta şi prezenta adecvat pentru nivelul receptorilor, pentru asta există ştiinţa comunicării.

c) Preocuparea pentru imagine este într-adevăr recentă, ceea ce nu înseamnă că este o preocupare frivolă sau numai sfera privată ar trebui să o îmbrăţişeze. Orice organizaţie/instituţie ar trebui să considere comunicarea ca o variabilă importantă pentru realizarea misiunii ei (bineînţeles, am ar fi valabil dacă instituţiile româneşti s-ar întreba care este misiunea lor). Eventual se poate reformula “preocuparea pentru imagine” (care la limită poate să pară superficial) în “preocuparea pentru comunicare”. Imaginea nu este decât rezultatul comunicării organizaţionale: dacă este negativă înseamnă că şi calitatea comunicării a fost slabă.

d) Instituţiile sunt responsabile de menţinerea culturii şi ştiinţei la periferia spaţiului valoric românesc. Este adevărat că au fost alţi factori din evoluţia economico-socială care au avut rolul major în această configurare anormală a valorilor, dar instituţiile au avut o atitudine pasivă faţă de aceste tendinţe. Chiar şi în situaţia actuală, instituţiile ar putea adopta un rol activ care să contribuie pe termen mediu la restructurarea valorică.

În fine, să observăm că într-adevăr imaginea Academiei este neconformă cu realitatea. Eticheta de “dinozauri” (aplicată în mod stereotip de publicul larg în urma lipsei de comunicare despre care vorbeam) corespunde generaţiei în vârstă, o generaţie necesară în asemenea instituţie. Lângă această generaţie există în institutele menţionate o generaţie de vârstă medie şi una de vârstă tânără, ambele dinamice şi competente (am văzut reprezentanţi ai ei la conferinţe, iar colegul meu Andrei este cercetător la unul din institutele Academiei). Nu numai că activitatea lor ştiinţifică este remarcabilă, dar organizaţiile respective au învăţat să câştige fonduri de cercetare şi supravieţuiască din resurse proprii (nu mai sunt acele structuri osificate din perioada comunistă, aşa cum publicul larg încă le percepe). Deci avem situaţia “realitate pozitivă, imagine negativă” dar cum într-adevăr subiectul este periferic pentru media şi sfera publică, e greu de crezut că se va trece curând dintr-un cadran în altul…

Doctori şi tratamente de calculatoare (II)

dianacismaru — Sun, 20 Jul 2008 07:37:02 +0000

A fost odată ca niciodată…un calculator care făcuse fel de fel de tratamente şi traininguri, unele pentru devirusare şi detoxifiere, altele pentru îmbunătăţirea memoriei şi abilităţilor. Între ultimele, avusese loc şi o operaţie şi un training prin care căpătase simţul vederii (operaţie cu multe peripeţii, în urma căreia făcuse aproape un stop cardiac). Doar ultima operaţie fusese făcută de un doctor specialist, restul de către doctori generalişti care practicau tratamentele ca hobby. În consecinţă…în urma ultimului tratament din martie, calculatorul părea sănătos şi se situa bine în ceea ce priveşte task-urile zilnice şi comunicarea cu lumea înconjurătoare, dar simţul vizual cu care ar fi ajutat-o aşa de mult pe prietena lui care îl avea în grijă nu se dovedi prea funcţional. Mai precis, după o vreme apărură intermitenţe în manifestarea acestui simţ, apoi reprezentările vizuale avură de suferit, în cele din urmă apăru o lipsă totală a vederii…Pentru că terapia optică fusese costisitoare, prietena lui începu să se intereseze de posibilitatea unor terapii de revenire la cei care vânduseră tratamentul şi remediile. Surpriză! În stil tipic românesc, cei care vindeau remedii nu se pricepeau să facă şi operaţii, deci garanţiile erau pur simbolice. Câteva sondaje discrete la doctorii obişnuiţi de calculatoare dezvăluiră acelaşi tablou dezolant. E o specialitate nouă şi nu e prea obişnuită, nu o cunoaştem, se scuzară câţiva. Doctorul de familie care instalase calculatorul şi îl avea neoficial în grijă avansă ipoteza că, dacă se făcea această operaţie pentru simţul vizual, caculatorul trebuia să aibă “vederea” ca main task şi să nu mai aibă şi multele task-uri pe care le avea până acum. Imposibil, obiectă prietena calculatorului, eu am nevoie de toate task-urile. Doctorul specialist care făcuse operaţia optică era dintr-un alt oraş şi de altfel nu prea mai ţinea legătura cu doctorul de familie, aşa că problema părea insolubilă. În cele din urmă, din cea mai neaşteptată direcţie (comunicare informală pe un forum) apăru brusc un mare specialist atât în calculatoare cât şi în problema delicată a vederii acestora. Nu numai că apăru, dar îşi declară, cu o amabilitate neaşteptată având în vedere manierele bucureştene din ultima vreme, intenţia de a consulta pacientul. Chiar şi aşa, problema părea greu de rezolvat având în vedere timpul comprimat şi distanţele din Bucureşti: nici consultaţia nici spitalizarea nu păreau o variantă uşor realizabilă. Dar aşteptările reduse fură contrazise de realitatea în care progresul tehnologic atinsese un nivel de necrezut: în urma unor invenţii recente, specialiştii puteau consulta calculatoarele de la distanţă. Urmă o lungă după-amiază în care calculatorul suferi o astfel de terapie reparatoare (fără pericol, însă, specialistul era într-adevăr unul remarcabil). În cele din urmă povestea se sfârşi cu bine: tratamentul a avut rezultate bune şi pacientul îşi reveni în forma normală, cu toate task-urile cerute. Însă amintirea unui tratament paranormal rămase bine păstrată undeva, între amintirile neobişnuite dintr-o vară aparent aridă…

Generaţia X

dianacismaru — Thu, 17 Jul 2008 06:42:06 +0000

Am văzut aseară la “Ora de ştiri” o ştire simpatică despre Generaţia X şi am căutat mai multă informaţie pe net…Pentru mine “Generaţia 70″ e o temă de hobby, nu ştiam că e atât de mult dezbătută pe forumuri şi bloguri. În aceste dezbateri şi în studiul realizat de Grafitti BBDO, generaţia X e formată din cei născuţi între 1964 şi 1979 (http://www.cotidianul.ro/generatia_x_duce_romania_in_spate-51805.html). În articolul din Cotidianul este redată şi o tipologie interesantă realizată în cadrul studiului (”ocrotitori”, “călători” şi “sofisticaţi”). Pentru că studiul priveşte problema transversal şi în ansamblu, diferenţierile pe ţări sunt destul de slabe (probabil că pentru România ar trebui să existe şi alte nuanţări, în afară de faptul că au ca valori principale munca şi banii, că fac parte mai mult din categoria “ocrotitorilor” sau că sunt tradiţionalişti). Tradiţionalismul nu se datorează nici “copilăriei cu cheia de gât” şi nici “defazării” cum au fost unele afirmaţii în articol, ci este o caracteristică a culturii naţionale (cel puţin până în acest moment). Este adevărat însă, aşa cum spune regizorul Tudor Giurgiu în articolul citat, că generaţia X a fost marcată la noi de schimbarea bruscă de regim politic…a fost o schimbare de destin majoră care a forţat această generaţie să îşi actualizeze tot potenţialul de adaptare. Este miraculos modul în care o “copilărie cu cheia de gât” în care s-au manifestat constrângeri de tot felul (multe dintre ele neconştientizate) s-a transformat în motor de evoluţie. Este un fenomen despre care am mai vorbit, cred, pe acest blog: frustrarea ca factor motivator se poate transforma în factor “ordonator de viaţă”. Pentru românii din Generaţia X, limitările din perioada copilăriei, adolescenţei şi tinereţii au creat o puternică orientare spre libertate, independenţă, iniţiativă personală şi control asupra evenimentelor din sfera personală. Şi nu e o glumă, cred, ca Generaţia Y va depăşi generaţia X…numai că aici combustia evoluţiei va fi cu totul alta.

Românii “săraci, dar optimişti”

dianacismaru — Mon, 14 Jul 2008 07:14:58 +0000

Am vizionat subiectul acesta la “Ora de ştiri” de vineri (http://www.tvr.ro/articol.php?id=42080&c=118), când s-a comentat un Eurobarometru din primăvara 2008, dat recent spre publicare. Pentru sociologi, faptul că românii sunt “săraci, dar optimişti” nu este o noutate. Starea aceasta de spirit a fost subliniată şi comentată de Dumitru Sandu în barometrele publicate în ultimii ani. Mai precis, din Eurobarometru reiese că 43% dintre români cred că în următoarele 12 luni vor trăi mai bine (procent rămas neschimbat în ultima vreme).

O nuanţă care m-a surprins din ştire se referea la faptul că “tot mai mulţi români sunt nemulţumiţi de calitatea vieţii”…nu se poate trage o asemenea concluzie decât printr-o citire superficială a barometrului. Se vorbeşte în capitole separate despre (*) satisfacţia faţă de viaţa proprie (în creştere cu 10% în ultimii doi ani, acum 53% dintre români sunt mulţumiţi de viaţa pe care o duc) şi (*) despre imaginea socială a românilor cu privire la calitatea vieţii comparativ cu media europeană: aici indicatorii sunt scăzuţi (82% dintre români cred că nivelul de trai este mai scăzut comparativ cu ţările din UE). Nu trebuie să confundăm “imaginea românilor despre calitatea vieţii lor comparativ cu UE” cu “satisfacţia românilor privind nivelul calităţii vieţii”. Acesta din urmă nu a fost unul din indicatorii măsuraţi în cadrul barometrului, însă studiile ICCV anterioare au relevat un nivel mai degrabă ridicat al satisfacţiei românilor comparativ cu nivelul efectiv de trai - de exemplu, condiţii proaste de locuire în mediul urban, dar evaluate pozitiv). Barometrul este foarte interesant de citit, evident pentru cei care au răbdare (http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb69/eb69_ro_nat.pdf). Un element interesant de exemplu este creşterea încrederii în media cu 10% în ultimul an de zile, s-a ajuns la un nivel de încredere ridicat comparativ cu instituţiile (partidele, Parlamentul, Guvernul, justiţia în continuare au un nivel scăzut de încredere din partea românilor).

Dezbaterea din studio nu mi s-a părut bine gândită…a fost un reprezentant al sindicatelor (ar fi trebuit să fie un sociolog) şi un analist media. Discuţia, destul de superficială, s-a îndreptat spre puterea efectivă de cumpărare şi spre atitudinea/strategiile băncilor (adică s-a îndepărtat de subiectul propus).

Generaţia de atunci, generaţia de acum. Jurnale paralele

dianacismaru — Sun, 13 Jul 2008 20:23:43 +0000

Duminică, 13 iulie 1978

Suntem în vacanţă, la toamnă voi începe clasa a treia. Azi am terminat de citit “Recreaţia mare”. Acum mă plictisesc. Vorbisem cu Gabi şi cu Mona să mergem la leagăne, la toboganul de la Complexul Nou. Dar Gabi pleacă la ţară, iar pe Mona nu o lasă bunica ei să meargă . Zice că e prea departe de mers, zece minute, şi nu ne lasă să trecem strada singure. Ce păcat! Nu m-am mai dat în leagăn de o veşnicie. Mă plictisesc. Dacă ar veni frate-meu în permisie, ar termina de construit vaporaşele alea drăguţe din zăpadă artificială (un “crucişător” şi un “cuirasat”). Le-a pus catarge şi tunuri din cutii de chibrituri şi mine de pix, şi abţibilduri. Arată foarte bine. O să ne jucăm cu ele când mai mergem la lac sau la ştrand.

A venit şi Madi cu verişoarele ei la noi la bloc şi ne-a venit altă idee. Am adus fiecare o pătură şi cârlige de rufe şi am făcut un cort lângă aleea din faţa blocului. L-am făcut uşor, prins de bara pe care stă trandafirul. Mona a adus aproape toate jocurile ei. În cort am jucat remi, cărţi şi şcoala de păpuşi. Păpuşa lui Gabi, Aniuta, a luat iarăşi numai 4 şi 5 ca de obicei. Gabi este la ţară şi păpuşa nu răspunde bine le lecţii. Dar am râs. O să mai facem corturi.

Duminică, 13 iulie 2008

Suntem în vacanţă. Azi aş fi vrut să mergem la saltelele pe care se sare în Herăstrău. Dar mama a spus că e prea cald. M-a dus la Mall la o pizza. Am mâncat-o pe toată. Am fost la un loc de joacă mai departe. Acolo era un băiat Matei care a vrut să fie prietenul meu şi ne-am jucat dea prinselea. Erau multe tobogane şi tuneluri. Pe urmă pe Matei l-au strigat părinţii lui de lângă o maşină şi a plecat. După aceea am fost la încă două locuri noi de joacă. Aveau scări şi inele şi macara de nisip. Aveau şi punţi pe care să mergi în mâini, şi invârtitori. Dar nu prea mai erau copii. Mama spune că duminica copiii pleacă cu părinţii lor cu maşina la cumpărături sau la munte. Noi nu avem maşină. Am fost la mare cu trenul. Acolo am avut alţi prieteni, pe Vlăduţ şi pe Cristi. Nu i-am mai văzut de atunci. Acum mi-am scos jocul cu baza militară. Am multe jocuri dar m-am plictisit de ele. Mai bine mă uit la televizor la Jetix, la “Orăşelul leneş”, cu Ştefania şi Zighi. E super!

“Efectul instituţie”

dianacismaru — Thu, 10 Jul 2008 16:42:45 +0000

În România, instituţiile ar trebui să fie cele care rezolvă probleme. În loc de asta sunt cele care creează probleme - oricine trebuie să intre într-o instituţie o face cu un nivel de stres ridicat, pentru că e posibil nu numai să nu i se rezolve problema, ci să se creeze o alta (altele) în plus.

Când spun “instituţii” nu mă gândesc doar la cele foarte vizibile şi mediatizate, gen ambasade şi ministere, ci şi la cele de rang mai mic - şcoli, spitale, centre pentru copii cu dizabilităţi, administraţii financiare, primării…la toate, “efectul instituţie” este vizibil. Modul în care comunică (sau mai bine zis nu comunică) cu alte organizaţii şi cu clienţii/publicurile pare să demonstreze bolile cronice şi nevindecabile de care suferă. În mod normal, dacă ar fi fost simple organizaţii, ar fi murit până acum din cauza ineficienţei…dar pentru că o instituţie nu are niciodată concurenţă şi pur şi simplu trebuie să existe, continuă să existe chiar şi când patologia depăşeşte limita absurdului.

O constatare care uimeşte pe observatori este faptul că, luaţi separat, angajaţii instituţiilor pot să nu aibă nimic în neregulă. Pot să aibă o experienţă profesională valoroasă şi unii dintre ei pot să aibă concepţii moderne sau să fie persoane agreabile. Totuşi, la nivel organizaţional, acest grup de oameni ajunge la o eficienţă foarte scăzută. Asta pentru că sistemul de organizare şi cultura organizaţională sunt pe un anumit tipar care asigură perpetuarea aspectelor disfuncţionale. Şi o altă constatare care uimeşte pe observatori este miopia acestor angajaţi (chiar şi a celor mai progresişti dintre ei). Ei se angrenează în probleme cotidiene şi nu se întreabă niciodată dacă instituţia a cărei emblemă o poartă cu satisfacţie îşi îndeplineşte misiunea.

Cu privire la comunicarea instituţională, am vizionat la colocviul de acum zece zile prezentarea unui proiect de cercetare cu tema “Structuri de comunicare în instituţiile din România” coordonat de conf. univ. Adela Rogojinaru de la Universitatea Bucureşti, al cărui rezultat nu este deloc surprinzător: majoritatea instituţiilor au structuri de comunicare dar rolul lor este încă vag, abordarea în cadrul acestor structuri este prea puţin strategică, iar dintre angajaţii care lucrează în interiorul acestor structuri, unii încă nu au absolvit nici o formă de specializare în comunicare sau ştiinţe sociale …

Pe când un proiect de cercetare care să evalueze eficienţa instituţională?

Vis de vară…

dianacismaru — Mon, 07 Jul 2008 05:19:36 +0000

A fi sau a nu fi…preparator

dianacismaru — Sun, 06 Jul 2008 06:01:46 +0000

Probabil că unii absolvenţi care au terminat printre primii (sau studenţi din anul terminal care simt că le-ar place să predea) se întreabă ce ar trebui să facă pentru a intra în viaţa universitară în calitate de profesori. De multe ori drumul pare mai complicat decât este în realitate. Iar întâmplarea face ca uneori mediul universitar să pară atât de inaccesibil (sau de puţin tentant) încât există destul de puţini doritori…Este adevărat că viaţa de profesor la început oferă mai mult solicitări decât recompense. Postura de preparator este una în care sunt încă multe de învăţat, atât în plan pedagogic cât şi în câmpul specific al disciplinei. Dar şi satisfacţiile, pentru cei care sunt motivaţi intrinsec, nu sunt de neglijat.

Deci, un student/absolvent ar putea să se gândească să fie preparator la o anumită disciplină dacă:

- a avut nota maximă la disciplina respectivă;

- a audiat majoritatea cursurilor;

- a citit din pasiune mai multe cărţi în domeniu şi şi-a format o viziune;

- până acum a demonstrat un simţ pedagogic “neoficial” (a avut colegi/prieteni cărora le-a explicat modele, perspective şi metode);

- (dacă este absolvent) are o medie generală mare şi a avut lucrarea de licenţă la disciplina respectivă sau la o disciplină apropiată;

Iar algoritmul este simplu, ţine de menţinerea comunicării cu profesorul (subliniez, cu profesorul/profesorii, nu cu asistenţii: mulţi studenţi dintre cei mai buni comunică doar cu asistenţii pentru că probabil îi văd mai des sau se simt mai apropiaţi ca vârstă…însă doar titularul de disciplină poate evalua dacă “cel care candidează” ar fi potrivit în echipă sau nu). Studentul/absolventul îşi poate arăta interesul pentru disciplină şi demonstra calităţile colaborând la proiecte de cercetare, în timpul şi după terminarea facultăţii. În timpul colaborării studentul află suficiente detalii despre “fişa de post” a unui preparator/asistent pentru a lua o decizie.

Ceea ce este sigur, este că facultăţile din Bucureşti duc lipsă de tineri talentaţi pentru că mediul academic este considerat neatrăgător din cauza condiţiilor materiale pe care le oferă…aşa este, doar la prima vedere. Rămâne ca pasionaţii să descopere treptat şi avantajele.

Despre satul global

dianacismaru — Thu, 03 Jul 2008 19:44:06 +0000

Cum arată satul global, să ne imaginăm o hartă…uriaşe autostrăzi ale informaţiei, pe lângă care se deschid nişte “organizaţii virtuale” (platforme electronice), o serie de “poieni ale lui Iocan” virtuale (forumuri) şi o mulţime de “proprietăţi private” deschise însă oricărui vizitator (bloguri). Deocamdată, există mulţi utilizatori care nu au nici o proprietate particulară şi accesează lumea virtuală anonim. E mai comod statutul de spectator din umbră şi prezintă numeroase avantaje: nu se pierde timp pentru gestionarea username-urilor şi mesajelor, nu există expunere, e o poziţie care permite critica celor care sunt “în luminile rampei”(e uşor de criticat, mai greu de realizat)…

Cum arată patologiile informării şi comunicării în spaţiul virtual? Mult mai amplificate decât în spaţiul social real, pentru că dimensiunile satului global sunt uriaşe pe lângă comunităţile clasice: asta face ca un zvon propagat printr-o reţea de bloguri să fie imposibil de gestionat pentru că nu se poate reface traseul exact. Informaţia se distorsionează mult mai rapid prin fenomene de comunicare interpersonală pentru că nu există doar reţeaua de contacte vizibilă, ci şi reţeaua invizibilă (pm-uri, mailuri) şi la nevoie există şi reţeaua de relaţii de “suprafaţă”, cele din spaţiul real. Până de curând nu m-am gândit niciodată că poate exista şi bârfă în satul global, şi că întrece bârfa reală atât în intensitate cât şi în amploare: ca şi în cazul zvonului virtual, distorsionările pot însemna o totală schimbare de sens, iar distanţele şi lipsa contactului direct îi pun pe cel vizat în imposibilitatea de a corecta imaginea falsă care i se creează. În lumea reală bârfa are un domeniu de întindere mic, pentru că are loc în lumea în care personajul real evoluează. Există posibilitatea ca informaţiile eronate să se corecteze în timp…însă în spaţiul virtual, totul e o poveste. Se poate inventa orice.

Despre “atmosfera din comunitatea românească academică”…

dianacismaru — Mon, 30 Jun 2008 18:06:42 +0000

Câteva nuanţări la postul anterior care, din câte aud, a fost interpretat şi denaturat astfel încât mă trezesc prezentată celor care au participat la colocviu ca un “duşman al românilor”:

1. A transforma o opinie de pe un blog în e-mail colectiv astfel incât toţi să se simtă vizaţi mi se pare incorect (pentru că se transformă o opinie de ansamblu şi fără adresă în apreciere la nivel personal şi nu aceasta am intenţionat). Printre participanţii la colocviu sunt persoane pe care le respect…evident, în situaţia creată îmi este imposibil să precizez care sunt pentru că automat cei nenominalizaţi s-ar simţi incluşi în categoria polară (chiar dacă despre unii nu am deocamdată nici o opinie). Deci, la un mesaj al cărui canal şi context de interpretare e schimbat se transformă total şi conţinutul, şi intenţia.

2. Cine a avut ceva nou şi interesant de spus în cadrul conferinţei şi a transmis mesajul în formă adecvată nu are de ce să se simtă vizat de entry-ul în discuţie. Cei care totuşi se simt vizaţi, înseamnă că au o sensibilitate anormală.

3. O nuanţă mai puţin sesizabilă este referirea la prezentări şi nu la lucrări. Conţinutul unei lucrări şi prezentarea ei sunt două aspecte deosebite. Pentru ca o lucrare să se poată numi “comunicare ştiinţifică” trebuie să aibă nu numai un anumit nivel academic ci şi un anumit nivel comunicaţional.

4. Opinia mea nu e construită doar din auzite. Am participat cu lucrări la zece conferinţe internaţionale înainte de aceasta (am asistat/participat la trei ediţii anterioare ale colocviului francofon) şi pot să afirm în mod obiectiv că participanţii români (ca medie vorbind, fără să am în minte persoane anume) mai au încă destul de lucru la modul în care prezintă lucrările (gestionarea adecvată a timpului, menţinerea atenţiei auditoriului, claritatea ideilor, evitarea divagaţiilor, apelul la suporturi video adecvate, structură logică a prezentării, schimb constructiv de idei la final). Fără a spune că reprezentanţii din afară (inclusiv români din diaspora) susţin fără excepţie prezentări reuşite, adesea se situează deasupra reprezentanţilor locali. Tot ca medie se situează deasupra reprezentanţilor locali prin modul în care interacţionează în cadrul conferinţelor şi modul în care le frecventează: în primul rând sunt prezenţi până la final la un eveniment (pe când mulţi români vin, vorbesc şi pleacă!).

5. Aceste opinii sunt printre motivele pentru care mă simt întotdeauna mai bine “la mine acasă”, la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, pentru că toţi “vorbim aceeaşi limbă”.

6. Am dreptul la o opinie personală şi nu cred că ar trebui să fie automat pozitivă, numai din simţ patriotic, din moment ce simţul meu de observaţie spune altceva.