(Titlul acestei postări nu îmi aparține, este titlul unui film despre surorile Bronte (film din 2016) care a devenit, pentru mine, emblema acestei toamne în care doar natura a rămas frumoasă…în timp ce energia care se desfășoară în spațiul social este una haotică.)

Ce înseamna umbletul invizibil prin acest lan al vieții, de fapt? În primul rând, se referă la oamenii sănătoși (sau care ar fi putut fi sănătoși…) dar pe care o situație delicată în familie (un membru al familiei bolnav cronic, o rudă cu o dizabilitate sau dependentă) îi marchează pe viață și îi scoate, practic, din societate. Ei încă mai sunt prezenți, au ocupație, sunt integrați într-un cerc social redus, eventual. Dar traseul lor social devine invizibil pentru că au o mulțime de limitări, pe care ceilalți încetează să le observe, din superficialitate, egoism sau lipsă de empatie. Răspunsul din partea celui/celei în cauză creează cu ușurință un cerc vicios: ei înșiși devin exagerat de discreți pentru că sunt o mulțime de lucruri despre care nu pot să vorbească – sau dacă ar vorbi, ar întâlni rar înțelegerea sau compasiunea altcuiva – pentru că nu este vorba de simple frustrări, ci de un sentiment adânc de nedreptate, de senzația inutilității sau a limitării unui proiect personal și de imposibilitatea de a repara lucrurile pentru persoana dragă care a suferit.

Al doilea sens al expresiei este însă mai subtil. Este vorba de oamenii care trec invizibili pe scena socială pentru că sunt atât de mult „înaintea vremurilor” (din punct de vedere energetic și spiritual) încât, devenind defazați față de comunitatea respectivă, nu mai au cum să comunice cu ceilalți, nu se mai produc suficiente conexiuni energetice ca să se realizeze comunicarea. Este și cazul mai multor autori literari (inclusiv a celor despre care vorbeam la începutul postării) ale căror opere vor rămâne mereu actuale, tocmai pentru că vorbesc despre suflet și integritate, într-o societate încremenită în proiect…

 

Reclame

Și în familiile de calculatoare, la fel ca în cele umane, o privire aruncată la ani distanță constată, simultan, situații schimbate radical, dar și detalii rămase pe loc, ca și cum ar fi fost imuabile. De altfel, și revederile unor oameni apropiați, la intervale mari de timp, suferă de același efect optic…pe de o parte, par „neschimbați”, pe de altă parte, atât comportamentul, cât și semnele discrete de pe figura lor atestă trecerea de neoprit a timpului. 

În casa de pe deal, privirea venită de la aproape patru ani distanță avu un rezultat mai degrabă surprinzător. Calculatorul alb, ultimul intrat în scenă după pierderea fratelui roșu și a celui vișiniu, se dovedi acum de o vârstă deja respectabilă, fiind atât de încărcat cu informații, încât se mișca încet, ca un om bătrân…. și, în urma unor defecțiuni succesive, rămăsese fără stomac și se hrănea printr-un fir, direct de la sursă. Totuși, nu doar pentru că fusese deosebit de cuminte și de folositor, dar avusese și o serie de trăsături personale care nu se mai întâlneau la generațiile din ce în ce mai trăznite care apăreau pe piață (cum ar fi mâini îndemânatice, o minte clasică și extrem de bine calibrată), stăpâna menajeriei nici nu se gândea să îl pensioneze. Astfel, în urma unor discuții de aliniere reciprocă, îi promise un număr foarte mare de zile libere, cu condiția de disponibilitate permanentă. Oferta era imbatabilă, așa că nu se mai vorbi de pensionare, deocamdată…

Dar cum arătau ceilalți doi frați (pentru că ultimul an adusese încă doi frați noi în casa de pe deal)? Hmmm…e greu să ai atâtea calculatoare bune în familie și combinația să nu fie satisfăcătoare, dar asta este! Primul dintre noii frați era argintiu, dintr-o familie nobiliară care avea un măr strălucitor ca blazon, și fusese venit pe o filieră profesională. Prietena îl acceptase cu reticență, bănuind că un asemenea personaj sofisticat va necesita măsuri speciale de adaptare. Bănuielile se transformară în certitudine când observă că arătosul personaj, deși avea o condiție fizică și mentală nemaipomenită (extrem de rezistent, memorie cuprinzătoare, consuma extrem de puțină mâncare și lucra ore întregi pe mai multe fronturi fără să ceară nimic) avea și câteva defecte supărătoare. Cel mai supărător era că era destul de versatil, schimba subiectul când îți era lumea mai dragă – și, crezându-se prea deștept, corecta tot timpul interlocutorul. În plus, în loc să folosească mâna dreaptă, folosea mâna stângă (și invers – și avea degete atât de fine!); prin cutiuța mentală, toate cele de trebuință (sistemele logice) erau așezate într-un alt loc decât ar fi fost de așteptat, și avea tot felul de ritualuri pe care un om grăbit le înghițea cu greu (de exemplu, orice document trebuia întâi împăturit în patru înainte de a fi dat la o parte). Așadar, deși atât de cuceritor în hainele lui argintii, atât de slim și de competitiv, frumosul digital părea imposibil de inclus în colecția funcțională din casa de pe deal. „Nu am încotro, așa că la serviciu o să lucrez cu tine”, îi spuse stăpâna casei. „Ești prea ușor de transportat și faci echilibristică la ședințe cu orice în brațe, așa că tot ești bun la ceva….”. Însă relația părea de nereparat. Cum ar fi putut să se înțeleagă un calculator non-conformist, dintr-o cultură străină, cu o stăpână a casei atât de tradiționalistă!

Aceste ciudățenii, împreună cu dizabilitatea calculatorului alb, îl aduseră pe cel de-al treilea frate în casă. Pe la mijlocul verii, stăpâna casei hotărî că are nevoie de un exemplar clasic, mai puțin independent și tricky decât cel argintiu, dar mai sănătos decât cel alb. Într-o zi nu prea norocoasă la maternitatea de calculatoare, primi, după recomandarea asistentului care i-l selectă, un bebeluș verde metalizat. Arătos și acesta, elegant, inițial păru să fie personajul de care avea nevoie, dar ce să vezi! Avea și acesta sofisticarea lui…degetele din nou prea fine, și mintea nu era deloc în regulă! Memoria de scurtă durată nu funcționa, și se comporta mai bine cu extensii. Instrucțiunile nu erau nici ele comode (o listă lungă care le făcea să fie greu accesibile) și, într-o seară, se trezi brusc cu convingerea că era bondar, nu calculator, și bâzâi toată seara. 

Ce să mai creadă cineva bine intenționat? În aceste condiții, stăpâna casei rezolvă relația cu cel argintiu, îi trecu cu vederea ciudățeniile, și deveniră destul de buni prieteni, mai ales după ce observă ce voce frumoasă avea și cum nu obosea niciodată să cânte, chiar dacă muncea din greu….

Hiperconectivitatea a fost descrisă ca un concept asociat societății în rețea și care se referă la creșterea modalităților complexe de conectare a oamenilor și organizațiilor, prin intermediul device-urilor electronice, în toate formele care implică relația reciprocă între oameni, dar și între oameni și dispozitive. Caracteristica principală a hiperconectivității a fost considerată, în primul rând, capacitatea de a vehicula fluxuri enorme de date la nivelul indivizilor și organizațiilor, al căror volum depășește cererea de informație. Alte trăsături subliniate au fost: ubicuitatea (prezența virtuală continuă a utilizatorilor), accesibilitatea, bogăția de date, interactivitatea și capacitatea de înregistrare și stocare a datelor.

Analizele succesive ale acestui fenomen au constatat atât depășirea repetată a unor praguri (chiar dacă se considera că s-a ajuns la un vârf de posibilități/ încărcare/pătrundere, acesta a fost depășit în mod continuu) cât și ambele fațete (pozitivă și negativă) ale fenomenului. Asupra acestor fațete m-aș opri și eu, observând o schimbare radicală a network society în ultimii ani, societate care pare să tranziteze simbolic, din punctul de vedere al digitalizării, pe o orbită eliptică. După ce, o serie de ani, a evoluat prietenos, oferind, prin dezvoltarea device-urilor și aplicațiilor, posibilități de selecție și control în mediul virtual  care au crescut independența utilizatorilor și avantajele acestora, situația s-a schimbat radical. În prezent, automatizarea site-urilor și interconectarea rețelelor și device-urilor electronice favorizează manipularea și urmărirea utilizatorilor fără voia lor (ca într-un cadru de supraveghere uriaș, un Big Brother digital). Pe de altă parte, decalajul tehnologic realizează clivaje din ce în ce mai mari între organizații și între societăți (pentru că deja, atât la nivel individual cât și organizațional, tehnologiile care presupun rămânerea în flux sau în piață devin din ce în ce mai sofisticate și mai scumpe)  dar și între indivizi, care, devenind din ce în ce mai prezenți „în rețea”, sunt din ce în ce mai deconectați de mediul real. Este de așteptat, așadar, ca pe măsură ce societatea în rețea se îndreaptă inexorabil spre afeliul acestei orbite, atmosfera socială să devină din ce în ce mai rarefiată. Probabil, reacția unor indivizi, care și-au dat seama că implicarea crescândă și nelimitată în spațiul digital este un drum fără întoarcere, dar mai ales fără sens din punctul de vedere al misiunii lor individuale pe Pământ, va fi rezerva și apoi retragerea…

Mi-a rămas acest termen în minte de la ședințele recente din proiectul Starea Națiunii, când o colegă (și șefă :)) l-a adus în discuție ca reper simbolic al stării națiunii pentru domeniul calitatea vieții. Ideea era că fericirea și satisfacția vieții, chiar dacă sunt indicatori subiectivi (pe care noi deocamdată îi problematizăm în cadrul proiectului, fiind extrem de contextuali și de diferiți atât de la o categorie socială la alta, cât și între indivizi diferiți), au nevoie și de o bază materială pentru a se dezvolta. De exemplu: în ce măsură asigură salariul securitatea financiară a individului, în ce măsură dispune de concedii și asigurări sau facilități din partea angajatorului, ce nivel de bunăstare materială oferă venitul lunar mediu al unui individ cu studii superioare, la ce facilități sau privilegii dă acces un factor ca vechimea, mobilitatea sau îmbunătățirea nivelului de instruire, ș.a. Astfel, în spatele afirmațiilor din sondajele de opinie se poate face și o analiză comparativă cu țările dezvoltate sau măcar cu cele din fostul bloc comunist, cu privire la starea materială pe care și-o poate construi un individ, ca infrastructură de acces către satisfacție și fericire, ca stări subiective pe care le poate atinge doar după ce și-a asigurat securitatea de bază și confortul esențial pentru sine și familie. Dacă aruncăm o privire la nivelul acestor parametri pentru România, rezultatele sunt într-adevăr descurajatoare: astfel, angajarea nu înseamnă și scăparea de sărăcie (nu garantează ieșirea din categoria afectată de sărăcie, destul de largă în România). Lipsa infrastructurii de transport face ca un timp nerezonabil din viața tuturor românilor să se piardă pe drumuri (efectiv, din păcate) – indiferent că este vorba de drumul zilnic la serviciu, de deplasări profesionale sau personale între orașe și zone ale țării, sau plecări în concedii interne. De asemenea, mai putem privi și către alte elemente din infrastructura fericirii aflate în suferință: mărimea absurd de mică a pieței imobiliare (numărul extrem de mic al locuințelor construite în ultimii 25 de ani – care se profilează deja ca o criză, pentru că vechile clădiri construite în comunism încep să depășească 40 de ani ca vechime) și calitatea noilor construcții, realizate pentru secolul XX, nu pentru secolul XXI: absurd de monotone la nivel de concepție și spații, cu lipsuri la nivel de facilități, poziție sau accesibilitate, astfel încât căutarea cuiva care dorește să achiziționeze un spațiu dezirabil la un preț normal devine o aventură semi-imposibilă. Un alt domeniu care pare că nu se va dezvolta niciodată calitativ este turismul intern (deși, aparent, el a înflorit în ultima vreme) – și nu doar din cauza infrastructurii de transport, deși și aceasta a constituit o frână importantă. Aceeași lipsă de imaginație a furnizorilor de servicii, tratarea tuturor clienților (începând de la ofertă și până la servicii acordate) ca și cum ar fi toți „o apă și-un pământ” – relativism, lipsă de profesionalism, iară și iară…astfel încât, în final, omul de nivel material redus sau mediu în România are premise exclusiv spirituale pentru atingerea stării de fericire: este fericit doar dacă și-a propus să fie fericit no matter what

Există o serie de personaje – din păcate, frecvente în spațiul public și uneori extrem de vizibile în spațiul mediatic – care trăiesc și chiar își întemeiază ascensiunea profesională pe baza preluării și/sau subtilizării energiei altora din mediul proxim. În această postare nu voi vorbi despre cei care „se lasă exploatați” de bună voie, datorită unor probleme emoționale nerezolvate (de exemplu, tema dominării de către oricine cu autoritate, datorită unei relații nerezolvate cu tatăl, sau tema complianței cu orice preț datorită unei traume create prin abandon). Acestea se situează, mai degrabă, în sfera patologiei psihologice care facilitează schimburile energetice în defavoarea celor care cedează energie. Aș vorbi, însă, despre mecanismele de preluare și de furt de energie, pentru că acestea sunt mai puțin cunoscute, ca și despre manifestarea lor în contexte publice (cum ar fi, de exemplu, interminabilele și uneori inutilele ședințe din mediul instituțional sau de management de proiect).  La nivel de comportament, „exploatatorii” se manifestă printr-o serie de elemente destul de ușor de recunoscut: monopolizarea timpului de discuție prin conținuturi nerelevante (care urmăresc să plictisească/enerveze audiența), contrazicerea interlocutorilor de dragul de a contrazice (cu toate că punctele de vedere exprimate nu sunt coerente între ele), negarea ierarhiilor și a responsabilităților asumate (prin omiterea unor trepte ierarhice și a rolurilor prescrise) sau chiar sabotajul implicit. Acestea sunt elementele de comunicare care pot face parte dintr-o strategie de destabilizare energetică, însă mai sunt și cele emoționale (care se aplică, evident, doar în colectivele în care pot fi exploatate asemenea corzi, de tip afectiv): îngrijorările exagerate, apelul la emoții, amintiri și valori comune, reproșurile, conflictele mocnite sau deschise. Acestea din urmă, de altfel, sunt întotdeauna cereri mascate de energie din partea celor care le provoacă (și se manifestă mai des în sfera personală decât în cea profesională sau publică, deși le putem întâlni frecvent și în aceste medii). În toate cazurile, persoanele care au lucrat la echilibrul lor emoțional și la armonia lor internă (obținând, astfel,  prin centrarea pe sine, un nivel energetic superior celorlalți) au de pierdut, pentru că descentrarea (care se produce lesne la indivizii de bună credință și neinițiați în ABC-ul energetic) se produce imediat dacă ei cad în capcana: supunerii, complianței, îndoielii,  regretelor, schimbării de atitudine, sau pur și simplu a lipsei de protecție.  Despre mecanismele de protecție este foarte mult de discutat (într-o postare viitoare), însă un aspect este sigur: destabilizarea energetică se produce mai ușor în mediul real, unde proximitatea fizică permite mai mult utilizarea acestor tactici intuitive din partea vânătorilor de energie. M-a întrebat cineva, de curând, dacă destabilizarea energetică (sau furtul și atacul energetic, ca variante mai dure) se poate produce și la distanță (prin mediul online sau pur și simplu la distanță): răspunsul este da, numai că, dacă este să ne referim la situațiile din mediul online, ele permit un control mai mare al situației de către utilizator, care poate să se extragă din interacțiuni cu mai mare ușurință. Așadar, iată și unul din avantajele vieții virtuale, într-un context în care dezavantajele se accentuează în ultima vreme…

…În ciuda aparenței, în această scurtă postare nu este vorba despre software-ul pentru proiectul „Starea Națiunii”, (deși se va vorbi despre el în curând și se va și lucra intens 🙂 ) ci despre software-ul  cu „S” mare (adică softul care programează mintea colectivă – în cazul de față, o națiune – să iasă din „somnul cel de moarte” din care încearcă în van să se trezească de secole, dar nu reușește decât să adoarmă și mai adânc :(. Pentru că, nu-i așa, guvernarea  propriu-zisă reprezintă doar „executabilul”, acel „run” care trebuie dat unui program după ce a fost instalat. Așadar, între hard (=elementele concrete, materiale, ale realității) și un guvern care obține rezultate, se interpune soft-ul, programul mental care antrenează mintea colectivă și îi imprimă națiunii  „direcția” pe termen lung (și doar pe termen lung: atunci când vorbim despre națiuni, termenul mediu nu există).

Or, acesta este motivul pentru care am citit programul noului guvern la fel de contrariată ca alți cititori din spațiul public. Nu aduc în discuție aici lipsa capitalului de încredere în români, în guvernanți sau întrebările privitoare la viitorul spațiului european, la riscurile crizei mondiale ș.a. Nu aduc în discuție nici optimismul nejustificat și elaborarea programului de guvernare prin abstracție față de orice factor extern (de parcă țărișoara noastră ar evolua în imponderabilitate față de influențele europene și internaționale – economice, financiare, etc.) – nu le aduc în discuție nu pentru că nu ar avea importanță, ci pentru că ar lua, la rândul lor, zile întregi pentru dezbatere.  Aș sublinia, însă, ca primă lipsă a programului, faptul că face abstracție cu totul de elementul amintit mai sus – „soft-ul” pentru realizarea obiectivelor, iar acest soft se construiește, în primul rând, la nivel identitar. „Cine sunt eu?” și „Pentru ce trăiesc și lucrez?” – la întrebarea aceasta, indivizii care făceau parte din populațiile cu care s-au construit imperii au dat un răspuns specific, în ingredientele căruia se aflau, între altele: mândria de a aparține unei anumite națiuni/colectivități, satisfacția relativă a vieții, încrederea în viitor, dorința de implicare, sentimentul de a face parte dintr-o lucrare colectivă măreață, conștiința de a evolua (indiferent pe ce dimensiune și ce sens se petrece evoluția), convingerea că își construiesc/determină destinul personal în cadrul lucrării colective la care contribuie…Ori, dacă trecem în revistă aceste elemente ale programului mental, nici unul dintre ele nu se regăsește în peisajul simbolic actual al națiunii noastre. Da, există rezerve, există potențial și există, în ciuda pierderilor, multe lucruri bune care ar putea fi valorificate, numai că șirurile teribile de dezamăgiri din ultimii 25 de ani au reușit doar să îngroape acest potențial (România profundă, cum este denumită adesea) din ce în ce mai adânc. Este o iluzie să creadă niște guvernanți (nu doar cei actuali, oricare) că, după o asemenea evoluție, acest potențial s-ar putea descătușa ușor. Iar în lipsa lui, orice sector optimist din cele incluse în programul de guvernare va fi realizat cel mult de suprafață și superficial.

Ideea sugestivă de „suflet captiv” într-un model cultural a fost lansată de Dostoievski, în „Frații Karamazov”: exemplul dat era pe modelele culturale ale epocii medievale, atunci când fete romantice se sinucideau pentru a reitera un model, cum ar fi destinul Ofeliei sau Romeo și Julieta ale lui Shakespeare. Ideea poate fi extrapolată nu doar la comportamente adoptate pentru identificarea cu un model cultural,  ci și la prototipuri și modele de viață. Astfel, este vizibilă tendința generației Net de a își trăi viața conform unor standarde și modele consumeriste, ceea ce include stabilirea unor idealuri materialiste de viață, construirea relațiilor de cuplu în principiile și fazele occidentale, și, nu în ultimul rând, definirea identității de gen în maniera respectivă.

Am mai vorbit altă dată despre tendința genurilor de a își inversa reciproc caracteristicile, însă totuși, tendința care se constată mai intens este de masculinizare și trivializare pentru genul feminin. A devenit o uniformă pentru generațiile ’90 adoptarea pantalonilor în vestimentație (ceea ce atrage obligatoriu predominanța încălțămintei sport, prea puțin feminină) și prevalența negrului sau a unor culori mohorâte sau șterse la articolele de haine (de parcă celelalte culori ar fi prohibite sau nu ar exista), însoțite, evident, de un machiaj închis la culoare.  O privire aleatoare într-un loc circulat ar avea ca rezultat un șir de trecătoare cu uniformă de blugi/pantaloni obligatorie, de parcă personalitatea și varietatea ar fi interzise de la brâu în jos. Toate aceste tendințe se reduc, de fapt, la pierderea feminității – și nu vorbim doar de pierderea feminității la nivel vestimentar, ci și la nivel simbolic: valorile tradiționale feminine nu mai sunt de actualitate (blândețea, modestia, pudoarea, delicatețea, căldura sufletească ….). Mă opresc aici cu analiza, altfel nu ar ajunge mai multe bloguri pentru a analiza ce a pierdut lumea contemporană, fără să înlocuiască cele pierdute cu o altă valoare care să promită ceva pentru viitor….