Am rămas datoare studenţilor de la master Resurse Umane cu un rezumat al prelegerii doamnei Nancy Sherman. Dar  cred că o să iasă un serial din asta, având în vedere că şi pe mine mă interesează subiectul

Deci, de la început. Ce calităţi trebuie să aibă un lider ca să fie considerat inteligent emoţional?…Cam multe (nouă la număr): vizionar,integru, dedicat, deschis, corect, creativ, asertiv (şi o observaţie bună: asertivitatea nu înseanmă agresivitate). Nu în ultimul rând, încă două trăsături: magnanimitatea ( capacitatea cuiva de a admite că şi alţii au dreptate sau cunoştinţe valoroase) şi umilinţa. Aceasta din urmă pare nejustificată, nemotivată. De fapt, este umilinţă în faţa echipei. Înseamnă acceptarea că mai multe minţi înseamnă mai mult decât una singură.

Să  ne translatăm puţin în universul organizaţional al acestei toamne şi să vedem: ce regăsim la managerii din Ro din toate aceste calităţi? Aproape nici una…dar să precizăm totuşi că întâlnim manageri devotaţi şi integri. Restul, tot ce ţine de imaginaţie şi de comunicare (creativitatea, deschiderea, asertivitatea) au nevoie să mai fie cultivate.

Azi, la Centrul Nato, str. Emil Bacaloglu nr. 2, sala Amfiteatru,  ora 16,00-18,00, în cadrul activităţilor cu master Comunicare managerială şi resurse umane, o voi avea ca invitată pe Nancy Sherman, din partea Fulbright Romania, care va vorbi pe tema “Inteligenţa emoţională şi leadershipul”. Sunt invitaţi studenţii de la master Resurse Umane  şi în limita locurilor din sală, şi alţi studenţi interesaţi.

PS. Rog pe toţi masteranzii să nu mai trimită pe mail cereri de înscriere la dizertaţie, pentru că am deja foarte mulţi înscrişi pentru februarie 2010.

Cei care ajung, intenţionat sau întîmplător, să coordoneze în diverse domenii, trec de la perspectiva angajatului (una individuală , de obicei, şi de la “firul ierbii”) la  una mai largă şi mai complexă. Aşa încep să se vadă multe din motivaţiile de management care până atunci păreau de neînţeles. De exemplu, de ce managerii par să comunice atât de puţin cu oamenii din jur? Pentru că ei se află plasaţi în vârful unei piramide ierarhice sau într-o încrengătură de conexiuni de reţea, şi fiecare nod din structură le solicită atenţia. Timpul lor se va împărţi proporţional, spre deosebire de timpul angajatului care este mult mai generos.

După îmbogăţirea perspectivei şi a minţii, apar inevitabil problemele cu angajaţii. Muulte. De la angajatul care nu a înţeles sarcina dar nici nu vine să întrebe ca să fie sigur, la cel care spune că poate să facă perfect un lucru  dar de fapt nu ştie,  şi până la cel care dispare pur şi simplu în ceaţă. Dar să inventariem câteva probleme mai des întâlnite:

a. angajatul cu “două feţe”. Este cel care se comportă exemplar doar o perioadă, cât timp are nevoie să îşi cucerească o poziţie stabilă în organizaţie. După aceea, începe să refuze sarcini şi să pună condiţii.

b. angajatul agresiv. Este cel care caută să domine managerul prin conduită colocvială la început, apoi insidioasă, apoi ajunge la conflict deschis. Genul acesta de angajaţi se întâlneşte doar în anumite poziţii, de obicei unele de care este nevoie.

c. angajatul suficient. Este angajatul care nu doreşte să evolueze. I se dau materiale şi şanse de traininguri dar din lene sau din suficienţă le ocoleşte. Unui asemenea angajat îi foloseşte competiţia ca să îl stimuleze.

d. angajatul dependent. Este cel care nu doreşte să îşi asume răspunderea în legătură cu nimic, şi caută o postură comodă în care nu trebuie să ia decizii.

e. angajatul limitat. Este cel care încearcă să se perfecţioneze, îşi însuşeşte observaţiile, însă nu poate mai mult.

Aşa se face că de multe ori managerii se trezesc singuri, deşi fără vina lor

(Se poate continua…)

Campania aceasta ne aduce la “ceas de toamnă”, pe lângă cele mai dezolante şi ciudate formate de emisiune şi cei mai agresivi “moderatori”, un fenomen nou: o ploaie a aşa-ziselor sondaje…Să observ mai întâi că nu am întâlnit niciodată până acum nepotriviri atât de mari între sondaje realizate simultan de firme cunoscute. Dacă metodologia ar fi corectă, toate sondajele ar trebui să indice scoruri sau ierarhii asemănătoare în intenţia la vot. Însă diferenţele sunt prea mari şi inacceptabile din punct de vedere sociologic. Altă prostie pe care am auzit-o (în media ) a fost un comentariu de genul ” după dezbaterea X candidatului cutare i-au scăzut procentele”….este o prostie pentru că (a) opinia publică nu oscilează atât de puternic după o singură dezbatere (decât după “finală”, poate) şi (b) un sondaj reprezentativ nu poate fi făcut atât de rapid după un anumit eveniment încât să fie corelat direct cu el (durează săptămâni culegerea şi interpretarea datelor). Iar în general, opinia publică nu este şi nu poate fi “plastică”. În zilele noastre, nu mai există evenimente fundamentale care să poată produce răsturnări bruşte ale opiniei. Însă sondajele false în întregime sau cu rezultate false pot fi folosite pentru manipulare, pentru că în afară de sociologi, jurnalişti şi specialişti în comunicare, nimeni nu cunoaşte detalii despre timpul sau logistica necesară pentru realizarea unui sondaj.

În concluzie, nu ştiu cât de negri in interior pot să fie oamenii aceia care pătează  profesia de sociolog…uneori pare că nimic din zona socială nu poate să scape necompromis. De aceea totul în Românica pare să vină din derizoriu şi să se întoarcă acolo…după ce suntem martori la asemenea “acte nobile”, în jurul nostru şi pe scena publică, ne suspectăm toţi pe toţi că suntem fake. De aceea, prima măsură pe care o luăm când cunoaştem pe cineva este să fim prudenţi şi să îl observăm o vreme. Nici reputaţia, nici titlurile, nici auto-calificativele nu pot să garanteze calitatea reală de specialist a cuiva. Aşa că trăim un stres continuu că, atunci când vom avea nevoie de oameni pregătiţi în indiferent ce domeniu, nu îi vom găsi şi va trebui să ne descurcăm singuri,  ca întodeauna.

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/29/sondaje-masluite/feed/ 6 Diana http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/27/doctori-si-tratamente-de-calculatoare-ix-2/ http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/27/doctori-si-tratamente-de-calculatoare-ix-2/#comments Tue, 27 Oct 2009 05:17:06 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/?p=1345 ]]>

O nouă etapă în viaţa electronică din casă. Prietena se duse  la magazin şi cumpără primul notebook pe care îi căzură ochii. Avea un detaliu interesant: era roşu. “Nu avem altă culoare”, se scuză vânzătorul. (Hmmm…va să zică nu s-ar fi mirat dacă cerea unul galben, sau mov. Interesantă tendinţă în marketingul electronic! )

După schimbare, situaţia se linişti ca prin farmec. Se îndrăgostiră toţi de fratele cel sprinten. Într-adevăr! Ce înseamnă să fii mic să poţi să te strecori nevăzut în poşetă! Ce înseamnă să fii uşor să poţi fi luat peste tot şi să auzi atâtea lucruri interesante!

Curând, se văzură şi limitele noului venit. Uşurel cum era, nu putea să ducă poveri prea mari, cel mult două documente deodată. Memoria era superficială şi era capricios – cursorul zăpăcit de-a dreptul, te trezeai cu documente şi programe neinvitate cum sar pe ecran. Enervant!

În fine…surpriza plăcută a fost că fraţii mai mari deveniră responsabili şi  se maturizară brusc. Laptopul se declară mulţumit că nu mai era plimbat atâta prin locaţii necunoscute şi incomode. Vărul cel cu trei ochi se declară indiferent (şi aşa, pe el nu-l întreba nimeni nimic, chiar dacă era cel mai conştiincios dintre toţi). Iar desktopul dat spre adopţie, spre uimirea generală, nu avusese decât o comă simulată. Odată ajuns în noua familie, se trezi şi se comportă perfect. Ca să vezi, ce le mai trece prin minte indivizilor ăstora electronici…

Am descoperit valenţele pieselor româneşti în music therapy. De fapt, pentru terapie piesele în limba maternă au un potenţial crescut pentru că şi textul spune multe, şi îl înţeleg toţi pacienţii. Ataşez o piesă probabil foarte cunoscută de generaţiile mai mari, dar pe care noi cei din generaţia 70 nu prea am remarcat-o 

Văd că se vorbeşte mult despre  ideea României de bun simţ. Realitatea tristă este că România de bun simţ nu există (pe frustrarea aceasta s-a mizat atunci când s-a adoptat sloganul). Sau poate există undeva ascunsă şi nu se vede…ceea ce se vede este o Românie stresată, lipsită de decenţă şi educaţie, dezechilibrată şi nesigură. De un an încoace, prosperitatea iluzorie dobândită după 2000 pare să se spulbere fără drept de apel. Viaţa colectivă pare  un tren aşezat pe şine nu se ştie de cine, care se îndreaptă cu viteză maximă dar nu ştie unde…şi stresul este maxim pentru că urmează o deraiere, în lipsa unei soluţii providenţiale. Ei, aici întrebarea este cine poate să găsească direcţia bună. Vreme de cinci ani o bună parte dintre români au crezut că un marinar este o alegere bună, pentru că ar fi ştiut să ţină cârma. Acum românii, în majoritate,  nu mai cred asta. Dar cine? Cine? Aşteptările sunt mari, şi presiunea – la fel. Aproape este de crezut că va câştiga nu cel mai bun, ci cel mai rezistent.

Dincolo de asta, era previzibil pentru circul electoral ca acest slogan să fie furat de la un candidat la altul. La fel de previzibil era să nu fie multe idei şi de aceea o idee bună să fie disputată şi exploatată la maxim. Totuşi, mi-aş dori să se demonstreze că există suficiente proiecte pentru România încât să nu fie nevoie ca cei care candidează să se prade intelectual…

Chiar. Concurs de inventivitate:  Ce idee v-ar place să se promoveze despre România?

Competiţiile simbolice furibunde care s-au dezlănţuit de câteva zile în spaţiul public m-au făcut să mă gândesc din nou la analiza comportamentală. Dar transferată la un nivel de care teoreticienii ei, Skinner, Lovaas şi alţii nu au ajuns să se  intereseze. Anume, să aplici lanţul antecedent-comportament- consecinţă la nivel de segmente electorale.

Antecedent: Traian Băsescu vine în 2004 şi spune “Să trăiţi bine”. Comportament: primeşte voturi. Consecinţă: În loc de trai bun, lumea primeşte scandaluri în fiecare zi; de la sandvişuri cu bălăcăreli publice la micul dejun, la ciorbă de partide la prânz şi la salată policoloră de miniştri, seara. În loc de recompensă, electoratul a primit un stimul aversiv. Şi nu doar o clipă, ca un mini şoc electric, ci prelungit pe cinci ani. Ei, acum e acum. Traian Băsescu propune un nou antecedent: România de bun simţ. (Tocmai el!   ). Rămâne de văzut ce comportament va obţine…

Ne mutăm un strat mai sus cu perspectiva şi ne gândim la un alt lanţ. Antecedent: De douăzeci de ani avem campanii electorale. Politicienii vin şi spun: Votaţi-ne, că vă dăm X şi Y ( în ultimii ani, invitaţia a devenit mai abstractă: votaţi, indiferent pe cine, numai veniţi la vot). Comportament: Unii oameni răspund la stimul şi participă. Consecinţă: nimeni nu dă nici X nici Y. Mai mult decât atât, dezamăgirea se repetă ca o placă stricată, o alegere după alta. Ce se va întâmpla la antecedentul de anul acesta? Numai bunul Dumnezeu ştie…

Oprindu-ne aici cu exemplele, să observăm cât de greu sunt de construit mesajele de campanie. Practic, designerii lor trebuie să aplice lanţul antecedent-comportament-consecinţă la segmentele electorale şi să se gândească ce factori motivatori funcţionează pentru fiecare. Pentru că, dacă primeşte nici o recompensă, publicul ţintă nu va repeta comportamentul.

Grea meserie, cea de comunicator…

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/19/analiza-comportamentala-la-nivel-macro/feed/ 6 Diana http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/16/promisiunea-ca-mecanism-in-relatii/ http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/16/promisiunea-ca-mecanism-in-relatii/#comments Fri, 16 Oct 2009 03:40:42 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/?p=1324 ]]>

De multe ori relaţiile, atât cele afective cât şi cele de afaceri, încep în acelaşi mod: cu promisiuni. Cineva are nevoie de altcineva şi nu are cu ce să îl atragă. Nu există nici o premisă de stabilire a relaţiei. Resursele care ar putea funcţiona ca recompense imediate nu există sau sunt îndepărtate. Totuşi, una dintre părţi are nevoie de relaţie mai mult decât cealaltă… În acest cadru, primul mecanism care se activează este observarea celuilalt, stabilirea trăsăturilor de caracter  (orgoliu, dorinţă de experimentare sau inovare, empatie, responsabilitate) pentru a identifica factorii motivatori care ar putea da rezultatul dorit. Apoi, se foloseşte o mixtură de motivatori intrinseci între care stimularea stimei de sine ocupă locul central. Promisiunea urmează în ordine logică. Toţi oamenii au aşteptări şi frustrări care, dacă sunt intense, absorb promisiunile după principiul buretelui: în acest stadiu, ele funcţionează ca mecanism de acroşare.  Numai că, în general, cel care promite este tipul vulpe iar cel care primeşte promisiunea este tipul leu (acţionează pe faţă, acceptă onestitatea ca premisă, consideră că nu există alte intenţii decât cele afişate). Pe măsură ce relaţia se stabileşte, promisiunile se retrag gradual. Nu mai pot să fac cutare lucru pentru că s-a schimbat contextul…sau am uitat…nu mai pot sau nu mai vreau.

Mi-au rămas în memorie spusele cuiva cu care lucram mai demult la un proiect: Când m-am căsătorit, i-am făcut mai multe promisiuni soţiei mele, pentru că doream să o atrag. Din aceste promisiuni, nu mi-am ţinut decât o parte. Ce se întâmplă însă atunci când nu se ţine nici o promisiune? Imaginea relaţiei se deteriorează în mod accelerat: aproape nu mai contează ce calităţi are partenerul, ce aspecte pozitive a avut istoria comună sau potenţialul de dezvoltare  pe viitor. Frustrările care au orientat acceptarea relaţiei s-au amplificat în loc să se diminueze: ele au coagulat-o şi tot ele o dizolvă.

Translatând povestea la comunicare publică şi la campanii electorale, putem relua ideea: mai importantă decât imaginea partenerului este imaginea relaţiei. Important este ce aduce aceasta în ochii celui care a primit propunerea. Iar când promisiunile sunt încălcate în mod repetat, se ajunge la o negare a tipului de relaţie: nu mai vreau să mă căsătoresc pentru că nu mai am încredere în bărbaţi şi în căsătorie, spune femeia, dezamăgită după o serie de eşecuri. Nu mai vreau să votez pentru că nu mai am încredere în politicieni şi în sistemul politic, spune electoratul.

Cândva, în copilărie, ne feream să trecem pe sub V-uri întoarse invers (cum ar fi un stâlp cu ancoră laterală), pentru că însemnau o “cumpănă”.  Superstiţia se actualiza automat, chiar dacă nu ştiam la vârsta aceea ce înseamnă o “cumpănă” şi nu făceam diferenţa între momentele dificile din viaţa de copil/adolescent şi cele din viaţa adultă. Ulterior, evenimentele acestea chiar se întâmplă…mai precis, momente în care viaţa unui om este brusc pusă în pericol, fără ca el să se fi comportat iresponsabil (ex. accidente/atacuri provocate de altcineva, infarct, atac cerebral  ş.a.). Care este mesajul “cumpenelor”? Există o semnificaţie majoră şi una particulară. Cea particulară nu poate fi judecată decât ţinând cont de circumstanţele în care se produce evenimentul şi mai ales de repetiţiile de circumstanţe în viaţa fiecăruia (ele arată “lecţii” neînvăţate).  Semnificaţia majoră se referă la preţuirea vieţii şi a timpului. Trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima -  nu în sens material, de exagerare a consumului sau a acumulării, ci în sens de eficienţă: foloseşte-ţi timpul rămas cât mai bine…