Politica, un teatru închis

Ieri seară. Televizorul stă deschis din greşeală pe Antena 3. Şi vorbeşte singur…O cunoscută moderatoare, fost purtător de cuvânt al guvernului, are  ca invitaţi consilierii candidaţilor la preşedinţie. În diagonală, îmi trec pe la urechi explicaţiile, interogaţiile şi încrucişările de săbii verbale. Punctează cine se impune la cuvânt, cine reuşeşte să plaseze un mesaj, cine ocupă mai mult din spaţiul emisiunii, cine are prezenţă scenică mai convingătoare ş.a…..după câteva evaluări involuntare de genul acesta ale celor prezenţi (asta înseamnă să fii profesor la Comunicare! ai reflexe), mintea merge mai departe pe pilot automat şi scoate la iveală grila lui Charaudeau pentru dezbateri televizate. O opresc brusc pentru că devin conştientă de inutilitatea analizei.

Hei, oameni buni, politicieni şi consilieri, aruncaţi o privire dincolo de scenă, în întunericul sălii…în focul schimbului de replici, nu aţi observat că majoritatea spectatorilor au plecat. Aţi rămas închişi în teatru, cu o mână de spectatori fideli, dintre care unii mai sunt acolo pentru că sunt concurenţi şi la un moment dat or să urce pe scenă, iar alţii îşi câştigă existenţa din despicatul firului în patru pe seama spectacolului-fără-spectatori. Iar premiul cel mare se va acorda în final pe seama câtorva turmentaţi care vor vota: unii din amintire, alţii din empatie, alţii din simpatie  nejustificată, iar alţii din tentaţie pentru nişte recompense fantomă. În timpul scurt care a rămas, voi actorii şi regizorii vă veţi încinge creierele gândindu-vă cu ce să  îi tentaţi…sau cum să vă identificaţi cu ei mai tare…cum să le valorificaţi amintirile…sau cum să le daţi iluzia că nu sunt turmentaţi ci aleg în cunoştinţă de cauză. Şi pentru că, privit la rece, spectacolul nu are o regie serioasă ci este o improvizaţie, premiul cel mare se va acorda la întâmplare. Asta şi meritaţi, de fapt…

 

Conectarea punctelor

(Am reţinut expresia citind un discurs al lui Steve Jobs, cunoscutul manager al companiei Apple, şi încerc să o dezvolt.)

Adeseori auzim despre oameni care şi-au schimbat facultatea, oraşul, meseria în viaţă de mai multe ori. Traseul apare exotic şi uneori imposibil de înţeles dinafară, iar uneori şi dinăuntru: nici chiar “personajele principale” din poveste nu ar şti să explice de ce s-a întâmplat aşa, de ce au fost necesare anumite “staţii” în viaţa lor. Totuşi, dacă ne uităm în urmă la viaţa noastră, la propriile noastre trasee sinuoase, şi încercăm să înţelegem care a fost lecţia fiecărei staţii, care a fost deprinderea sau abilitatea pe care a cultivat-o fiecare perioadă, tabloul devine mai uşor de înţeles. Dacă încercăm să punem prezentul în contact cu trecutul, în formula “Dacă în X perioadă din viaţa mea nu aş fi învăţat să…acum nu aş putea să fac activitatea Y/nu aş fi reuşit să obţin Z”, conectarea punctelor se realizează. Ceea ce părea o colecţie de locaţii izolate devine o hartă a vieţii pe cât de autentică, pe atât de miraculoasă. Toate punctele de pe hartă sunt opriri  intermediare în călătoria către sine…Iar în final, succesul în viaţă nu este altceva decât o abilitate de a conecta punctele pe hartă.

Întrebare: puteţi identifica pe harta proprie puncte aparent izolate care s-au conectat?

 

Emigrarea şi identitatea

(Am mai vorbit aici pe blog despre emisiunea radio cu tema “Călătoria către sine“  la care am participat cândva…) Atunci spuneam că unii oameni călătoresc chiar şi o jumătate de glob ca să se găsească pe ei înşişi şi să scape de problemele pe care le-au avut într-o anumită etapă a vieţii: se regăsesc însă, după călătoria fizică, cu aceleaşi probleme, dar acutizate şi amplificate de provocările adaptării. Şi  parcă mai singuri, mai dezorientaţi…fuga are preţul său şi nu a fost o rezolvare nicicând.

Revenind, sunt interesante raţionalizările pe care le invocă cei care emigrează: visul “cuceriririi Vestului” şi al acumulării miraculoase, este una dintre cele mai frecvente.  Protecţia oferită de statul bunăstării, welfare state (cel în care toţi se simt bine pentru că statul are grijă de toţi), este o alta des întîlnită.  Aspiraţia spre civilizaţie, spre o lume mai organizată şi construită după merite, este o alta (dur sancţionată de realitate). În fine, dorinţa de realizare profesională este o alta speranţă care face oamenii să depună eforturi incredibile de a pleca în altă ţară.Toate sunt însă, mai mult sau mai puţin, iluzii. Dorinţa reală şi neconştientizată este de a se găsi pe ei înşişi: pentru asta este nevoie de o călătorie în interior, nu în exterior.

Oamenii se regăsesc pe ei înşişi şi îşi precizează identitatea prin instrumente şi pe căi foarte diferite de la un caz la altul: unii prin experienţa de părinte, alţii prin experienţa acumulării, alţii prin creaţie, unii prin boală şi singurătate, unii prin administrare şi muncă managerială, iar alţii, în sfârşit, prin călătorii, contactul cu alte culturi…venirea în contact cu “alţii”, un grup cu identitate distinctă şi atât de tare afirmată printr-o voce colectivă, ajută la conturarea identităţii proprii, prin contrast. Totuşi, există cazuri în care nici măcar aceasta nu se dovedeşte a fi de folos. Şi emigrarea rămâne doar o experienţă (importantă, e adevărat), omul devine o plantă  implantată într-un alt sol: cu neputinţă să se simtă bine în pământ străin, dar prea schimbat să se întoarcă înapoi…şi fără să ştie prea bine nici cine este, nici care este misiunea lui în viaţă.

 

Teoria Oglinzilor (III): despre transformare în relaţii

Adesea contactul cu Oglinzile din jurul nostru este dezamăgitor. Ele nu seamănă deloc cu imaginea pe care o avem despre noi înşine, nici cu cea pe care am vrea să o proiectăm. În multe cazuri o Oglindă face rău pentru că are tendinţa de a se impune sufocând versiunea noastră despre realitate, deşi intenţia afirmată a omului respectiv poate fi pozitivă (mă întorc iar la exemplul cu părinţii care încearcă să controleze copiii cu orice preţ). Cum să ne desprindem, atunci? Acceptarea Oglinzilor este importantă, dar este doar primul pas.  Al doilea pas este să părăsim viziunea pasivă şi să ieşim din cercul vicios al relaţiei. “Să ieşim” nu într-un mod radical, prin distrugere/rupere…ieşirea din situaţie este în primul rând interioară. Stadiile sunt următoarele:

a) să acceptăm că nu îl putem schimba pe celălalt (să acceptăm Oglinda şi trecutul relaţiei);

b) să renunţăm la imaginea ideală despre relaţie: să nu mai avem aşteptări nici de la omul respectiv, nici de la viitor;

c) să ne desprindem simbolic de celălalt (să acceptăm că oamenii sunt alături unul de altul doar “o bucată de drum”);

d) să subliniem interior cine suntem şi unde am vrea să fie limitele relaţiei;

e) să încercăm să trasăm acele limite, prin comunicare;

f)….(Ştiu că e mai uşor de scris, decât de pus în practică )

Cum am citit zilele acestea în folclorul electronic, “Dumnezeu nu ne trimite oamenii pe care îi vrem, ci pe cei de care avem nevoie”: în mod paradoxal, Oglinzile distructive au rolul de a ne ajuta să ne precizăm identitatea, prin contrast. Într-un mod anevoios şi chinuitor uneori, e adevărat…

 

Doctori şi tratamente de calculatoare (X)

După intervenţia chirurgicală, toată lumea credea că va urma o convalescenţă simbolică. De unde! Convalescenţa se transformă într-o nouă situaţie de criză. Laptopul deveni brusc o personalitate tip borderline: deşi acum lucra normal pe fişiere, în comunicarea cu exteriorul avea capricii inexplicabile şi refuza siteurile prietene cu care lucra de obicei. Mai mult, închise accesul la una din căsuţele de mail pretinzând că este “unavailable”, iar pe blog executa comenzile atât de încet, încât postările deveneau o confruntare de “care pe care” între el şi prietena lui. În paralel, afişa mereu un avertisment în care spunea că îi lipsesc nişte sinapse. Bun. Înapoi la doctorul care îl operase, împreună cu astrograma natală de această dată (CD-urile originale). Se procedă de urgenţă la o nouă operaţie  pe baza noilor informaţii. După aceasta, nici o îmbunătăţire: specialistul declară că nu ştie ce să mai facă…Dezamăgită, se întoarse înapoi la medicul de familie. Acesta veni cu o trusă voluminoasă şi  trecu la o consultaţie clasică. Simptomele descrise i se părură neverosimile: era normal să se întâmple invers (dar ce să te aştepţi de la o personalitate accentuată, fie ea şi electronică…). La examinare, identifică o problemă la memorie: după nişte suplimente cu omega trei, situaţia se îmbunătăţi uşor. Totuşi afişajul cu “lipsă sinapse” nu era în regulă, cu timpul s-ar fi transformat în autism. Fură consultaţi telefonic încă doi specialişti, dintre care unul opera tocmai în Spania, şi rămase să se facă o intervenţie încrucişată în aceeaşi seară: pacientul fu luat la policlinică. A doua zi, victorie! Medicul de familie găsise remediul şi sinapsele se legaseră fără cusur. Şi, culmea, înainte de ora stabilită pentru a lua legătura cu specialistul din Spania…”Hey, cu asta ţi-ai dat rezidenţiatul”, îi spuse prietena, uşurată.

După toate acestea, urmară nişte decizii radicale. Desktopul fu dat spre adopţie unei studente miloase care se oferi să îl ducă la un specialist în hardware pentru o proteză pe porţiunea de arteră defectă. Iar laptopul fu avertizat că, din fratele cel mic,  va deveni fratele mijlociu: urma să apară în casă un nou membru al familiei, un notebook mic dar foarte mobil (atunci, să vezi gelozie…)

 

Un fiume amaro…

(O amintire din copilărie. Iva Zanicchi, ascultată la picupul confiscat în camera mea fără drept de replică : masiv, cu carcasă roşie, cu braţul şi acul atât de delicate … şi plăcile negre, care trebuiau ţinute cu grijă de margini, să nu se zgârie…)

 

(In)toleranţa la români

Am văzut aseară la “Ora de ştiri” despre sondajul Insomar cu tema “Toleranţa la români”. Că aceasta se situează la cote scăzute, nu este o surpriză pentru nici un sociolog.  Că rezultatele pe palierul cel mai intens  ”căsătoria unui membru al familiei cu…” arată o respingere unanimă pentru categorii sensibile, iar nu este o supriză. Dar – fără a vorbi despre palierul maxim ci despre cel lipsit de nuanţe - topul discriminării arată aşa: 21,4% dintre români resping persoanele cu HIV/SIDA, 20,5% resping pe homosexuali, 14,5% resping persoanele cu handicap fizic sau psihic. Surprize sunt însă: vestea că toleranţa de fapt s-a îmbunătăţit faţă de 2008 (?! să ne bucurăm că românii au făcut un pas de melc…) şi nivelul foarte ridicat al intoleranţei la locul de muncă: 36,8% dintre români nu doresc să fie colegi cu persoane cu HIV, 46,9% nu doresc să fie colegi cu persoane cu handicap, 54% nu doresc să fie  colegi cu homosexuali. Şi, ultima supriză se leagă de prezentarea ştirii drept ştire pozitivă de unele media (ziare.com), când situaţia numai roz nu este: nu îmi dau seama dacă este manipulare sau superficialitate… Aşadar, suntem în Europa doar geografic. Până acum am luat de la europeni doar ce era mai rău: fast fooduri, indecenţă, cultura consumului …respectul faţă de om nu reuşim să ni-l însuşim, cu nici un chip.  Ştiu că popoarele intolerante se conservă mai bine şi au o viaţă mai lungă, totuşi nu îmi pot reprima tristeţea. Uneori îţi pare rău că te-ai născut într-un popor/familie şi te întrebi de ce ai nimerit acolo. Să pleci? Nici dacă pleci nu poţi să scapi de “traista cu umbre”…Să rămâi? Să pleci?

 

Ajutorul dat altora: trepte şi limite

Nu degeaba sunt îndemnaţi bunii creştini să se ajute unii pe alţii:  practica ajutorului este una din cele mai bune şcoli de dezvoltare interioară.  Cei mai mulţi se gîndesc la şi practică ajutorul material: este prima treaptă . O treaptă mai sus se situează ajutorul sufletesc. Aceasta presupune sfatul bun, o soluţie la o problemă, o informaţie utilă sau o vorbă bună spusă în momente de încercare. Următoarea treaptă este instruirea/formarea/terapia: intervenţia complexă în viaţa şi personalitatea cuiva (evident, dat la cerere…). Prin asta, cum se spune des, studentul/discipolul/pacientul învaţă “să pescuiască” adică să se dezvolte singur începând de la un moment dat (de aceea este atât de important ca meseriile de acest gen să fie făcute din vocaţie). O treaptă mai sus decât acestea este înţelepciunea: capacitatea de a ajuta doar atât cât este nevoie – a nu interveni mai mult,  chiar dacă s-a  creat obişnuinţa de a oferi “scurtături” altora şi chiar dacă se văd foarte clar punctele nevralgice ale situaţiilor în care se zbat. Ajutorul se transformă aici în afecţiune, înţelegere şi prezenţă: există aspecte care pot fi înţelese doar prin suferinţă şi prin confruntare directă cu problemele vieţii.

Greşeli în practica ajutorului: convingerea de a şti ce este mai bine pentru altul; deciziile luate în locul altuia; influenţarea unor decizii luate de altul; crearea dependenţei psihologice; oferirea directă a “produsului” în locul informaţiei “cum se poate găsi produsul”; instituirea ajutorului în mijloc de dominaţie şi control; ajutorul ca “monedă de schimb” pentru orice altceva; promisiunea ajutorului atunci când nu este posibil; “orgoliul ” ajutorului; ajutorul “cu orice preţ”; ajutorul-capcană, cu obligaţia reciprocităţii; neglijarea propriilor nevoi şi centrarea pe nevoile altora.

(Şi aşa mai departe…)

 

Relaţiile şi transferul energetic

De ce uneori, după o relaţie de prietenie/cuplu intensă, dispare climatul care facilita schimbul de idei şi uniunea, iar persoanele respective sunt îndepărtate  ca de o mână nevăzută şi duse pe un alt drum? Dar de ce, după o perioadă de la despărţire, avem senzaţia că vorbim cu o altă persoană? De ce ne  întrebăm ce ne atrăgea la omul respectiv (acum comunicarea devine plată, golită de toate sensurile de altădată)? Pentru că dispare patternul de transfer energetic în care au fost situaţi cei doi poli au relaţiei. S-a produs “plinul” energetic şi ambele părţi au învăţat lecţiile care le erau date, nu mai este nevoie ca relaţia să continue.

Uneori ne întrebăm de ce cineva cu o identitate clară atrage în jurul său pe cei care nu s-au găsit pe ei înşişi – sau de ce persoanele echilibrate şi pozitive  au în jurul lor oameni neechilibraţi, conflictuali? Pentru că primii reprezintă generatori de energie, în timp ce ceilalţi au mare nevoie să soarbă combustibil de la un izvor oarecare – şi, de vreme ce nu sunt conectaţi la nici o sursă (pentru că de obicei legătura lor cu sursa normală este tăiată), se conectează la o sursă pământeană la care au acces. Acesta e cazul cel mai des întâlnit de transfer unidirecţional…

 

Doctori şi tratamente de calculatoare (IX)

Nostalgie de toamnă încă tânără…concediul îşi merită numele doar pentru vărul cel stilat. Fratele cel mare era în continuare în comă, cu perspectiva de a fi scos de lângă prizele care îl puteau menţine în viaţă şi trimis la băncile de organe electronice. Fratele cel mic lucră intens, după un program haotic, la proiecte personale şi instituţionale. Dar orice perioadă de heirup fără grijă pentru sănătate îşi spune cuvântul: într-o zi în care era urgent de făcut  formulare şi rapoarte pentru o autoritate finanţatoare la fel de plictisitoare ca şi acronimul ei,  conştiinciosul employee începu să dea semne de enervare pronunţată: refuza să deschidă siteuri foarte frecventate şi închidea fişiere fără nici o avertizare. “Aşa, deci…îţi este rău cu adevărat, sau te prefaci şi de fapt este o grevă?!” Nimeni nu putea să răspundă la întrebare, esenţa trebuia intuită, ca tot ce se întâmpla în casa aceea. Doctorul de familie  era implicat în niscaiva comisii de septembrie, aşa că încercă la doctorul care îl tratase în iunie: era disponibil de această dată şi oferi un loc în spitalul proaspăt pe care îl înfiinţase. Numai că, deşi se interesă zilnic de starea pacientului, tratamentul dură nu o zi, ci trei: doctorul era ocupat şi nu avu suficient timp pentru brain surgery, operaţia se termină de-abia în week-end. “O să învăţ şi eu meseria asta de doctor de calculatoare”, se jură ea în gând. “O meserie în plus pe lângă toate, ce mai contează?” În cele trei zile libere, dependenţa îşi spuse cuvântul: timpul economisit nu se transformă în deconectare sau probleme rezolvate pentru casă, ci  însemnă timp pierdut pur şi simplu. Iar revenirea, ca întotdeauna, însemnă şi surprize neplăcute: se pierduse conexiunea cu exteriorul (trebuia reinstalată) dar mai ales conexiunea cu vărul cel cu trei ochi, care intră într-o pauză forţată…

Update: Se pare că o bună parte din problemele calculatorului erau cauzate de o setare greşită a datei. Aşadar, brain surgery nu era neapărat necesară . Ca şi la oameni, o sincopă periferică provoacă defecţiuni majore; ca şi doctorii obişnuiţi, şi cei de calculatoare pot urma un diagnostic greşit.