Communication de la culture, culture de communication

Acesta a fost titlul Colocviului bilateral franco-român (26-28 iunie) la care am reuşit să asist doar azi (din păcate). Am rămas ca de obicei impresionată nu numai de disciplina şi educaţia francezilor în comunicare academică (politeţea şi stoicismul cu care ascultă şi comunicări/prezentări mai puţin elaborate) de egalitatea cu care îşi tratează partenerii de discuţie (românii fiind a priori frustraţi şi simţindu-se inferiori, chiar după ani de comunicare interculturală). Din câte am auzit, calitatea prezentărilor din partea românească a lăsat (tot ca de obicei) de dorit…au fost şi câteva prezentări superflue, care nu se puteau numi comunicări ştiinţifice.

Ideea nouă care a venit de la francezi în acest colocviu (care, by the way, datorită domnului Drăgan, împlineşte venerabila vârstă de 15 ani) faţă de cele anterioare la care am asistat, este cea de “bilateralism”. Mai precis până acum am avut “colocvii francofone” însă acesta s-a numit “bilateral franco-român” tocmai în ideea de a nu mai plasa partea română în postura de satelit. Din câte am auzit, ideea aceasta a venit de la prof. Odile Riondet, de la Universite de Haute Alsace, care a fost printre organizatorii principali ai conferinţei. În afară de dânsa au mai fost prezenţi profesori care vin atât de des în România încât cred că au şi învăţat limba română (precum Nicolas Pellissier, Universite de Nice). Mi-au plăcut în după-masa asta ofertele de colaborare pe proiecte internaţionale…în sfârşit, o transparenţă în privinţa ideilor de proiecte europene şi nu reţelele informale “oculte” care s-au manifestat până acum în legătură cu finanţările de cercetare.

(Domnul profesor Drăgan a prezentat proiectul nostru Discursul informaţional al televiziunii şi construirea spaţiului public, cu intenţia de a-l transforma în proiect european de cercetare pe un model comparativ, Franţa-România. Să vedem dacă în timp apar cercetători francezi interesaţi de colaborare în urma acestei prezentări).

 

“Top 10″ al greşelilor în lucrări de licenţă, iunie 2008

Problemele de mai jos se referă în special la partea aplicativă pentru că ea a fost în centrul atenţiei. Partea teoretică a avut în această sesiune un nivel scăzut de interpretare personală şi evaluare critică, situaţie în care evaluarea se limitează la corectitudine (să fie bine structurată, clară, onestă, cu citarea tuturor surselor).

De asemenea, subliniez că mă refer la ce am văzut în cele trei zile de licenţă (lucrări pe “discipline învecinate”cu cele pe care le predau):

1. Instrumente greşit construite (scale de răspuns pare, scale da-nu sărace în informaţie, întrebări prea specializate, lipsa variantei “nu ştiu”).

2. Lipsa ipotezelor sau formularea lor incorectă (afirmaţii de bun-simţ considerate drept ipoteze).

3. Metode greşit alese (interviu în loc de observaţie sistematică, chestionar în loc de interviu) sau folosirea unei singure metode când tema ar fi cerut analiză cantitativ-calitativă.

4. Eşantion prea îngust sau segment ales greşit pentru aplicarea instrumentului (cu rezultate nerelevante).

5. Studii de caz “povestite” în urma observaţiei participative nesistematice.

6. Lipsa soluţiilor propuse sau soluţii sumare sau nerealiste pentru problemele identificate.

7. Structura studiului de caz neconformă cu ce s-a cerut pe site.

8. Lipsa concluziilor generale (sau concluzii generale care reiau de fapt studiul de caz).

9. Reluarea introducerii în loc de concluzii (recapitulare a lucrării în final în loc de concluzii).

10. Date nerelevante prezentate în studiul de caz (prezentări prea lungi ale organizaţiilor alese pentru studiu).

Dincolo de amănunte, problema cea mai mare este că studenţii nu ştiu să gândească un studiu de caz…nu reuşesc să identifice corect problemele, sau să le vadă proporţiile. De asemenea, nu reuşesc să vadă factorii care influenţează variabilele studiate şi nu operaţionalizează corect conceptele. Acestea nu sunt prevăzute în structura studiului de caz, dar sunt obligatorii pentru o “lucrare de nota 10″.

 

Studenţii şi lucrarea de licenţă

Există mai multe categorii de studenţi/mai multe tipuri de atitudine faţă de lucrarea de licenţă. După atâtea sesiuni la care am asistat, aceste tipuri au devenit evidente.

a) Absolventul conştiincios. Este cel care îşi ia tema de licenţă cu minim un an înainte, nu pierde nici un prilej de a se informa şi de a citi tot (inclusiv “condiţiile de elaborare şi de redactare…). Este un caz uşor de coordonat pentru că este meticulos, prezintă texte cu o formă ireproşabilă şi nu rămâne niciodată pe ultima sută de metri. Aspectul dificil este că doreşte notă mare şi nu totul e controlabil de coordonator (mai ales modul în care prezintă lucrarea).

b) Cercetătorul. Este cea mai fină rasă de absolvenţi, cei care vor face excelenţă oriunde vor merge…sunt cei care “şi-au mobilat mintea” cărămidă cu cărămidă în anii de facultate, mânuie foarte sigur conceptele şi metodele, au lecturi numeroase şi interesante, şi pot investiga aspecte complexe ale realităţii. Puţini ca număr şi greu de îndrumat pentru că aşteaptă mereu o hrană intelectuală de calitate (ieri şi azi am văzut doar două asemenea persoane).

c) Omul experienţei. Este cel care crede că “practica e mama învăţăturii” deci e suficient să se afle într-o organizaţie interesantă ca lucrarea să fie bună….prin urmare, nu dă doi bani pe cărţi, teorii, argumentare, sau structură şi metode sistematice. Crede că dacă povesteşte cât mai coerent la partea aplicativă şi lipeşte în loc de teorie materiale de la traininguri, e suficient. Greu de coordonat, pentru că nu vrea să citească şi nu vrea să piardă timp cu structurarea studiului de caz şi aplicarea de metode sistematice.

d) Sentimentalul. Este cel care se implică foarte mult în partea aplicativă şi nu poate să scrie decât subiectiv şi eseistic…toate instrumentele şi comentariile sunt impregnate de o “vedere de aproape”. O categorie simpatică, pentru că pun suflet şi adesea au abilităţi bune de comunicare orală. Destul de greu de antrenat în timp scurt pentru modificarea perspectivei şi stilului de redactare.

e) Superficialul. Este cel care “are un job şi nu prea are timp”, “e prea mult plecat în străinătate”, “îi place subiectul dar are probleme personale”. Greu de adus cu lucrarea în formă acceptabilă şi la nivel satisfăcător, pentru că nu are decât un singur gând: să scape cât mai repede. Este cel căruia i se fac continuu observaţii dar nu corectează…sau corectează parţial, “de ochii lumii”.

f) Oportunistul. Este cel care caută lucrări gata făcute (sau măcar studii de caz), sau să adapteze cu minim efort o parte aplicativă care eventual nu se potriveşte la disciplină sau la cerinţe…este cel care dă copy paste în neştire la pagini întregi de curs, crezând că profesorul nu ştie ce a scris acolo. Pentru mine este cea mai nesuferită categorie pentru că se consumă multă energie şi timp pentru identificarea plagiatelor.

g) Naivul. Este cel cu bună credinţă şi intenţii bune dar fără nivelul intelectual necesar: oricât s-ar lucra cu ei, bagajul acumulat anterior nu permite să depăşească la absolvire un anumit nivel: nu poate gândi aspecte complexe, chiar dacă încearcă să citească, să lucreze şi să se achite de obligaţii (categoria “studenţii spun lucruri trăsnite”….).

h) Egocentristul. Este o persoană suficientă, care consideră că atât cât ştie (nu contează cât )este bine, deci nu are nimeni voie să problematizeze sau să întrebe prea mult. Sunt cei pe care îi elimin din coordonare, indiferent câte resentimente ar avea, pentru că de fapt nu acceptă coordonarea: vin prea târziu cu texte despre care nu dau explicaţii sau la care nu vor să schimbe nimic (dacă sunt ale lor sunt perfecte…)

Rămâne să se gândească şi cei care încă sunt studenţi în ce categorie vor să se încadreze când vor ajunge la final ;).

 

Statutul expertului în relaţii publice, văzut prin ochii studenţilor de anul I :)

Am primit pe mail câteva “perle” la examenul de relaţii publice din anul I. Iată câteva care se referă la poziţia expertului în relaţii publice într-o organizaţie:

1. PR-istul trebuie să fie un bărbat adevărat sau “de 3 ori femeie”.

2. PR-istul trebuie să îşi asume atât victoriile cât şi eşecurile care îi sunt date de către liderul organizaţiei.

3. În primul rând specialistul în PR trebuie să fie bărbat, peste 35 ani, pentru că aceasta exprimă putere şi forţă de muncă mai mare. În al doilea rând el trebuie să ţină cont şi de persoanele feminine din organizaţie, mai ales dacă acestea sunt în posturi de conducere.

4. Specialistul în relaţii publice trebuie să fie un bun tată de familie, după modelul lui Ivy Lee.

5. Specialistul în PR este omul care când toată lumea stă liniştită el se agită încercând să găsească probleme şi rezolvări posibile pentru acestea anticipat.

6. PR-istul este omul care trebuie să muncească până “cade ca o muscă moartă”.

7. PR-istul dacă vrea să fie specialist trebuie să se împrietenească foarte bine cu biblioteca publică.

8. PR-istul trebuie să fie în stare să sustragă concluziile şi rezultatele pe care le aşteaptă el însuşi de la lider.

 

Încrederea şi construirea imaginii

Când văd afişele despre “Rebranding Romania” îmi vine să zâmbesc (dar nu ).

Am impresia că strategiile de imagine care se proiectează la noi sunt desprinse de context şi de realitatea pe care vor să o reflecte. Se uită un amănunt esenţial, că imaginea nu se poate construi decât pe un fundament de încredere. Iar încrederea nu se construieşte prin indicatori economici, ci prin comunicare interpersonală (prin purtători de imagine credibili). Un om de afaceri american mi-a spus (la evenimentul recent despre care am vorbit): “Nu aş investi niciodată în Italia pentru că italienii pe care i-am cunoscut nu mi-au inspirat încredere”. (Simplu…) “Şi onestitatea este importantă”, a continuat el. “Am fost într-o companie italiană în care am cerut să văd regulamentul de funcţionare. Mi-au arătat: un regulament pentru fisc, unul pentru acţionari, unul pentru angajaţi…atunci care era valabil?! Onestitatea scade începând din Nordul Europei pe măsură ce te deplasezi spre Sud.” I-am răspuns că România este mai la nord decât Italia şi atunci stă mai bine la acest capitol dar am avut impresia că nu era de acord….

 

Sociolog sau comunicator ? (II)

Răspunsul la întrebarea din postul precedent am primit-o chiar la sesiunea Ad Hoc Council: cineva poate să fie şi sociolog şi comunicator în acelaşi timp dacă ştie să păstreze linia de mijloc. Pentru că, pentru un auditoriu avizat care are cunoştinţe de management şi comunicare, exerciţiile de imagine îngroşată peste măsură nu vor folosi la nimic…

Dincolo de asta, cu prilejul acestui eveniment am făcut o constatare neaşteptată pentru mine (până acum am stat mai mult în mediul academic, cu alte medii am avut un contact indirect). Multora dintre cei aflaţi în poziţii cheie în organizaţii şi instituţii le lipsesc atât abilităţile cât şi conştiinţa importanţei comunicării. Am văzut vorbitori cu funcţii înalte (care reprezintă România în astfel de întâlniri de afaceri sau diplomatice), dar nu sunt antrenaţi în comunicare, deşi ar trebui să facă parte din “fişa de post” în asemenea cazuri. Cum arată nişte “aşa nu” (exact ca în manualele de comunicare, dar nu îşi vine să crezi că personajul respectiv nu le-a deschis şi nu a avut nici consiliere pe tema asta): discursul monoton şi interminabil, ţinut pe un ton egal, fără variaţii; împănarea discursului cu prea multe cifre; expresia feţei de o placiditate totală (”am venit, vă recit, judecaţi-mă şi am plecat”) care transmite totodată şi lipsa disponibilităţii pentru un dialog real; interactivitate scăzută, răspunsuri interminabile la întrebări şi tendinţa de a divaga; lipsa de interpretare a semnalelor date de sală (cam trei-patru participanţi au avut un somn dulce în timpul acestei intervenţii). Culmea este că vorbitorul era competent şi nu se poate spune că discursul sau informaţia transmisă nu era interesantă şi nu avea valoare…pur şi simplu, forma în care era transpusă era inadecvată.

Alte observaţii (despre altcineva, de genul feminin): atât ţinuta cât şi comunicarea nonverbală trebuie să fie în concordanţă cu mesajul transmis: mesajul trebuie transmis şi prin ţinută, şi prin gesturi, şi prin mimică şi postura corpului; chiar dacă genul feminin dezavantajează întotdeauna, există tehnici prin care se poate mări volumul vocii şi în mod sigur poţi transmite un mesaj şi ca femeie, fără să pari neajutorată, rătăcită, neconvinsă sau şovăitoare; în special pentru cei care lucrează în diplomaţie trebuie să fie studiate regulile comunicării eficiente, pentru că ei lucrează într-o zonă de interferenţă culturală care provoacă şi aşa probleme.

Un alt vorbitor a încercat să convingă pe ascultători că în ţara noastră curge numai lapte şi miere…şi deşi probabil a avut ca scop să influenţeze auditoriul astfel încât să plece cu o imagine mai bună despre România, nu cred că şi-a atins scopul. Ciudat, pentru că a uzat din plin de tehnici considerate eficiente: a făcut apel la imagini, a preferat un limbaj colocvial unui limbaj specializat, a folosit adeseori repetiţia, şi-a structurat discursul după câteva elemente cheie, a avut mesaje cheie pe care le-a plasat, a vorbit dinamic şi nu a plictisit pe cei prezenţi (ba dimpotrivă, chiar i-a trezit)…şi totuşi! a stârnit suspiciunea auditoriului (oameni de afaceri de vârstă cel puţin mijlocie) pentru că a fost aproape propagandistic: imaginea era idilică, nimic nu era în neregulă. Poate asta ar fi mers la o întâlnire electorală cu simpatizanţii, aici însă erau oameni cu simţ practic care veniseră ca să afle amănunte concrete despre România şi oportunităţile pe care le oferă. Deci nu ajung numai tehnicile de comunicare, conţinutul şi stilul trebuie adaptate la caracteristicile şi aşteptările publicului-ţintă.

O astfel de întâlnire ar fi trebuit transformată de către responsabilii din ministere în prilej de creare de contacte şi de îmbunătăţire a imaginii pentru România (îmbunătăţire prin elemente concrete şi purtători de imagine, nu prin declaraţii): însă, speakerii veneau, vorbeau şi plecau ca propulsaţi de un motor supersonic. Iar la final, un moment penibil: un ministru care trebuia să vorbească nu a venit, pur şi simplu, în condiţiile în care conferinţa şi programul ei se discutau de mai mult de o lună. Nu cred că nu se găsea nici un secretar de stat sau consilier în minister care să îl înlocuiască, sau nu putea să anunţe din timp că nu mai vine. Preşedintele asociaţiei a spus că “asta nu s-a întâmplat niciodată la o întâlnire a Ad Hoc Council”. Tipic pentru România, să fie o premieră negativă…

 

Sociolog sau comunicator? (I)

Îmi pregătesc intervenţia pentru luni după-amiază. Are loc o întâlnire a Ad Hoc Council (European Government Business Relations Council) şi sunt invitaţi mai mulţi reprezentanţi ai guvernului şi societăţii civile. (Intervenţiile sunt scurte şi informale, şi sunt urmate de discuţii libere. Sunt curioasă cât de informale vor fi intervenţiile celorlalţi, având în vedere că mai sunt invitaţi să ia cuvântul doi miniştri, un secretar de stat, ambasadorul Marii Britanii ş.a. …)

Dilema mea, când pregătesc o astfel de intervenţie (pe tema “Romania today: social issues”), este oscilaţia între perspectiva de sociolog şi cea de comunicator (în general o adopt pe cea din urmă): sociologul are o viziune imparţială şi de obicei mai dură, prezintă realitatea aşa cum este, fără a se preocupa de impactul de imagine asupra ţării/instituţiilor, subliniind eventual deficienţele funcţionale şi considerându-se un “purtător de cuvânt al celor mulţi şi anonimi”. În schimb, comunicatorul calculează acest impact şi nuanţează prezentarea unor elemente obiective ponderând aspectele negative şi evidenţiindu-le pe cele pozitive, chiar dacă acestea din urmă sunt doar la nivel de tendinţă. Deci, obiectivitate sau comunicare strategică? În acest moment înclin să cred că voi prezenta o perspectivă sociologică, chiar dacă nu este cea mai înţeleaptă atitudine posibilă….mă mai gândesc până luni :).

 

Are you a cultural creative?

Conceptul cultural creative a fost introdus de sociologii americani pentru a desemna o categorie aparte prin diferenţiere de două categorii generice, modernii şi tradiţionalii. (Conceptul, extrem de interesant, a stat la originea unei cercetări finanţate printr-un grant CNCSIS acordat facultăţii noastre, grant care se încheie anul acesta). Autorii cărţii au publicat între altele şi un chestionar prin care oricine poate afla dacă se încadrează sau nu în categoria cultural creatives.

Te încadrezi în categoria cultural creatives dacă ai marca cel puţin zece din temele de mai jos:

1. iubeşti natura şi eşti îngrijorat de distrugerea ei;

2. eşti preocupat de viitorul planetei (încălzirea globală, suprapopularea, distrugerea pădurilor);

3. ai accepta să plăteşti mai multe taxe dacă ai şti sigur că banii ar folosi la stoparea unui fenomen nedorit care afectează pe toată lumea (de exemplu protecţia mediului);

4. dai o mare importanţă dezvoltării şi întreţinerii relaţiilor personale;

5. doreşti să ajuţi alţi oameni şi să îi faci să îşi actualizeze potenţialul;

6. ai face voluntariat pentru una sau mai multe cauze bune;

7. te preocupă dezvoltarea psihologică şi spirituală;

8. consideri spiritualitatea sau religia ca importante în viaţa ta dar eşti preocupat şi de moralitate în politică;

9. doreşti mai multă egalitate între bărbaţi şi femei, sau mai multe femei lider în afaceri şi politică;

10. eşti preocupat(ă) de violenţă şi de abuzul asupra femeilor şi copiilor;

11. doreşti ca statul să se preocupe mai mult de educaţie şi de bunăstarea copiilor, de reconstruirea unor comunităţi, şi de un viitor protejat ecologic;

12. nu eşti satisfăcut(ă) de ce oferă nici partidele de la putere nici cele din opoziţie şi ai dori o cale alternativă care nu este neapărat cea de mijloc;

13. tinzi să fii optimist(ă) cu privire la viitor şi nu te laşi influenţat(ă) de viziunea pesimistă şi blazată a mass-media;

14. doreşti să fii implicat(ă) în crearea unui climat mai bun în ţară;

15. urmăreşti impactul marilor companii: extindere, poluare, exploatarea forţei de muncă;

16. îţi controlezi bine fondurile proprii şi nu eşti îngrijorat(ă) de risipă;

17. respingi ostentaţia şi preocuparea excesivă pentru bogaţie şi bunuri de lux, şi nu le socoteşti indicatori ai succesului cuiva;

18. îţi plac oamenii interesanţi şi locurile exotice, şi îşi place să experimentezi şi să înveţi despre alte moduri de viaţă.

 

Forumurile ca organizaţii informale

…Este o idee de cercetare pe care o am de multă vreme. În ultima vreme formalul şi informalul s-au îmbinat atât de mult în comunicarea organizaţională încât studiul separat al informalului nu mai este considerat de interes. Organizaţiile informale studiate de sociologi (în special de Şcoala de la Chicago) se refereau cu precădere la street corner groups (”găşti”) sau la grupurile deviante. Există însă un tip de organizaţie informală răspândită în ultima vreme - forumul. Oarecum “Cenuşărese” între media sociale de când au apărut blogurile, forumurile nu sunt menţionate prea mult în lucrările de specialitate apărute recent despre new media (de fapt în unele clasificări ale new media nu sunt menţionate deloc). Însă ele reprezintă un aspect foarte interesant de studiat pentru că pot să releve modul în care se constituie şi se dezvoltă organizaţiile informale. Forumurile pot avea: lideri “formali” (administratorii) care “conduc” în mod democratic sau laissez-faire, subgrupuri virtuale, lideri informali sau lideri de opinie, reguli de participare - chiar dacă sunt vagi uneori - care diferă de la un caz la altul. Misiunea acestor organizaţii este transmiterea de informaţii actuale şi de interes pentru utilizatori pe un subiect specific. Forumurile de nişă (chiar acum am un caz concret în minte) pot avea şi “eroi fondatori” şi “eroi culturali” care au rămas în “istoria organizaţiei” deşi au părăsit-o la un moment dat. Un alt aspect interesant cu privire la forumuri este existenţa pe două planuri: public (partea vizibilă) şi privat (pm). Practic, partea vizibilă, deşi aparent informală, funcţionează ca un “plan formal” în timp ce prin intermediul “pm” se creează adevăratele reţele informale, o întreagă încrengătură de relaţii imposibil de detectat “cu ochiul liber”. Expunerea “publică” din partea vizibilă face pe utilizatori, deşi anonimi, să se comporte cu prudenţă în acest spaţiu, care devine cvasiformal. Libertatea contactelor invizibile şi multitudinea căilor de comunicare fac ca spaţiul secundar informal - planul secund al forumurilor - să aibă dimensiuni foarte largi (în organizaţiile reale acest plan secund informal este limitat de întâlnirile faţă-în-faţă posibile) precum şi aspecte complexe (membrii forumurilor pot comunica simultan pe messenger formând “diade”). De aici, particularitatea structurilor informale virtuale: în grupurile reale relaţiile reciproce indică apartenenţa la un subgrup, în grupurile virtuale apartenenţa aceloraşi indivizi la mai multe diade nu duc neapărat la formarea unui subgrup informal.

 

Marea Neagră, somnul şi visele

Am revăzut de curând Marea Neagră, după ani în care nu am considerat-o “marea mea favorită”, deşi în continuare cred că este marea cea mai romantică dintre cele pe care le-am văzut până acum. Culoarea închisă, turbulenţa, lărgimea plajelor şi amplitudinea peisajului vorbesc despre contraste, măreţie şi tensiune interioară…. (În perioada în care l-am citit pe Freud - acum douăzeci de ani - mă gândeam la Marea Neagră ca imagine a inconştientului uman). Lipsa de detalii exotice (palmerii pitici par într-un surghiun trist între plopii care străjuiesc hotelurile) poate să nu fie neapărat un dezavantaj pentru publicul cu simţ estetic rafinat (de fapt, peisajul românesc se distinge prin armonie şi culori proprii, chiar dacă nu sunt la fel de spectaculoase precum cele mediteraneene). Îmi amintesc cu nostalgie o vizită de acum zece ani la un pictor peisagist foarte cunoscut în Constanţa, Ion Mătăsăreanu - o vizită la un pictor cu vocaţie e un prilej unic, se transformă într-o expoziţie ad-hoc comentată de autor. Întâlnirea cu Ion Mătăsăreanu a fost o expoziţie de “Mări Negre”, zeci de ipostaze ale mării surprinse de pe faleza cu statuia lui Eminescu din Constanţa…

Pentru mine, ca pentru cea mai mare parte din clasa de mijloc, imaginea litoralului românesc era mai degrabă negativă. Deci am plecat cu aşteptări vagi, sperând să găsesc doar ceva mai multă linişte ca în Bucureşti, într-o staţiune (eventual) pe trei sferturi pustie. Însă, dincolo de liniştea mult dorită, ambientul era mult îmbunătăţit faţă de amintirile mele. Faţă de acum şase ani (când am văzut ultima dată staţiunea) investiţiile în infrastructură erau evidente. Preţurile erau mai mult decât accesibile (oare erau doar de început de sezon?) personalul de la hotel, amabil şi discret (oare era doar o relaxare de luna iunie?), iar personalul de la restaurante învăţase să zâmbească şi să comunice cu clienţii. Singurul minus îl reprezentau în continuare plajele, cu resturi triste de vara trecută…

Revenire în Bucureşti. Aglomeraţie, alienare, un nor bacovian care apasă peste oraş. Poate că ieri am văzut Marea Neagră însorită doar într-un vis?