În final (fără a fi epuizat, în doar câteva cuvinte, tema schimbărilor produse în douăzeci și cinci de ani) ajungem să privim, pentru o clipă, și cauzele spirituale ale acestor evoluții. Privind din acest unghi, ultimul sfert de veac oferă tabloul trist al unui popor-copil care ajunge să fie manipulat, mințit și exploatat datorită naivității – și apoi al unui popor-adolescent, dominat și narcotizat de tentațiile occidentalismului (sexualitate, droguri reale sau simbolice, agresivitate, alienare) – popor care, sub vraja consumerismului,  își uită identitatea, sufletul și menirea pe Pământ. Ca un exemplu, să ne uităm doar cât de repede au fost adoptate “sărbători” goale de conținut precum “Haloween” sau “Valentine Day”. Cei care le-au adoptat nu s-au gândit nici pentru o clipă că poporul american era mult mai sărac și mai golit de tradiții și semnificații în comparație cu poporul român, atunci când s-au inventat aceste evenimente-emblemă ale americanismului la scară planetară – și că, acceptându-le, devin sclavii acestui imperiu cultural. Revenind la simptomele adolescenței ca vârstă spirituală la români, preferința marcată pentru eroi și personaje publice care “nu sunt români” sau se disociază de caracteristici tradiționale este tot un astfel de simptom, tipic pentru negarea identității proprii. Un spirit matur nu neagă problemele pe care le are, ci le privește în față și le rezolvă; de asemenea, un spirit matur este capabil să discearnă între bine și rău, în influențele pe care le primește din afară (nu le receptează în mod nediferențiat).

De ce sunteți supărați pe politicieni? i-am întrebat pe studenți la un curs. Ce păcate au ei pe care nu le au românii în general? Ca într-o oglindă, politicienii reprezintă populația (la o scară mai mare, firește, ca să fie mai evident). Marasmul din spațiul public își are originea în păcatele pe care românul le-a manifestat de-a lungul veacurilor și de care nu s-a vindecat până în prezent: furtul și minciuna (care s-au manifestat și în comunism, în forme diferite) și, ca defecte de caracter, lipsa curajului și duplicitatea. Între păcatele semnificative, există și unul nou, care a luat amploare după 1989: desfrânarea (care se referă la lipsa de frână în toate sensurile, fie că este vorba de simțuri și plăceri, fie de acumulările de orice fel).

În final, să mai notăm un motiv, pur balcanic, pentru care elementele bune pe care le preluăm din Occident sunt aplicate în mod deviat și nu ajung să fie decât forme fără fond: aproximația. Asta e țara aproximațiilor, îmi spunea o cunoștință de-a mea ori de câte ori mă plângeam că ceva nu funcționează cum trebuie. Ei bine, din aproximații o corabie națională poate cel mult să plutească, dar nu va reuși niciodată să navigheze…

Ajungând în sfârșit să vorbim despre “ce am avut și ce am pierdut” în plan social, putem observa mai multe fenomene și tendințe care s-au manifestat în ultimul sfert de veac. O primă observație o reprezintă răcirea progresivă a climatului social, prin scăderea accentuată a nivelului solidarității sociale. În trecut, numărul și intensitatea contactelor din comunitățile locale (de toate tipurile) era relativ constant (climatul era mai cald în comunitățile locale din provincie). Acum, mai ales în urma exploziei comunității digitale, nu prea mai putem vorbi de comunități locale, ci (eventual) de mulțimi contextuale (de agregări trecătoare ale unor grupuri). Însă comunicarea digitală doar a desăvârșit acest proces de răcire a climatului social. Înainte de asta, au fost, pe rând, protestele sociale și manipularea prin presă, precum și destrămarea orânduirii sociale din timpul comunismului (anii 1990-1995), capitalismul balcanic și inflația din anii 1996-2000 – ambele epoci contribuind la instalarea agresivității și insecurității sociale, precum și la generalizarea suspiciunii: întrucât traseele și modelele de succes social nu mai erau clare, comunicarea și alinierea valorilor și a oamenilor a devenit problematică. Ultimii ani ai secolului XX au consolidat noua clasă a îmbogățiților în urma privatizării și a îngroșat rândurile săracilor prin includerea a trei sferturi din populația României. Clasa de mijloc, încă fragilă ca număr și ca situație, avea să apară mai târziu, pe fondul stabilității relative a anilor 2000-2008. Mai mulți factori convergenți – între care fractura între clasa politică și intelectuală și restul categoriilor sociale – au făcut imposibilă coagularea unor elite autentice. Încet, pe nesimțite chiar, s-a produs separarea României profunde de România aparentă (în sensul că temele și liderii de opinie vizibili în spațiul public au prea puțină legătură cu starea de spirit reală și agenda socială).  Este extraordinar de greu, pe fondul acestor fenomene și tendințe, ca valoarea să iasă la suprafață. Pe de altă parte, clasa politică a instituit reguli de control care exclud accesul actorilor independenți la putere (ceea ce a intensificat alienarea la nivel social și politic). Cu disperare și încăpățânare, publicurile electorale românești votează de 25 de ani răul cel mai mic sau candidatul care pare un outsider și merg, mai recent, chiar până la extrema de a da un pașaport în alb oricui pare venit din afara sistemului (de exemplu, președintele actual, care a fost votat doar pentru că este….neamț, într-o disperată antagonizare față de trăsăturile de personalitate proprii românilor).

Înainte de a ne gândi la climatul social din România, vom ajunge, vrând-nevrând, la alte două sisteme complet nefuncționale în România: justiția și poliția. Ambele sunt responsabile de instaurarea junglei românești actuale, în care domnește tupeul, intimidarea și interesul personal. Setată de 5-6 ani încoace pe comandamentul “prindeți pești mari și executați-i în public ca să vadă Europa ce reformă avem”, justiția nu numai că produce abuzuri flagrante, dar și ignoră total nevoile românului de rând. Dreptatea a fost definitiv pierdută în hățișurile tribunalelor: procesele sunt interminabile, costă foarte mult, iar judecătorii sunt corupți (unii), în timp ce alții fac greșeli din cauza superficialității cu care judecă cauzele (și nu există control sau răspundere pentru aceste greșeli). Conflictele de anvergură redusă nu beneficiază de un sistem de arbitraj (de exemplu, tribunalul pentru cauze domestice existent pe continentul nord-american, care facilitează o rezolvare rapidă a litigiilor mărunte, cu efecte foarte bune în plan social) ceea ce facilitează practicile de întimidare și acordă câștig de cauză celor agresivi, chiar dacă nu au motive sau dreptate. În ceea ce privește poliția, aceasta facilitează infracțiunile fie prin indiferență și proastă organizare, fie prin alianță directă cu infractorii (a se vedea rețelele de trafic de ființe umane, în care sunt implicați și agenți vamali și oficiali). Iar atitudinea poliției în activitatea de zi cu zi este absolut scandaloasă prin culpabilizarea victimei, prin indiferența față de orice solicitare și pasivitatea în fața oricărei probleme, de la droguri la scandal, abuz sau furt. În concluzie, justiția și poliția nu există. Aceste două sisteme nu vor exista decât atunci când vor funcționa cu o exactitate de ceas, în momentul în care un cetățean care a suferit un abuz poate avea încredere că se va repara pierderea suferită.

În zgomotul insuportabil și inutil din spațiul public românesc își fac loc destul de rar perspectivele cu adevărat pragmatice – cele care vorbesc, “cu cărțile pe masă”, despre funcționalitatea și starea reală a sistemelor. Să le luăm pe rând, pentru a spune măcar câteva lucruri ignorate sistematic în discursul public. În urma acestei treceri în revistă, oricine s-ar întreba de ce a fost posibil un asemenea nivel de distrugere în România.

Mai întâi, cele două sisteme vitale pentru orice națiune, sănătatea și educația. În sistemul de sănătate orice român este obligat să investească un procent din salariu și se alege adesea doar cu câteva consultații de la medicul de familie (și acelea, de o calitate îndoielnică). Spitalele din România au devenit feude personale ale medicilor, astfel încât nimeni nu se poate interna fără cunoștințe. Se pot da multe exemple – oameni cu afecțiuni grave ignorați la urgențe și trimiși înapoi acasă, incompetenți care profesează (pentru că majoritatea celor competenți pleacă în străinătate) și (poate cel mai grav) dezumanizarea angajaților, care îi privesc pe pacienți cu indiferență, ca pe niște obiecte. Un alt efect pervers este transformarea spitalelor de stat în vaduri pentru cabinete și policlinici private. Astfel, unui pacient ajuns în spital i se spune în mod repetat că “resursa X nu este disponibilă și trebuie să vină la cabinetul privat al medicului”. Această stare de lucruri îi obligă pe foarte mulți să apeleze la sistemul privat paralel (și în care sunt aceiași medici, dar brusc mai competenți și mai amabili). Așadar, falimentul sistemului de sănătate se transformă în sistem de drenare a oilor bolnave către sistemul privat. Strigător la cer, dar nimeni nu vorbește despre asta – unii de frică, alții pentru că vor să își protejeze relațiile, iar alții pentru că au câștiguri directe. Shame on them….

Să continuăm. Sistemul de educație ar fi trebuit, în mod normal, să fie mult mai ușor de reformat. O scurgere lentă dar continuă a resurselor umane de valoare în afara sistemului, precum și o încremenire din ce în ce mai intensă în regulamente și proceduri au făcut ca orice reformă să fie imposibil de implementat. Trecerea așteptată de la paradigma veche (cu accente pe pedagogia clasică și acumularea liniară de conținut) înspre paradigma nouă (cu accent pe creșterea motivației de învățare, formarea competențelor și pe învățarea experiențială) s-a prelungit la nesfârșit, ducând la o demonetizare constantă a valorii educației în societate. Asaltul comunicării digitale, cu cortegiul său de consecințe, a intensificat acest proces de demonetizare, iar promovarea unor “modele” de succes social fără educație l-a desăvârșit. Scăderea cererii sociale de educație, pe fondul degringoladei de pe piața de muncă, a acționat ca o presiune asupra standardelor de calitate, atât la nivelul resurselor umane și a procesului de învățământ. ca și la nivelul cerințelor de promovabilitate sau de acces între trepte. Efectele acestea în cascadă, semnalate de specialiști de mai bine de un deceniu și jumătate, încep să producă o creștere catastrofală a numărului de analfabeți cu diplome de bacalaureat și chiar de facultate, a numărului de oameni care au abandonat școala sau au trecut foarte puțin prin ea, sau a numărului de oameni cu diplome “false”(care nu au acoperire cu competențe reale).

Dacă vrem să tragem linie și să vedem “ce am avut și ce am pierdut” în ultimii 25 de ani, putem spune că am câștigat (dacă se poate spune așa) un sistem privat de sănătate adaptat pieței (dar la care au acces doar oamenii cu anumit nivel financiar, în timp ce alții duc bolile pe picioare și mor cu zile în final). În educație, nu se poate vorbi de vreun câștig, pentru că sistemul privat de educație s-s dezvoltat încă timid și inegal, și nu a demonstrat o calitate omogenă, la o evaluare transversală sau longitudinală. Deși aparent nu are un impact direct asupra vieții oamenilor, pierderea pe toate nivelurile din sistemul de educație va afecta în timp toate celelelate sisteme din România, și în principal productivitatea și calitatea vieții.

Pe fondul ușor stresant al finalului de an 2014, topicul “România după un sfert de veac” este extrem de dezbătut de segmentele de public (încă) preocupate de istorie, fie ea și recentă (am citit o serie de analize fundamentate pe date statistice aici). La nivelul simțului comun, multe opinii (în special venite de la oameni de vârsta a treia) idealizează perioada comunistă și ajung “să regrete” pierderea acelei societăți. Idealizarea se produce printr-un mecanism de proiecție care, în afară de înfrumusețarea trecutului, clasică în termeni psihologici, se bazează și pe asocierea cu perioada cea mai activă din viața lor. Ascultătorul unor evocări nostalgice din acea perioadă va remarca faptul că regretele se leagă mai curând de propria funcționare la parametri maximi decât de perioada propriu-zisă a comunismului. Pe de altă parte, un motiv major de regrete se leagă de falsa “siguranță” și previzibilitate din timpul comunismului – care nu însemnau altceva decât “libertatea” păsărilor dintr-o colivie de a folosi puținele resurse strecurate de proprietar. Odată cu libertatea, a venit și responsabilitatea și cu necesitatea de a decide, ca și flexibilitatea și disponibilitatea de adaptare la contexte noi – pe care membrii generației active în 1989 o aveau în puțină măsură.  În schimb, ceea ce aveau în acel punct a fost rețeaua de relații, care a fost folosită la convertirea capitalului material în averi personale. De aici, cu sprijinul tacit al unora și naiv al altora, s-a ajuns la tabloul României sărace a sfârșitului de an 2014 – o Românie nu numai săracă, dar demoralizată și lipsită de speranță (ceea ce e chiar mai grav). Extrem de multe analize se leagă de PIB, de productivitate, de salarii, ș.a. – însă, pentru cei mai puțin familiarizați cu calcule economice, să spunem scurt că economia românească nu are în prezent nici un pilon solid de dezvoltare, iar polarizarea și reducerea la comerț și servicii, în unele regiuni, o fac să fie irelevantă în plan regional (un articol relevant despre harta economică a României se poate citi aici).

În afară de cauzele spirituale ale acestei pierderi (despre care voi vorbi altă dată) pot fi reperate câteva cauze vizibile ale acestei evoluții strâmbe în plan economic și social. În primul rând, lipsa managementului competent și a strategiei. Cine îi privește pe cei plasați în puncte cheie (sunt mai degrabă bărbați decât femei) observă că, indiferent de nivel, majoritatea suferă de niște boli des întâlnite în România: ego supradimensionat (de unde vine o disponibilitate redusă de a dialoga sau de a lua decizii bazate pe consiliere), cunoștințe de management precare (sau însușite cel mult la nivel teoretic), capacitate slabă și lipsa interesului de a face strategii sau prognoze pe termen mediu (pentru că strategiile se fac în echipă) și lipsa de viziune (ehei, viziune…. am atins un termen rar întâlnit și care se plasează în registrul liderilor….resursă deja rară în România :) :(). În al doilea rând, comunicarea, fluidul vital al managementului, care rămâne tot o Cenușăreasă la nivel de bugete, de importanță, de eficiență în instituții și organizații. Iar, la nivel social, paradoxul comunicării se trage din zgomotul enorm din spațiul public actual, în care toți vorbesc singuri, cu niște falși interlocutori – un zgomot de slabă calitate, în urma căruia nu se produce un schimb de idei și nimic nu progresează. Deteriorarea gravă a climatului mediatic și a misiunii mass-media (cu consecințe la nivelul spațiului public), precum și pierderea esenței comunicării la generația 90 (generația care a pierdut memoria, sensul cuvintelor, gramatica și în final procesul comunicării în sine, prin alienarea digitală) trasează niște linii extrem de pesimiste pentru evoluția în anii următori.

De curând, după alegeri, între multele aspecte frapante, m-a suprins declarația unei colege (care a crescut și a lucrat o viață în instituții, asemenea cu toată familia ei): eu întotdeauna am fost de dreapta. În asemenea clipe mirabile, ascultătorul obiectiv se întreabă “ce înseamnă a fi de o anumită orientare” – a fi de o anumită opinie, a visa la un vis pe care nu l-a atins niciodată,  a cunoaște niște aspecte teoretice pe care nu le-a probat în practică – sau pur și simplu, faptul că vorbitoarea “de dreapta” a cochetat cu niște cunoștințe pe care nu le-a înțeles câtuși de puțin.

Orientarea “de dreapta” se referă la liberalism (intervenție minimală a statului) și la creșterea/întreținerea unui mediu de afaceri sănătos, bazat în primul rând pe afaceri autohtone, care să permită prosperitatea celor care inițiază și investesc afaceri, în timp ce politicile de protecție socială sunt relativ reduse. O astfel de orientare conferă avantaje celor activi și puternici, privilegiind inițiativa, competențele profesionale și construind diferențe clare între “învingători” și “învinși”, precum și posibilitatea unor decalaje economice și sociale însemnate (prin faptul că rolul de administrator al statului și politicile de impozitare sunt reduse). Între condițiile hard pentru funcționarea unui astfel de sistem se numără mecanismele flexibile și adaptate de finanțare a afacerilor, mecanisme suple dar minimale de control din partea autorităților, și birocrația minimă. Între condițiile soft pentru crearea unui “habitat” liberal autentic se numără dezvoltarea tuturor etajelor pieței, promovarea spiritului antreprenorial și infuzarea cunoștințelor de antreprenoriat unor oameni cinstiți, pricepuți, cu inițiativă și responsabilitate.

Să aplicăm această mică grilă (și doar această mică grilă, deocamdată) pe realitatea românească a ultimilor 25 de ani. La nivel de politică, liberalismul a fost doar un nume pentru niște grupări politice, cu intenția clară de a câștiga un capital istoric pentru consolidarea identității grupărilor cu pricina. Măsurile adoptate de guvernele așa-zis de dreapta nu au încurajat afacerile autohtone, nicidecum, ci doar interesele unor oligarhi locali sau străini (să ne amintim impozitul forfetar, sau politicile de impozitare ale salariilor care descurajează orice manager cinstit nu numai să angajeze pe cineva, dar și să aplice niște principii oneste de promovare). Mecanismele suple de finanțare a afacerilor nu au existat – au existat, în schimb, credite preferențiale și politici schimbătoare la nivelul gestionării creditelor bancare. Mecanismele de finanțare prin proiecte au fost puternic birocratice și viciate de corupție și nepotism, iar mecanismele de control au fost și acelea discreționare. Așadar, pentru oamenii de rând înființarea și dezvoltarea unei firme a devenit curând un film SF (ceea ce a înăbușit timida înflorire a spiritului antreprenorial la nivelul clasei de mijloc). Pe acest fond, companiile multinaționale au preluat încet controlul, astfel încât, în multe domenii, antreprenorul care conduce o firmă de dimensiuni mici nu are decât cel mult șansa supraviețuirii. Toată această poveste se desfășoară pe un fundal pigmentat de trăsăturile de personalitate tipice unui popor balcanic – în care cinstea, inițiativa și responsabilitatea nu se regăsesc între punctele forte. Ce este de făcut? Probabil, o măsură rațională ar fi renunțarea la visul de nerealizat al unei Românii liberale și orientarea spre o social-democrație autentică (pentru că nici social-democrația de Dâmbovița de până acum nu a fost autentică).

Am ezitat îndelung să scriu această postare, cu gândul persistent că subiectul nu merită o atenție prea mare. În 25 de ani, politicienii din România au reușit performanța de a consolida, la majoritatea publicurilor, o atitudine de indiferență față de  orice se întâmplă în plan politic. Acesta, din păcate, nu este efectul cel mai dăunător – efectul pervers este compromiterea ideii de democrație, a încrederii în eficiența sistemului democratic și negativizarea “capitalismului” (pun ghilimele pentru că de fapt în România nu s-a văzut, în acești 25 de ani după revoluție, nici democrație autentică, nici economie de piață autentică).

Dar să revenim la ceea ce tocmai s-a încheiat – campania electorală dinaintea alegerilor prezidențiale de ieri. În această campanie s-a înregistrat nu doar involuția comunicării politice (despre care vorbeam acum șase luni) ci chiar sucombarea ei completă. Candidații au apelat la campanii de publicitate pur și simplu, prin care au fost “vânduți” exact la fel ca o napolitană, o piesă de mobilă sau orice alt bun de larg consum. Canalele la care s-a apelat cu precădere au fost cele unidirecționale, bannere stradale și afișe din care zâmbeau inexpresiv chipuri în gros-plan, și în care nu se regăsea nici un mesaj relevant. Mai mult, strategiile de campanie (în cazul în care au existat) au fost realizate extrem de neprofesionist – nu încape comparație între exemplele de campanie electorală de mai sus și o campanie serioasă de branding: în cazurile menționate nu au existat concepte creative și axe de comunicare care să poată fi luate în seamă, și nici acțiuni distincte de comunicare. Iar la candidații care au investit resurse logistice însemnate în campanie (Elena Udrea este exemplul cel mai relevant) conceptul și sloganul au fost construite într-un stil mai jos decât cel populist cu care ne-am obișnuit, unul de-a dreptul manelist (a se vedea ipostaza și sloganul cu aluzii sexuale în care personajul de mai sus este plasat în afișe). Revenind la caracteristicile generale ale campaniei, televiziunea și-a pierdut rolul de gazdă a unor eventuale dezbateri între candidați: cele câteva emisiuni ale televiziunii naționale nu au înregistrat nici o confruntare care să canalizeze atenția audienței.  Pe de altă parte, odată cu declinul televiziuniii și cu ascensiunea social media, ar fi fost de așteptat o campanie mai alertă în mediul online (o campanie interactivă, așa cum cere orice public modern). Dar, nici vorbă – candidații au doar canale de Facebook pe care vorbesc singuri….

Rezultatele preliminare de ieri arată ceea ce au arătat și alte rezultate ale alegerilor recente: căutarea disperată, de către electorat, a unei alternative, a unui outsider (numai așa pot fi interpretate rezultatele obținute de locurile 3,4,5 – anormal de ridicate în condițiile campaniei inexistente despre care vorbeam mai sus). Aproape că nu contează cine concurează cu ipostazele consacrate (locul 1/2 – exponenți ai unor partide mai solide sau alianțe de partide), poate fi receptat automat ca fiind o alternativă mai bună. În aceste condiții, refuzul candidaților de a dialoga cu publicurile sau cu alți candidați s-ar putea să coste, în turul doi.  Să sperăm că aceste note de plată vor fi achitate acum și nu mai târziu, deși există și o notă de plată mai consistentă, pentru toate șansele care au fost irosite în ultimii 25 de ani…o notă de plată pe care o vor plăti cu toții, atât oamenii politici, cât și masa alegătorilor (care a produs această clasă politică).

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers