În ultimele luni, clivajul între cei care „trăiesc în mediul digital” comparativ cu cei care  „trăiesc în mediul real” s-a adâncit. Observăm, în primul rând, că prima tabără câștigă din ce în ce mai mulți adepți: fie că noile gadgeturi sunt din ce în ce mai prietenoase și mai accesibile, fie că ele prezintă o serie de oferte de nerefuzat și creează dependențe, fie că utilizatorul (de la Generația Net în jos) „s-a născut” cu mediul virtual activ și a ajuns să îl considere mai real decât cel fizic. Imaginea utilizatorului sub 30 de ani, care merge pe stradă cu smartphone-ul în mână și cu câștile în urechi, total desprins de ce se întâmplă în jur, a devenit familiară. În acest context, în metrou, cam 70% dintre călători au aceeași aparență – încât, de fapt, ei nu mai sunt fizic prezenți în locul respectiv. Ei au ales, astfel, să aibă control asupra mediului în care se află plasați: nu pot controla proximitatea fizică, dar pot controla cu cine și unde își petrec timpul; nu este posibilă deocamdată teleportarea fizică, dar este posibilă teleportarea minții, cea care se realizează cu ajutorul smartphone-ului fermecat. Așadar, legăturile contextuale și-au pierdut orice putere: chiar și la lucru, angajații tineri vor fi din ce în ce mai alienați, pentru că, ori de câte ori este posibil, vor alege mediul „lor” controlat (unde se află în contact preponderent cu peers – comparativ cu cel fizic, în care trebuie să dezvolte contacte umane și profesionale cu oameni diverși sub aspectul vârstei, personalității și stilurilor de viață). Chiar și numai din acest motiv, setarea contactelor sociale în imperiul virtual este dăunătoare. Un alt motiv este acela că, oricât de ademenitoare este comunicarea în mediul virtual, ea nu este niciodată completă și, prin urmare, conține un mare grad de iluzionare (pentru că detaliile care lipsesc sunt completate de imaginația utilizatorului, întotdeauna convergent cu ceea ce vrea să perceapă).

Pe de altă parte, cum spuneam, extragerea utilizatorilor din mediul fizic îi dezumanizează. Cum se simte cineva să fie în mediul fizic (la metrou, de exemplu) și să aibă nevoie de ajutor (s-a întâmplat recent unei colege) și să nu îl primească pentru că trei sferturi din oameni nu observă ce se întâmplă în jur, iar restul de un sfert manifestă nepăsarea caracteristică în mediul social românesc? Acesta este unul din argumentele cele mai evidente, dar se poate merge și mai departe cu analiza. Care sunt efectele la nivel colectiv? Se pierde interesul pentru acțiunea civică (de exemplu, mersul la vot) – pentru că generația digitală nici măcar nu mai este informată cu privire la ce se întâmplă în mediul fizic, și atunci nu ar putea să acționeze rațional, nici măcar dacă la un moment dat ar dori. (Aceasta este, de altfel, o explicație parțială cu privire la tsunami-urile virtuale care se creează în favoarea unor acțiuni politice – sunt strict valuri produse din reacții emoționale combinate cu ignoranță).

Solidaritatea socială (care s-a pierdut în România pe diverse căi, nu doar pe calea migrării contactelor sociale în mediul online) dă seamă de robustețea unei colectivități, de rezistența și stabilitatea ei internă și, în ultimă instanță, de capacitatea de mobilizare a resurselor și de a face performanță, în final. (Dar despre aceasta, într-un articol viitor.)

Oricine ar încerca, pentru o diagnoză a sistemelor la nivel național, că culeagă perspective de experți și perspective statistice (date publicate în mediul virtual) ar percepe repetat aceleași aspecte, endemice la români: toți experții au păreri destul de atractiv exprimate în workshopurile de proiect, dar le exprimă mai curând verbal decât în scris (scrisul cere mai mult timp și, pe deasupra, rămâne ….:) ); toți au idei cu privire la subiectele sensibile din aria lor de interes, dar au prea puțină practică de a le dezbate în colectivul lor de proiect (acesta este un minus al culturii noastre academice); în fine, când vine vorba de operaționalizare, unul din elementele de metodologie pe care le cerem oricui vrea să articuleze un proiect serios, mai nimeni nu este dispus să treacă la fapte…

De ce aduc acest aspect în discuție? Pentru că, dacă am sonda opinia colectivă, majoritatea ar fi de părere că strategiile la nivel național (fie ele sectoriale sau nu) se află în mâna unor experți, care el dezvoltă „ca la carte”. În loc de asta, cine vine cu lupa (ca să nu spunem microscopul) constată că aceste strategii nu numai că nu au avut continuitate (asta se comentează demult în spațiul public) dar nici nu au fost construite pe bază unor date, metode sau algoritmi pertinenți. În fapt, strategiile se construiesc sub influența a două seturi de factori: factorii contextuali interni (ce crede X/ce crede Y la nivel înalt, sau dacă X, Y și Z cred la unison că ar trebui rezolvată o anumită problemă…) și factorii de necesitate externi (ce spune mama Europă că ar trebui făcut…)

Iar acum, revenind la operaționalizare, nici un concept din cele ce privesc starea națiunii nu se poate discuta fără operaționalizare…altfel, vom constata că, dintr-un colectiv de experți de nici 20 de oameni, fiecare în parte dă un sens diferit conceptului de starea națiunii sau celui de sănătate a națiunii… și, câtă vreme nici măcar limbajul nu este comun, acel colectiv de experți nu are cum să rezolve o problemă.

Pe de altă parte, dacă este să revenim la ideea de indicator, cine examinează datele existente (pentru România, în special) observă o serie de lucruri: (a) Indicatorii se referă mai mult la aspecte de stare decât de proces (ex. câte școli avem, care este numărul de profesori, câte paturi de spital, etc.). Aceste cifre, însă, nu spun nimic cu privire la starea națiunii. Pot să existe oricâte școli, dacă profesorii și elevii nu sunt motivați rezultatele vor fi dezastruoase (cum și sunt). Pot să existe oricâte spitale, dacă nu sunt medicamente și doctori bine pregătiți, bolnavii care ocupă paturile vor fi la mila lui Dumnezeu… (b) Nu există un obiectiv sau obiective naționale. Se presupune în mod unanim (dar nu știu de ce se asumă în mod nediscutabil) că România trebuie să urmeze obiectivele europene. Dar obiective proprii (indiferent dacă converg sua sunt diferite de cele europene) nu ar trebui să aibă?… Se pare că ideea proiectului de țară este ocolită de majoritatea agenților care ar trebui să îl inițieze sau faciliteze (dacă nu sunt în stare să îl construiască)…

Observ în ultima vreme că, până și în spațiul cotidian convențional, au început să fie mai des întâlnite analizele improvizate din sfera energetică. Adică, mai mulți oameni care cu niște ani în urmă nu erau interesați de „poveștile cu energii&terapii” au început să se intereseze și să le acorde importanță. Atât de mult, încât chiar în conversațiile retrospective de genul „de ce s-a întâmplat cutare lucru” (conversații care de obicei evoluau către cauze obiective, vizibile, sau deviau către circumstanțe raționalizante) traseul discuției este diferit. Oamenii încep să se întrebe care este rațiunea spirituală din spatele acelei întâmplări. Este adevărat că uneori lecția este atât de dureroasă, încât nimeni nu poate să nu arunce o privire înapoi, în propria viață și în balastul spiritual care s-a format.  Deci, anamneza spirituală presupune interpretarea schimbărilor și evenimentelor survenite în viață prin prisma dezvoltării Sinelui și a congruenței cu Dumnezeu cel omniprezent. O astfel de perspectivă presupune că tot ceea ce se întâmplă („trimis de Dumnezeu”) a primit implicit și acordul inconștient al Sinelui persoanei în cauză (Sinele interior fiind tot o parte din Dumnezeu). Și într-adevăr, de multe ori vedem cum oamenii primesc cu o pasivitate (de neînțeles pentru alții) anumite evenimente care pot fi considerate negative în viața lor – sau, mai mult, pregătesc inconștient anumite evenimente să se întâmple, ca și cum ar fi informați dinainte despre turnura pe care o vor lua împrejurările.

Dar în fine, cum se face anamneza energetică? Există factori care ar trebui regăsiți obligatoriu? Este o recompunere a unor detalii de viață și evoluții în plan personal  din trecutul apropiat, din altă perspectivă. În primul rând, ținta dezvoltării spirituale este cea a dezvoltării Sinelui, așadar rostul unei asemenea analize vizează descifrarea și însușirea unei lecții de viață sau a unui semn/unei orientări. În al doilea rând, deși pot să se amestece unii termeni și să creeze confuzie în discurs, anamneza energetică nu este o analiză dedicată altora (trebuie făcută la persoana I sau cel puțin în colaborare cu actorul social analizat). În fine, o trăsătură persistentă în asemenea demersuri este incertitudinea – dar, ca element corelativ, interpretările pot fi verificate prin efect (respectiv, o „interpretare bună”este aceea care creează un echilibru, iar cauza perturbatoare e atenuează). Pe de altă parte, nu trebuie să se confunde anamneza cu lecția de viață (ca sens) cu toate că cei doi termeni se intersectează. Prima se aplică în orice împrejurare, cu dorința de a descifra un pattern de evoluție, și este mai rațională și mai explicită ca stil; cea de-a doua se referă la împrejurări care afectează pe subiectul analizei, și care pot reprezenta, aparent, o pierdere.

Am ezitat înainte de a pune titlul acesta postării (prefer termenul „forță” în loc de termenul „putere”) însă l-am lăsat astfel, tocmai pentru a-l lega de documentarul care a rulat până de sărbători la TVR1 (pe numele american Kindness Diaries)documentar din care am prins doar ultimele episoade. Pentru cei care nu l-au văzut, documentarul este despre un „vânător” al bunăvoinței într-o călătorie în jurul lumii (călătorie care se face numai în baza unor asemenea gesturi mici, făcute de oameni care nu îl cunosc). Experiențele petrecute de-a lungul mai multor luni (în formula integrală a filmului) sunt într-adevăr inspiratoare, iar ideea centrală este de natură spirituală: binele (împreună cu asociatele lui, generozitatea și altruismul)  reprezintă una din cele mai puternice energii care circulă în oceanul universal, iar cei care aleg să îl răspândească în lume îl vor primi înapoi, amplificat exponențial. Și chiar așa se întâmplă…

Dar, deși aceasta este ideea impresionantă care se desprinde din film, pentru mine nu este și cea mai importantă. Subiecții din film fac gesturi de ordin material, de tipul pay it forward: fiecare donează ce poate (un acoperiș pentru noapte, o reparație gratis, o porție de mâncare, etc.). Însă esența pozitivității unui gest nu este aceasta (chiar daca forma materială este cel mai ușor de înțeles), ci energia care l-a determinat (cum ar fi compasiunea, empatia, capacitatea de a renunța la o mică parte din confortul personal pentru altcineva, mai puțin norocos). Care sunt ideile pe care le derivăm în continuare de aici (ca la matematică :))? În primul rând, capacitatea acestor gesturi mici de a se agrega în energii de amploare și de a duce la realizări mari: după cum spune autorul filmului, Leon Logothetis, „un val de generozitate m-a dus în jurul lumii”. În al doilea rând, ierarhizarea faptelor bune se face după nivelul fiecăruia (și așa ajungem, fără să vrem, la pilda celor zece talanți…): cei care au mai mult (în sens spiritual, nu în sens material, bineînțeles) trebuie „să dea” mai mult. În acest ultim caz, gesturile lor generoase iau o altă formă, mai puțin palpabilă – vizibilă la nivel complex (de exemplu, de a soluționa o dilemă foarte grea a cuiva, sau de a interveni într-un moment de mare nevoie). Respectiv, cei care sunt posesorii unor resurse rare (informație, cunoaștere, capacitate de formare, minte clară, experiență…) pot multiplica binele la un alt nivel (cum face și autorul, de altfel). Și, în fine, ultima observație se leagă de faptul că manifestarea autentică a  binelui nu poate fi programată: el poate apărea doar spontan, ca întâmpinare a unei nevoi clare sau a unei cereri. De aceea, gesturile programate pe care le fac de obicei (cel mai des, de Crăciun :)) oamenii sau companiile în societatea consumeristă și din ce în ce mai decuplată de sinele uman autentic nu au aceeași valoare….

În universul inefabil în care ne aflăm – și care pare haotic, dar de fapt e guvernat de legi – fiecare vibrație atrage alte vibrații cu care rezonează (fie că rezonează în cheie similară, fie că rezonează în cheie complementară). De ce un individ se întâlnește frecvent, comunică și se apropie de o serie de oameni, iar pentru alții este aproape invizibil? Pentru că de primii îl leagă corzi vibraționale, care se materializează, de fapt, în substanța relației. De fapt, dacă sapă puțin mai mult în Oglinda respectivă (pe care a atras-o indiferent în ce calitate: de prieten, partener de cuplu, asociat, vecin, coleg, profesor sau discipol) și este suficient de lucid ca să își recunoască temele active de pe agenda cu probleme interne, va identifica destul de repede coarda vibrațională (una sau mai multe) care a atras către el, dintr-un Univers infinit în posibilități, exact persoana respectivă. Poate fi tema îngrijirii părinților, tema sacrificiului pentru copii, tema dependenței de genul opus, sau dimpotrivă, tema însingurării, a înstrăinării, a acumulării, a siguranței, etc. Mereu există un aspect nerezolvat sau un blocaj (o lecție care se repetă), iar persoana respectivă (Oglinda apărută ca din neant) funcționează ca un tovarăș de drum voluntar într-o scurtă călătorie a sufletului în care fiecare încearcă să-și vindece aceeași problemă (problemă care îmbracă nuanțe particulare în fiecare caz). O astfel de întovărășire – miraculoasă, de fapt – se petrece din mai multe motive. În primul rând, prin comunicare cele două persoane își pot transmite mesaje importante sau pot înregistra statusul problemei (este ca un work-in progress dintr-o cercetare academică – ca să glumim puțin…); în al doilea rând, fiecare poate oferi experiențe, soluții sau informații importante în efortul de soluționare al celuilalt; în al treilea rând (chiar dacă al treilea motiv este cel mai discret) fiecare contribuie la menținerea problemei pe lista de priorități a celuilalt, prin reamintire constantă (e ca și cum și-ar vedea problema afișată zilnic, pe un banner :)). Și în fine – am lăsat la urmă cel mai important motiv – unde-s doi, puterea crește, adică tovarășii de drum se motivează și își stimulează reciproc forța interioară.

Și, ca privire finală a mecanismului unei relații bazate pe rezonanță, nu este doar rezolvarea problemei similare care contribuie la menținerea relației, ci mai ales faptul că, prin corzile vibraționale, se naște un tip de cunoaștere a priori care determină o încredere (uneori) nelimitată între cei doi termeni ai relației. Și totuși, drumul este temporar pentru că nici un repertoriu de probleme și nici o agendă a sufletului nu sunt identice cu altele – așadar, când s-a rezolvat problema sau blocajul și se trece în faza următoare, și relațiile se transformă. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul evoluează…

 

 

Lecțiile de viață. Cine nu și-a pus măcar odată problema acestor lecții (mai exact a ceea ce a învățat din experiență trăită în direct, de-a lungul vieții)? Această întrebare se leagă direct de inteligența spirituală și, cu cât este mai reflexiv un individ cu privire la aceste lecții, cu atât îi va crește coeficientul inteligenței spirituale (SQ). În plan practic, cu cât cineva învață mai repede lecțiile esențiale trecute pe agenda sufletului, cu atât își va ușura traseul de viață. Pentru că, nu-i așa, e mai ușor să urci pe munte cu un bagaj ușor în spate, decât cu unul plin cu bolovani (= probleme nerezolvate). Ușor de zis, greu de făcut! Lecțiile durează ani, iar unele durează chiar zeci de ani, pentru că se leagă de traume transmise de părinți – sau pentru că intră pentru o lungă perioadă în latență și se reactivează brusc, odată cu circumstanțe exterioare care acționează ca un declanșator…iar, odată cu declanșarea, actorul principal are senzația că lucrurile au scăpat de sub control. De unde acele reacții iraționale, de unde acele sentimente, de unde acele situații, care păreau rezolvate la un moment dat?! Ușor-ușor, anumite detalii se așează la locul lor, ca într-un puzzle invizibil, și revelează tabloul magnific țesut de Marele Arhitect pe canavaua complexă a vieții. Ce să fac când o lecție se repetă? m-au întrebat mai mulți, în diverse situații. Cum îmi dau seama ce am greșit și ce ar trebui să fac? Păi, mai întâi ar trebui identificată, ca pe un covor persan gigantic, configurația care se repetă. Configurația conține, de obicei, o dominantă care se referă la o condiție psihologică și afectivă repetitivă (extrem de diversă: de exemplu, dispoziția de a proteja pe „neajutorați”, sau de a „salva țara”, sau de a îngriji membrii feminini din familie), condiție care are pe fundal o traumă și, în asociere, un atașament sau mai multe (în sensul dat de Lazarev: un atașament este o idee adoptată de individ la un nivel profund, idee pe care o menține și care, combinată cu alte atașamente și reflectată în program mental,  îi determină comportamentul în mod inconștient).

Însă, revenind la întrebare: cum își dă seama cineva dacă a greșit sau nu încercând să rezolve o lecție de viață? Răspunsul se află în spirala lecțiilor. Așadar, dacă o lecție se repetă (nu se repetă neapărat în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane: configurația rămâne aceeași, dar contextul și actorii pot să difere) trebuie văzut dacă este mai intensă sau mai slabă decât cea anterioară: cu alte cuvinte, dacă spirala este mai slabă sau mai puternică. Dacă este mai intensă, înseamnă că învățarea nu s-a produs deloc, iar „configurația” respectivă este așezată mai aproape de subiect, mai evident, astfel încât să crească șansele de a fi înțeleasă. Dacă este mai slabă, înseamnă că omul respectiv a făcut câțiva pași folositori în direcția rezolvării lecției, dar nu suficienți (trebuie să mai facă eforturi pentru a rezolva lecția integral). Această a doua alternativă este mai bună, evident, pentru că direcția corectă a fost găsită. Ce să facă, totuși, cineva care nu a găsit nici măcar direcția pentru a rezolva o problemă? Rămâne doar intuiția, sau rugăciunea, sau călăuzirea…

Există destul de multe momente în viață în care o întâlnire (de afaceri sau instituțională – profesională, în general) care, deși setată în agendă și aparent motivată, se prelungește fără nici un motiv și în final nu aduce nici o soluție.  Pe parcurs, uneori, chiar discursul inițiatorilor pare gol, lipsit de semnificații și în același timp de scop, așa că, în afară de plictiseală și de lipsă de concentrare, apare – legitim – întrebarea de ce…. Teoretic, nimeni nu are intenția să își piardă timpul, așa că în prima fază nimeni nu poate explica amânarea momentului final al întâlnirii și oboseala inutilă care apare după aceea. Cel invitat la discuție rămâne cu sentimentul că a pierdut ceva – și a pierdut, într-adevăr, dar a mai pierdut și altceva, în afară de timp. Întâlnirile de acest gen sunt doar pretexte pentru „furtul de energie”, în situația în care unele suflete, cu un deficit mare de energie (mai ales pentru că s-au menținut pe o vibrație negativă în mod persistent, timp de mai mulți ani) caută o soluție pentru a se reîncărca. De obicei, cel chemat la discuție este surprins de lipsa de substanță a acesteia, sau de lipsa nevoii reale de a discuta acel subiect. Substratul real este cel energetic, în măsura în care foarte mulți caută inconștient soluții de a se reîncărca, deși reîncărcarea reală (și durabilă) se face doar prin reluarea legăturii cu Dumnezeu.

Care sunt, totuși, soluțiile (mai ales că multe din aceste situații se pot petrece în umbra relației șef-angajat, în interiorul căreia nu se pot refuza întâlniri)? Cineva care are idee despre tehnicile de protecție a dat o soluție nostimă, nu neapărat potrivită să fie adoptată: „pot să vin eu la aceste întâlniri, să joc rolul de bodyguard energetic și să aplic tehnici de apărare… nu s-a văzut că există mulți astfel de bodyguarzi pe scena publică?!”. Chiar dacă este amuzantă, la prima vedere, soluția nu trebuie adoptată sau recomandată, din mai multe motive. Cel mai puternic este că lumea nouă care se naște nu mai răspunde legii competiției pentru resurse limitate (războiul și lupta de orice tip se înscriu în logica unor lumi primitive, nu în logica lumii evoluate care se prefigurează). Așadar, oricât de palpitantă ar fi ideea unei lumi „energetice”  de tipul Star Wars, în care se înfruntă indivizi avizați în tehnici de lucru cu energiile, aceasta este doar o capcană, pentru că o astfel de lume nu este decât o „lume a întunericului” cosmetizată. Celălalt motiv se referă la necesitatea adoptării unor tehnici de protecție individuale, pe care oamenii nu le învață, le ignoră sau, odată învățate, uită să le aplice. Și totuși, una, două sau trei lecții succesive de acest gen reîmprospătează memoria – măcar de nevoie, dacă nu din alt motiv….