Cuvintele atrag realul

Sfaturi pentru absolvenții Social Media School: despre modelul viitor al tinerilor în politică

dianacismaru — Fri, 27 Jan 2012 15:16:18 +0000

(Scriu acest articol cu mâhnire, în urma articolului „Elena Udrea şi-a pus sclavii la treabă. Netul e plin de comentarii pozitive la adresa liderului PDL”, apărut în Jurnalul Național, 24 ianuarie 2012, autor Cristian Ionescu, și al celorlalte la care se manifestă fenomenul semnalat.)

Până acum, m-am dedicat , ca profesor și cercetător, unor scopuri frumoase, cu speranța că studenții mei vor folosi cunoașterea pe care le-o transmit pentru binele lor și al societății. Pentru mine, oamenii tineri care stau în bancă în fața mea sunt niște flori care înfloresc prin truda profesorului. Văd în ei doar asemănarea omului cu Dumnezeu, și un potențial de devenire nelimitat. De multe ori, această atitudine a mea se lovește de blazarea, îngustimea în gândire și materialismul unora – dar eu mă gândesc că, dacă din o sută de oameni cărora le vorbesc, măcar în unul s-a sădit sămânța schimbării, a meritat osteneala.

Spiritul obiectiv al unui sociolog nu are cum să nu reacționeze la vederea patologiilor de comunicare din ultimele săptămâni. S-au format tabere, și războiul virtual a fost la fel de pronunțat ca în spațiul real. Presupun că membrii organizației de tineret a PDL au strâns rândurile și, speriați de ce îi așteaptă în decursul acestui an și în viitor, au ales să fie ofensivi. Numai că existau fel și fel de moduri în care absolvenții Social Media School, organizată vara trecută, se puteau implica în războiul virtual: unele corecte, altele incorecte. Probabil, unul din ele a fost să strângă susțineri pe Facebook pentru președintele Băsescu: inițiativă ingenioasă și corectă și, pentru că fac parte dintr-un partid disciplinat, au avut succes.

Dar, cu ceea ce am văzut în spațiile de comentarii ale ziarului Jurnalul Național, nu pot să fiu de acord. Eu i-am învățat, anul trecut, să facă față la crize cu inteligență, exprimându-și poziția proprie, nu aruncând orbește invective spre alte partide și jurnaliști. I-am învățat să dezbată online și să caute argumente valide, nu să se lase duși de atacuri la persoană prin subsolul spațiului virtual. I-am mai învățat să trateze profesional și nu personal războiul politic și mediatic. În fine, i-am învățat să își asume mesajele și să își dezvolte profilul personal în rețele sociale, nu să-și piardă timpul în mod patologic, cu identități virtuale multiple. Se pare că toate cele predate au fost de folos, dar numai unora și numai până la un punct.

Iar în continuare, un comentariu al meu ca expert în strategii de comunicare. Nu știu dacă îi coordonează cineva, sau este doar o acțiune colectivă necugetată. Însă, dacă există un coordonator, a gândit prost modul de exprimare și de acțiune. Rețelele de sprijin, în modelul gândit de mine pentru gestionarea crizelor, sunt formate din personaje care susțin cu moderație și subtilitate o organizație supusă la atacuri exagerate și nedrepte, nu sunt hoarde iraționale care se năpustesc în spații virtuale nelocuite și fac propagandă sau cultul personalității. Deci, cine a preluat modelul rețelelor de sprijin l-a înțeles și l-a aplicat greșit, fără limite și pierzând din vedere scopul final (care este persuasiunea, nu agresiunea).

Ca prototip, tânărul care vrea să facă politică în viitor nu poate fi decât un om responsabil, echilibrat și deschis la dialog, care respectă oamenii și legea mai presus de orice. Iar în plan valoric și profesional, trebuie să fie profund moral și bine informat asupra stadiului actual al problemelor sociale. Clasa politică este în criză pentru că s-a format în mediul primitiv al anilor 1990, în care dominau relațiile și interesele înguste de grup. Găștile formate în acei ani sunt o caracatiță cu extensii în mediul de afaceri, care lasă greu să treacă valorile autentice sau să se audă voci curate pe scena publică. Și da, oamenii politici actuali nu sunt modele pentru tineri. Comportamentul lor ermetic și iresponsabil din timpul protestelor, în care au fost mai ocupați să se țină de scaune sau să se acuze reciproc, decât să asculte situația oamenilor din stradă, arată că este nevoie de o primenire integrală.

Deci, primul meu sfat pentru tinerii care vor să facă politică pe viitor este să se îndrepte spre studiu, astfel ca activitatea lor să nu se bazeze pe aparențe ideologice, și să poată căpăta consistență și personalitate. În al doilea rând, să se pună în slujba nu a șefilor, ci a oamenilor obișnuiți, și să vină cu soluții care să fie un răspuns real la probleme. În al treilea rând, să se apropie de Dumnezeu (spun „de Dumnezeu” și nu neapărat de practica religioasă), pentru că numai credința poate regla relația cu o lume din ce în ce mai dezarticulată. Iar ultimul și cel mai bun sfat este unul creștin: „fă-i celuilalt ce ți-ar place să îți facă el ție”. Dacă măcar o mică parte din oamenii politici actuali ar fi gândit astfel, lucrurile ar sta mult mai bine în România.

Dau aceste sfaturi pentru că țin în continuare la absolvenții mei și încă mai au timp să câștige aceste trăsături. Îmi doresc să pregătesc tineri care să facă parte din viitoarea elită profesională și politică a României. Pe viitor, voi face strategii de comunicare politică doar pentru oameni integri, care probează cu faptele și cu viața lor intențiile și viziunile pe care le promovează.

Cu regret, despre iluzii optice și războaie virtuale

dianacismaru — Thu, 26 Jan 2012 20:38:08 +0000

În ultimele săptămâni am făcut călătorii lungi și chiar temerare, căutând instrumente noi de defrișat jungla virtuală. Radicalizarea spațiului public a făcut mediul online să “frigă” pe alocuri. Dar, dincolo de temperatura anormală pentru acest anotimp, m-am întrebat care au rămas locurile virtuale sigure, în care un utilizator se poate informa sau poate vedea opinia reală a altora de seama lui (având în vedere că în spațiul real toată comunicarea mass-media este trucată). Răspunsul: exclusiv, în rețelele sociale de imediată proximitate. La nivel de ansamblu, numai cineva cu experiență în strategie poate să vadă uriașa iluzie optică la care sunt supuse publicurile – și îmi pare rău că la o parte din iluzia optică virtuală care se desfășoară în prezent am contribuit și eu, fără să vreau, prin unele proiecte ale mele. Aș putea să motivez că nu acestea au fost intențiile, atunci când mi-am transmis viziunea unor colaboratori care nu o meritau. Probabil, și la construirea bombei atomice au fost folosite descoperiri făcute cu alt prilej, în alt scop, și împărtășite în scopul Binelui, și nu al Răului. Dar, întotdeauna discernământul aparține celor care folosesc ulterior cunoașterea. Pentru cel care făcut descoperiri și le-a transmis, este prea târziu, nu mai poate să le ia înapoi.

Ce-mi rămâne de făcut? Am căutat, zilele acestea, să mă revanșez printr-un proiect deosebit, care ar fi avut un impact pozitiv în spațiul public. Însă nu s-au găsit parteneri interesați. De unii m-am ferit să audă ideea, pentru că ar fi folosit-o pentru interesele lor politice; alții au auzit și nu au crezut, pe alții nu i-a interesat, iar alții s-au mișcat prea încet. În concluzie, ideile mele și capacitatea de implementare sunt prea avansate pentru stadiul de acum al societății. Așadar, o să iau o pauză, până când Dumnezeu îmi va da un semn că vrea să le folosesc. Nu am obiecții cu privire la lungimea pauzei. Măcar voi avea parte de liniște…

Eclipsa de ţară

dianacismaru — Sat, 14 Jan 2012 09:31:15 +0000

În spaţiul social, eclipsele simbolice se petrec mai lent decât în spaţiul astronomic. Dar mecanismul este acelaşi: Soarele, astrul zilei şi dătătorul de viaţă, este obturat de un astru mic, al nopţii – important şi el, “polar” ca energie faţă de Soare – şi astfel, cele două energii, în loc să se completeze, se concurează. Şi nu oricum! Pe perioada eclipsei, câştigă “concurentul” mai mic – şi care de altfel nu are lumină proprie în viaţa de toate zilele, ci luminează tot datorită Soarelui . Însă, pe perioada eclipsei, actorul-umbră devine o vedetă. Şi ce a mai spus Luna? Ce a mai făcut Luna? Oare ce gândeşte Luna? Ce intenţii are? Ce aliaţi are şi ce pioni va muta în continuare? Întunericul şi misterul produc fascinaţie şi atrag privirile. Se vorbeşte enorm despre umbră şi puterea ei, şi prin aceasta se sporeşte puterea eclipsei. În sufletul lor, toţi actorii şi spectatorii poveştii caută lumina Soarelui (inclusiv Luna ) dar totuşi, prin complicitatea inconştientă a tuturor, forţa colosală a vieţii rămâne îngropată şi blocată. Nu pentru totdeauna – doar până când trece eclipsa…

Cam asta este, pe scurt, starea spaţiului public românesc la ora actuală. O eclipsă de primitivism întunecă cerul social şi a ajuns la faza maximă. Elitele, pe care nu le-a văzut nimeni de 70 de ani încoace şi cărora li se simte amarnic lipsa (au fost căutate ba în trecut, ba în direcţii false…) există, dar sunt disparate şi complet ascunse. Pentru că nu este o eclipsă inelară, ci una totală…nu se mai vede nici un profesionist pe scena publică. Şi cine ar sta acolo, într-un spectacol din ce în ce mai prost regizat, în care se mimează totul?

Vestea bună este că nici o eclipsă nu este fără sfârşit. Şi, chiar dacă timpul este uneori mult prea răbdător cu eclipsele sociale (iar a noastră durează cam demult) vine o vreme când străluceşte Soarele. Cine vrea să ajungă acolo, să se înarmeze cu răbdare şi cu credinţă. Şi cu curaj…

În căutarea iubirii

dianacismaru — Sun, 01 Jan 2012 20:45:58 +0000

Viața este o lungă călătorie în căutarea iubirii. Iubirea ca motor al Universului, forța care dă viață și întemeiază lumea. În ultima vreme (greu de spus ce înseamnă ultima vreme – pentru unele popoare, decade, pentru altele, secole) ”cantitatea” de iubire a scăzut la nivel social. De aici, creșterea tulburărilor psihice (orice boală psihică are la origine o pierdere de energie și întreruperea legăturii cu Dumnezeu, într-o măsură mai mică sau mai mare). Disoluția familiei și a cuplurilor, celule sociale esențiale, este o altă ilustrare a pierderii iubirii ca energie. În spațiul public vedem cum, ”oficial”, cuvintele iubire și dragoste au dispărut și sunt înlocuite cu sex și plăcere…nu e de mirare, ca fenomen conex, torentul de mizerie care mătură scena publică și inundă atât de multe straturi sociale. În mod ironic, criza de energie cu care se confruntă la propriu omenirea este replica în plan material a lipsei de iubire din plan social. Dar, încă nu e limpede mesajul…

Revenind la prima idee, pentru cei mai mulți oameni viața este o călătorie în căutarea iubirii. Călătorie plină de iluzii, în care sursa de energie dătătoare de viață pare a fi găsită când într-un alt individ (dacă e vorba de un cuplu, apare îndrăgostirea, ca un miracol) când într-un grup sau comunitate, când într-un crez sau un ideal…Pentru alții, penuria de energie vitală își găsește rezolvarea în substitute, în dependențe diverse sau în ”vampirismul energetic”. ( Sunt atât de golit de energie încât nu pot să am nici măcar dorința de a ajunge la priză, spunea cineva. Hei, orbule, ca să ajungi la priză trebuie doar să te întorci către ea…acum stai cu spatele, a fost gândul meu neexprimat.)

Și-atunci, ce răspuns trebuie dat scenariilor apocaliptice pentru 2012? Lumea va exista atâta vreme cât va supraviețui iubirea. Pe un blog apăruse întrebarea (care mi se pare un sacrilegiu) pentru ce merită viața să fie trăită. Dumnezeu a dat oamenilor cea mai mare dovadă de iubire atunci când le-a dat viață și a îngăduit, femeilor, să dea viață la rândul lor. Orice manifestare a iubirii – creația în orice plan, material sau abstract - este un strop de lumină, și, fiind în sensul lucrării lui Dumnezeu, ajută la salvarea lumii…

2012 va fi anul parteneriatelor

dianacismaru — Sat, 31 Dec 2011 07:13:16 +0000

S-a vorbit şi se vorbeşte des în spaţiul public despre parteneriate. Însă, în democraţia noastră din ce în ce mai wild, cuvântul a căpătat un sens cel mult simbolic. Sub aparentul parteneriat s-a ascuns adesea un individualism feroce, disperarea celor care nu au “zestrea” profesională necesară şi caută să câştige de undeva – pentru că întregul este mai mare decât suma părţilor. Şi tot sub deviza parteneriatului, termen de lemn gol de conţinut în cazul unor proiecte, s-a mai ascuns lenea, temporizarea şi incompetenţa (munceşte unul, câştigăm toţi). În fine, parteneriatul a mai fost eticheta elegantă a exploatării, prin diferenţa de statut şi acces la resurse (eşti mic, mai stai la coadă să obţii avantaje). Ca să nu menţinăm şi termenul învecinat, spiritul de echipă – şi el, de multe ori doar o draperie pentru modul de acţiune tipic românesc, cel de gaşcă…

Dar, în sfârşit, a sosit timpul pentru parteneriatele adevărate. De ce tocmai acum? Pentru că este acţiunea cea mai înţeleaptă care se poate iniţia în vreme de incertitudine şi criză. Banii, avantajele materiale şi statutul social se pot prăbuşi dintr-odată, dar oamenii şi mai ales reţelele rămân. Parteneriatul real presupune o “punere în comun a aptitudinilor, competenţelor şi resurselor” realizată cu scop şi condiţii transparente, şi poate fi salvator într-o criză socială (acută sau cronică). Mai rămân de evitat doar câteva “mici” probleme precum superficialitatea, tupeul, minciuna şi impostura, capcane care pândesc la tot pasul pe căutătorul de relaţii de afaceri durabile. Dar, cine a dat peste ele de mai multe ori în jungla românească ajunge să le simtă de la distanţă…

Declinul publicităţii şi ascensiunea PR-ului….

dianacismaru — Tue, 20 Dec 2011 05:55:34 +0000

Sfârşitul de an aduce, ca o evidenţă, între dovezile altor transformări, această concluzie (sau verificarea titlului cărţii cu acest nume). Aviz tuturor celor care credeau cândva că pot influenţa publicurile din vârful peniţei (fie că erau publicitari, jurnalişti, moguli sau politicieni ) asistăm la cântecul lor de lebădă…este distractiv spectacolul în care foştii superoameni ai comunicării devin modeşti, maleabili şi empatici faţă de “bobor” – sau, peste noapte, PR-işti cu acte în regulă. Chiar dacă inconştient uneori, relaţia a intrat în prim planul comunicării publice – iar stângăciile celor care încearcă să cucerească audienţele într-un mod primitiv sunt înduioşătoare. Mai există, desigur, şi tabăra “gangsterilor” şi a “cowboy”-ilor întârziaţi, a celor care aplică logica “eu am pistolul, eu fac legea” – a se vedea membrii guvernului – dar nu le-a rămas mult timp la dispoziţie.

Revenind la statutul actual al publicităţii, barometrul mediului real a îngheţat pe un singur nivel: blazarea celor care comunică şi a publicurilor. Calupurile publicitare prezintă aceleaşi spoturi “de sărbători” afumate de atâta rulare: reclamele la şampanie, băuturi fine şi la ciocolată Merci (care o fi raţiunea pentru a repeta nişte secvenţe care funcţionează cel mult ca fundal auditiv pentru o pauză de la un film…). În fine! Publicitarii, aflând din cercetările de piaţă că nimeni nu mai acordă atenţie pauzelor publicitare (nici măcar dacă se întrerupe filmul pentru cinci secunde în prime time) au găsit o altă metodă: reclama în paralel cu filmul, al cărui ecran se micşorează câteva secunde. Ingenios, dar prin asta se recunoaşte că publicitatea a devenit inutilă… pe fondul redundanţei informaţiilor, a fost tăiată de consumatori de pe lista “surselor” (apar întrebări inclusiv asupra supravieţuirii televiziunilor pe viitor. )

Aşadar, fuga în online! Să vedem ce se rezervă acolo publicităţii. Păi, nu aşa de mult cum cred investitorii în publicitatea online, la ora actuală. Dat fiind că Internetul este preferat pentru eficienţă şi pentru capacitatea de a selecta orice, de la mediu până la conţinuturi, reclamele afişate forţat (cele care “rămân zece secunde pe pagină”, dar “click aici pentru a accesa instant pagina dorită”) nu reuşesc să producă decât enervare, aducând chiar un deserviciu mărcilor respective. Iar cele afişate cuminte pe bara dreaptă a diverselor pagini (portaluri online, de exemplu) rămân cu afişarea… ochiul utilizatorului grăbit le înregistrează doar ca pe un fundal plăcut.

Mai sunt multe de discutat pe tema aceasta, inclusiv despre ineficienţa metodelor de măsurare – poate cu altă ocazie

From Walk of Shame to Walk of Fame…

dianacismaru — Thu, 08 Dec 2011 15:56:08 +0000

Primesc un call interesant de la colega mea Nicoleta Corbu. Vrea să coordoneze, împreună cu dr. Mira Moshe din Israel, o carte cu titlul “Walk of shame”. În perspectiva proiectului de carte, ruşinea este creată de circumstanţe sociale, de aderarea la un set de valori şi standarde, a căror încălcare activează un mecanism de pedeapsă colectivă cu rolul de a opri şi elimina comportamentul indezirabil. (Sancţionarea simbolică a încălcării normelor ca fenomen social poate fi privită ca mecanism de conservare, ca supremaţie a colectivului asupra individualului prin eliminarea “abaterilor de la medie” – este marca societăţilor conservatoare şi colectiviste., aş adăuga eu) Dar, cum bine observă coordonatoarele proiectului, în ultima vreme asistăm la o inversare a acestor “trasee ale ruşinii” în sfera publică. Actorii sociali care erau expuşi înainte umilinţei şi mortificării se prezintă acum pe scena publică într-o altă cheie, reuşind să îşi transforme rolul din “victimă aruncată leilor” în “gladiator care îşi ia soarta în mâini”. Cum întâmplarea face să am material pentru această temă, voi trimite şi eu o propunere…

(Coordonatoarele proiectului invită profesorii şi cercetătorii interesaţi de temă să trimită propuneri de capitole până la data de 31 ianuarie la adresa de mail moshe.corbu@gmail.com)

Free as a Bird

dianacismaru — Mon, 05 Dec 2011 07:27:07 +0000

Războiul informațional

dianacismaru — Thu, 24 Nov 2011 13:26:40 +0000

Profesorii de la universitatea militară reiau des acest subiect, care pare la prima vedere să facă parte doar din domeniul lor. Pare natural ca un război informațional să dubleze un război real, ca strategie complementară. Dar pulsul întunecat și agitat al mediului înconjurător ne spune altceva. Războiul informațional a devenit o parte din realitatea cotidiană. Viața politică – segmentul cel mai devastat, în urma luptei pentru putere - a devenit un teatru de operațiuni în care media și social media sunt fronturi strategice. ”Comandanții” - jurnaliști și comunicatori – devin din ce în ce mai numeroși, iar soldații (voluntari și neștiutori, în cea mai mare parte) se înrolează spontan și participă cu frenezie la aruncat grenade pe teritoriul inamic (din când în când mai explodează câte o bombă: și ce explozie!…e atât de mult fum pe teren, încât nu e clar cine din ce tabără este…la fel ca în războaiele reale). Lipsa războaielor în sens fizic a făcut ca instinctele de tip yang să nu mai aibă nici o supapă de ieșire în afară de viața cotidiană. Nervoși, soldații bezmetici mai încep și câte o răzmeriță, de această dată în mediul de business. Ia să îl termin pe ăla de la compania X! Și așa, companiile s-au trezit cu un inamic nevăzut, consumatorul anonim din mediul online….Așa că, de acum încolo, vom asista cu adevărat la ascensiunea comunicării și a PR-ului

Generaţia Net şi generaţia X, din perspectiva angajatorului

dianacismaru — Thu, 17 Nov 2011 20:45:08 +0000

Caracteristicile din ce în ce mai pronunţate pe care le au contingentele recente (Generaţia Net) pun în încurcătură pe angajatorii români. Absolvenţii (liceu/facultate, aproape nu mai contează) au ca trăsături comune: haosul din spatele unor termeni profesionali pe care i-au prins doar ca denumire, căutarea de shortcut-uri peste etape, draparea superficialităţii în “creativitate”, raportul nerealist între competenţele lor şi aşteptările de salariu şi, nu în ultimul rând, dorinţa de independenţă – visează la business-uri despre a căror proiectare nu ştiu nimic…doar că ideea li se pare seducătoare! (mi-a plăcut întrebarea pusă luni la Arena Leilor unei candidate care voia să înfiinţeze o cafenea: Dar ai lucrat într-o cafenea, ai petrecut o vreme acolo, să studiezi lucrurile din interior?...răspunsul a fost bineînţeles nu) O altă problemă este că nu îşi dau seama de nivelul slab pe care se află – context în care pretenţiile nefondate cresc…Iar aspectele de care s-au plâns cel mai frecvent managerii cu care am vorbit (discuţie informală, nu cercetare elaborată) se referă la relaţia lor cu locul de muncă: neseriozitate, inconsecvenţă, lipsă de responsabilitate, orientare neclară (nu ştiu ce vor) şi destul de puţină disponibilitate de perfecţionare.

Recent le-am spus studenţilor că, dacă ar trebui să recrutez candidaţi pentru angajare, aş ezita serios între promoţiile 2010 şi promoţiile 1990, pentru că ultima (deşi întârziată pe comunicare, neobişnuită cu new media) are multe semne de plus la: tenacitate, responsabilitate, putere de muncă şi disponibilitate, o evaluare corectă a competenţei şi efortului investit, echilibru psihic…iar pentru domeniul comunicării, o mai bună cunoaştere a limbii române.

De altfel, nu am îndoieli că situaţia dificilă de pe piaţă îi va trimite şi pe unii şi pe alţii la studii, nu neapărat formale (Generaţia 70 – să se dezmorţească, iar Generaţia Net – să acumuleze ceea ce nu au învăţat la timp, în şcoală). Spre deosebire de 1989, piaţa a crescut destul de mult şi vor rămâne în joc doar oamenii care sunt capabili să facă ceva (clar) şi afacerile care au fost bine gândite.