Astăzi am citit o carte remarcabilă, „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi„, de Anita Moorjani, o carte scrisă ca urmare a unei experiențe „în preajma morții”. Sunt multe pasaje în carte în care mi-am regăsit unele dintre convingeri și idei din propria experiență (în care, într-un alt fel și pe un alt drum, am redescoperit și am reevaluat sensul existenței).

Dintre aceste idei demne de reținut (și de lucrat, nu doar de reținut…) aș reține deocamdată două, pe care le-am mai regăsit și în alte cărți, dar niciodată subliniate atât de clar. Prima este importanța centrării pe sine, de care vorbește atât de frumos autoarea: Noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. […] Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi. (p.224).

Iar a doua este legea permisivității (îi putem spune așa) care se situeaza într-un relativ contrast cu legea atracției, în sensul că presupune o atitudine diferită. În legea atracției, perspectiva este în continuare ofensivă (pentru că se concentrează pe acțiunea emițătorului de frecvențe în Univers), ceea ce, atrage atenția autoarea, înseamnă în continuare o tensiune și un gând implicit că „ceva nu este în regulă”, o concentrare pe ideea de lipsă, care trebuie abandonată:

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.[…] În realitate, el [Universul, n.n.], este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.
După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. (p.224).

„Observatorul din fizica cuantică influențează rezultatul oricărui experiment, în funcție de așteptările sale. Cu alte cuvinte, doi savanți care fac exact același experiment vor înregistra rezultate diferite, în funcție de propriile lor așteptări. Motivul pentru care acest lucru este așa de important este că el pune toată responsabilitatea pentru calitatea vieții noastre în mâinile fiecăruia dintre noi, ca Observator.(…)

Oare există dovezi științifice de necombătut că ceea ce gândiți vă influențează viața? Există o bază științifică pentru crearea realității intenționale? Răspunsul este DA, cu o probabilitate de 99,8 la sută. Această probabilitate este la fel de sigură ca mărul care va cădea din copac. Cu alte cuvinte, posibilitatea să existe un efect direct al conștiinței asupra vieții voastre este la fel de sigură ca legile gravitației. Această parte a creierului, denumită Observatorul, este cerebelul inferior și funcționează ca o lampă de la un retroproiector. Lampa aceasta este aprinsă tot timpul și are un bec garantat pe viață. Ea proiectează pe ecran (viața voastră) filmul (rețeaua neuronală) pe care l-ați pus în proiector. Pentru a vă schimba viața, trebuie să alegeți un alt film și să îl puneți în proiector. Această analogie simplistă este în deplină conformitate cu actuala teorie cuantică. Apar fenomenele undă-particulă (realitatea), iar caracteristicile pe care le prezintă acestea sunt afectate de modul, momentul și locul în care Observatorul alege să facă o observare.”(Greg Simmons, Fizica schimbării, 2009)

Eu atrag mereu ratați, iar tu atragi bărbați nedisponibili” îi spune o prietenă altei prietene, după ce s-au plâns reciproc că figurile de genul masculin care apar în viața lor prezintă, în ciuda variabilității individuale, aceeași trăsătură. În alt caz, un alt personaj feminin declară unei confidente: „Mătușa mea a observat că, de fapt, prietenii cu care veneam la ușa familiei mele erau, de faptacelași bărbat.” Legea atracției și lecția neînvățată din prima secvență au drept corespondent un cumul de lecții repetate identic, în a doua secvență. Semnificația secvențelor merge dincolo de observația de inspirație freudiană vehiculată de obicei, aceea că tiparul bărbatului/bărbaților importanți ca relație de cuplu pentru o femeie este asemănător cu percepția tatălui (și invers, în cazul bărbaților, că tiparul femeii/femeilor importante pentru un bărbat este asemănător cu percepția mamei). Diferența de perspectivă se situează la nivelul dinamismului individual, al recunoașterii faptului că orice individ (femeie sau bărbat) evoluează în timp, așadar și tiparul relațiilor sau al partenerilor de cuplu pe care îi întâlnește evoluează, chiar dacă o trăsătură dominantă sau alta se pot menține. Așadar, partenerul de cuplu va reprezenta întotdeauna, prin caracteristici și comportament, o oglindă a imperfecțiunilor și a lecțiilor neînvățate de actorul principal. Chiar și atunci când, aparent, relația se constituie ca o opoziție, lecția neînvățată se referă la o atitudine care nu a fost însușită și interiorizată, sau la un set de comportamente care trebuie perfecționate. De obicei, în momentul în care elevul învață lecția, presiunea dispare deodată și contextul se schimbă. Pe de altă parte, evoluția în timp și lucrul unui individ cu el însuși/ea însăși sunt vizibile la nivelul schimbărilor de variabile din ecuația aparent repetitivă a unei astfel de relații. („Nu ai înlocuit tiparul, dar ai făcut upgrade-uri” spune la un moment dat prietena din prima secvență, atunci când cealaltă îi spune că totuși multe aspecte s-au îmbunătățit în mod vizibil.) În fine, evoluția se mai poate vedea din rolul diferit pe care îl joacă anumiți actori-parteneri într-o asemenea succesiune repetitivă: unii par să fi venit ca să predea lecția respectivă (cu diferența că lecțiile de viață nu se învață la nivel cognitiv. ci la nivel de suflet, de aceea pot fi dureroase uneori…) iar alții par să fi venit ulterior ca să examineze: anume, ca apăsând pe coardele care erau sensibile altă dată, sau întinzând capcanele și ispitele care s-au dovedit a fi convingătoare cu alte ocazii, să verifice dacă lecția a fost bine fixată sau nu. În fine, după examen, în ipoteza în care a fost promovat, există două posibilități: sau relația se schimbă și se mută cu un registru mai sus, sau se rarefiază și se destramă, chiar…însă bogăția unui univers bazat pe legile atracției și manifestării, ca și frumusețea inepuizabilă a jocului oglindirilor reciproce, rămân pentru totdeauna aceleași.

Atunci când cineva pornește, în mod conștient sau neconștientizat, pe calea vindecării (vindecare spus cât se poate de general – cuvântul poate fi sinonim cu evoluția către manifestarea lui Dumnezeu în om), viața devine o ascensiune pe un munte, un drum plin de pericole și capcane, dar și de „peisaje”de o frumusețe inegalabilă. Iar în final, urcușul merită să fie făcut pentru că răsplata de la final este transformarea (sau chiar transfigurarea) călătorului. La fel ca pe un munte fizic, drumurile sunt multiple și infinite chiar (pentru că sunt individuale) iar peisajul se schimbă perpetuu. În calea călătorului se așează nu doar lecții, pericole, capcane și teste (în partea grea a traseului) ci și daruri nenumărate (în partea frumoasă, de răsplată): protecția răcoroasă a copacilor și fructe de pădure, aer curat, cristale și ape limpezi de cleștar, clipe de împlinire și de liniște, tovarăși temporari de drum uimitor de sincronici sau, dimpotrivă, de complementari. Dar poate că surpriza cea mai mare vine de la agenții vindecării – adică de la agenții care impulsionează urcușul (uneori un impuls atât de puternic încât călătorul se trezește pe potecă exact o spirală mai sus…). Acești agenți pot avea ipostaze multiple (pot fi sub formă umană: parteneri de cuplu, părinți, copii, șefi, prieteni…. sau simbolică: întâmplări, relații, evenimente, ș.a.) – important este rolul de catalizare pe care îl au în evoluție și împletirea lor mai curând surprinzătoare cu alte elemente de pe canavaua vieții. Acțiunea agenților vindecării poate fi brutală: saltul se produce în urma unei crize existențiale, și se realizează aproape întotdeauna din ceea ce părea o pierdere. Pe de altă parte, efectul agenților poate fi paradoxal: deși bilanțul final al călătorului nu este pozitiv (relația poate ajunge la un punct final, de ruptură iremediabilă) acesta din urmă constată că agentul i-a lăsat în rucsacul cu provizii pentru drum o resursă extrem de importantă (cu exemple extrem de variate: o firmă, un copil, un prieten necuvântător, o realizare, o terapie neconvențională, un pelerinaj inițiatic sau, pur și simplu, abilități absolut necesare care s-au format în timpul acelui episod de viață) – resursă care, la rândul său, poate prelua ștafeta ca agent al vindecării. Și, cu fiecare resursă (acestea, în mod ciudat, fac ca rucsacul să devină din ce în ce mai imponderabil) atingerea vârfului devine din ce în ce mai posibilă.

 troita 2drum 2varf 2 de susvarf 2 de jos

Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Vorbeam, recent, despre mesaje şi experienţele inedite prin care sunt livrate destinatarului. O experienţă de acest gen am avut, de curând, când am cumpărat un pulover croşetat imaculat din bazarul de haine din cartier. Pe când îi dădeam banii şi îi spuneam că îmi pare bine că am găsit să cumpăr un articol de acest gen, vânzătoarea mi-a răspuns în surdină: De ce credeţi că l-am pus mai în spate? Nu oricine poartă alb…Pentru mine, mesajul reprezenta răspunsul la nedumeriri pe care le aveam de multă vreme, cu privire la compromisurile pe care le fac oamenii de dragul unor venituri comode sau mai mari decât media din segmentul economic respectiv. Şi da, un cuget curat şi o reputaţie imaculată sunt greu de câştigat şi de întreţinut. Dar mai greu decât procesul în sine probabil că este de luat decizia. Să porţi alb înseamnă, la un nivel de bază, să îţi asumi o existenţă care nu se câştigă prin păcate grele. Care sunt acelea? Nenumărate business-uri se clădesc pe misiuni organizaţionale gri sau negre, iar poziţiile celor care lucrează în interiorul lor nu sunt şi nu pot fi albe…(Dă exemple! mi-a cerut cineva de curând. Care e diferenţa dintre gri şi negru?)...Diferenţa este destul de simplă: misiunea organizaţiilor negre este în întregime dăunătoare (companii producătoare de ţigări, industria pornografiei şi a prostituţiei, cazinourile, jocurile de noroc, etc.) şi, prin desfiinţarea lor, societatea nu ar pierde nimic. În cazul misiunii organizaţiilor gri, există cel puţin o componentă pozitivă şi utilă societăţii, la care se mai adaugă, în plan secundar, şi componente negative (de exemplu,  favorizarea anumitor mărci şi influenţarea pieţei de către lanţurile gigantice de supermarketuri, promovarea mâncării şi băuturii nesănătoare în fast-food-uri, ş.a.). …Ştiţi, este greu de construit ceva în lumea de azi, îmi spunea încurcată, de curând, o persoană tânără care ştie ce părere am despre ocupaţia ei actuală. Mda, este greu, şi?! Asta nu poate fi o scuză pentru a lucra de partea celui negru. Posturile religioase – albe, gri sau negre-, lumânările aprinse şi slujbele urmărite la biserici nu pot răscumpăra un astfel de pact, câtă vreme este „în derulare”, ca să folosim un termen tehnic. …Dar iată că postarea a luat, din nou, o altă turnură decât cea pe care am intenţionat-o când am inceput să scriu articolul – aşa că mă opresc aici, deocamdată. (Noroc că inspiraţia care călăuzeşte acest blog este întotdeauna mai bună decât planul pe care îl face la început raţiunea :)).

Recent, m-am reauzit cu o prietenă care a emigrat în Spania acum 18 ani. După ce a trăit în Spania mai mult de zece ani, a câştigat cetăţenia spaniolă şi a ajuns să se integreze atât de mult încât şi visele se derulau în spaniolă, a luat hotărârea să schimbe ţara, datorită crizei economice care s-a manifestat destul de pronunţat după 2008. Zis şi făcut. După ce a prospectat terenul european (Germania şi Austria, în primul rând, pentru care pledau şi buna cunoaştere a limbii germane), s-a oprit la Franţa, având ca motiv principal protecţia socială extrem de dezvoltată. Aici, alte provocări, datorate în primul rând „accentului românesc” cu care vorbea limba franceză (inacceptabil pentru că limbile străine şi conversia lor erau principalele abilităţi ale poziţiilor pe care le ocupa în diverse contexte instituţionale). În final, după eforturi perseverente, se rezolvă şi problema aceasta. În final, portofoliul cuprinde cinci limbi străine (spaniola, franceza, germana, engleza şi puţină rusă) ca să nu mai considerăm limba română, devenită între timp străină pentru ea…

Dar nu despre asimilarea limbilor străine voiam să vorbesc în această postare, ci despre multitudinea dimensiunilor cetăţeniei pe care le dobândeşte un expat român.  S-a vorbit mult (dar nu suficient de mult) despre dezrădăcinare şi patriotism sau lipsa lui, despre drama celor plecaţi şi despre problemele de adaptare la alte medii culturale sau la alte medii de lucru – dar despre desprinderea completă încă nu s-a vorbit. Anume, există un segment de expaţi români care nu numai că se feresc să se întoarcă în ţara unde s-au născut şi nu duc nicidecum dorul României, dar nu se poate spune că s-au integrat definitiv în altă cultură. Sunt cetăţean al planetei, afirma cazul relatat mai sus, nerecunoscându-şi apartenenţa faţă de o anumită ţară. La o analiză mai îndeaproape a stării de spirit a unui asemenea subiect uman, ataşamente afective există, într-adevăr, există şi reţele sociale sau locuri şi amintiri de suflet, dar nu există un „acasă” hotărât şi irevocabil. Cetăţenia şi identitatea internaţională sunt posibile datorită globalizării, care a făcut posibilă migraţia totală, prin care migrantul pleacă şi cu sufletul, tocmai pentru că suporturile de învăţare accesibile pe nenumărate căi fac posibilă adaptarea succesivă la multiple culturi. Fără îndoială că nu doar disponibilitatea de a abandona cultura nativă pe fondul unor frustrări este motorul acestui fenomen, ci şi inteligenţa culturală (cu alte cuvinte, nu trebuie doar să vrei, trebuie să şi poţi…). Inteligenţa culturală joacă un rol instrumental important în tot acest proces de internaţionalizare a identităţii cuiva (inteligenţa culturală fiind capacitatea unei persoane de a funcţiona eficient în contexte culturale diverse – definiţie dată de Ang, Van Dyne  & Koch, 2005 – mai multe despre acest subiect aici). După cum vor constata cei care au curiozitatea să cerceteze puţin sfera inteligenţei culturale şi locul ei în tabloul inteligenţelor multiple (care înfloreşte în ultima vreme în peisajul psiho-sociologic), abilitatea de a asimila o limbă, deşi importantă, este doar una dintr-un ansamblu de abilităţi. Dincolo de acest subiect nou şi divers al rolului inteligenţei culturale în internaţionalizare, rămâne întrebarea tulburătoare asupra consecinţelor ultime ale globalizării la nivelul identităţii şi vieţii indivizilor.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 47 de alți urmăritori