Atunci când cineva pornește, în mod conștient sau neconștientizat, pe calea vindecării (vindecare spus cât se poate de general – cuvântul poate fi sinonim cu evoluția către manifestarea lui Dumnezeu în om), viața devine o ascensiune pe un munte, un drum plin de pericole și capcane, dar și de „peisaje”de o frumusețe inegalabilă. Iar în final, urcușul merită să fie făcut pentru că răsplata de la final este transformarea (sau chiar transfigurarea) călătorului. La fel ca pe un munte fizic, drumurile sunt multiple și infinite chiar (pentru că sunt individuale) iar peisajul se schimbă perpetuu. În calea călătorului se așează nu doar lecții, pericole, capcane și teste (în partea grea a traseului) ci și daruri nenumărate (în partea frumoasă, de răsplată): protecția răcoroasă a copacilor și fructe de pădure, aer curat, cristale și ape limpezi de cleștar, clipe de împlinire și de liniște, tovarăși temporari de drum uimitor de sincronici sau, dimpotrivă, de complementari. Dar poate că surpriza cea mai mare vine de la agenții vindecării – adică de la agenții care impulsionează urcușul (uneori un impuls atât de puternic încât călătorul se trezește pe potecă exact o spirală mai sus…). Acești agenți pot avea ipostaze multiple (pot fi sub formă umană: parteneri de cuplu, părinți, copii, șefi, prieteni…. sau simbolică: întâmplări, relații, evenimente, ș.a.) – important este rolul de catalizare pe care îl au în evoluție și împletirea lor mai curând surprinzătoare cu alte elemente de pe canavaua vieții. Acțiunea agenților vindecării poate fi brutală: saltul se produce în urma unei crize existențiale, și se realizează aproape întotdeauna din ceea ce părea o pierdere. Pe de altă parte, efectul agenților poate fi paradoxal: deși bilanțul final al călătorului nu este pozitiv (relația poate ajunge la un punct final, de ruptură iremediabilă) acesta din urmă constată că agentul i-a lăsat în rucsacul cu provizii pentru drum o resursă extrem de importantă (cu exemple extrem de variate: o firmă, un copil, un prieten necuvântător, o realizare, o terapie neconvențională, un pelerinaj inițiatic sau, pur și simplu, abilități absolut necesare care s-au format în timpul acelui episod de viață) – resursă care, la rândul său, poate prelua ștafeta ca agent al vindecării. Și, cu fiecare resursă (acestea, în mod ciudat, fac ca rucsacul să devină din ce în ce mai imponderabil) atingerea vârfului devine din ce în ce mai posibilă.

 troita 2drum 2varf 2 de susvarf 2 de jos

Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Vorbeam, recent, despre mesaje şi experienţele inedite prin care sunt livrate destinatarului. O experienţă de acest gen am avut, de curând, când am cumpărat un pulover croşetat imaculat din bazarul de haine din cartier. Pe când îi dădeam banii şi îi spuneam că îmi pare bine că am găsit să cumpăr un articol de acest gen, vânzătoarea mi-a răspuns în surdină: De ce credeţi că l-am pus mai în spate? Nu oricine poartă alb…Pentru mine, mesajul reprezenta răspunsul la nedumeriri pe care le aveam de multă vreme, cu privire la compromisurile pe care le fac oamenii de dragul unor venituri comode sau mai mari decât media din segmentul economic respectiv. Şi da, un cuget curat şi o reputaţie imaculată sunt greu de câştigat şi de întreţinut. Dar mai greu decât procesul în sine probabil că este de luat decizia. Să porţi alb înseamnă, la un nivel de bază, să îţi asumi o existenţă care nu se câştigă prin păcate grele. Care sunt acelea? Nenumărate business-uri se clădesc pe misiuni organizaţionale gri sau negre, iar poziţiile celor care lucrează în interiorul lor nu sunt şi nu pot fi albe…(Dă exemple! mi-a cerut cineva de curând. Care e diferenţa dintre gri şi negru?)...Diferenţa este destul de simplă: misiunea organizaţiilor negre este în întregime dăunătoare (companii producătoare de ţigări, industria pornografiei şi a prostituţiei, cazinourile, jocurile de noroc, etc.) şi, prin desfiinţarea lor, societatea nu ar pierde nimic. În cazul misiunii organizaţiilor gri, există cel puţin o componentă pozitivă şi utilă societăţii, la care se mai adaugă, în plan secundar, şi componente negative (de exemplu,  favorizarea anumitor mărci şi influenţarea pieţei de către lanţurile gigantice de supermarketuri, promovarea mâncării şi băuturii nesănătoare în fast-food-uri, ş.a.). …Ştiţi, este greu de construit ceva în lumea de azi, îmi spunea încurcată, de curând, o persoană tânără care ştie ce părere am despre ocupaţia ei actuală. Mda, este greu, şi?! Asta nu poate fi o scuză pentru a lucra de partea celui negru. Posturile religioase – albe, gri sau negre-, lumânările aprinse şi slujbele urmărite la biserici nu pot răscumpăra un astfel de pact, câtă vreme este „în derulare”, ca să folosim un termen tehnic. …Dar iată că postarea a luat, din nou, o altă turnură decât cea pe care am intenţionat-o când am inceput să scriu articolul – aşa că mă opresc aici, deocamdată. (Noroc că inspiraţia care călăuzeşte acest blog este întotdeauna mai bună decât planul pe care îl face la început raţiunea :)).

Recent, m-am reauzit cu o prietenă care a emigrat în Spania acum 18 ani. După ce a trăit în Spania mai mult de zece ani, a câştigat cetăţenia spaniolă şi a ajuns să se integreze atât de mult încât şi visele se derulau în spaniolă, a luat hotărârea să schimbe ţara, datorită crizei economice care s-a manifestat destul de pronunţat după 2008. Zis şi făcut. După ce a prospectat terenul european (Germania şi Austria, în primul rând, pentru care pledau şi buna cunoaştere a limbii germane), s-a oprit la Franţa, având ca motiv principal protecţia socială extrem de dezvoltată. Aici, alte provocări, datorate în primul rând „accentului românesc” cu care vorbea limba franceză (inacceptabil pentru că limbile străine şi conversia lor erau principalele abilităţi ale poziţiilor pe care le ocupa în diverse contexte instituţionale). În final, după eforturi perseverente, se rezolvă şi problema aceasta. În final, portofoliul cuprinde cinci limbi străine (spaniola, franceza, germana, engleza şi puţină rusă) ca să nu mai considerăm limba română, devenită între timp străină pentru ea…

Dar nu despre asimilarea limbilor străine voiam să vorbesc în această postare, ci despre multitudinea dimensiunilor cetăţeniei pe care le dobândeşte un expat român.  S-a vorbit mult (dar nu suficient de mult) despre dezrădăcinare şi patriotism sau lipsa lui, despre drama celor plecaţi şi despre problemele de adaptare la alte medii culturale sau la alte medii de lucru – dar despre desprinderea completă încă nu s-a vorbit. Anume, există un segment de expaţi români care nu numai că se feresc să se întoarcă în ţara unde s-au născut şi nu duc nicidecum dorul României, dar nu se poate spune că s-au integrat definitiv în altă cultură. Sunt cetăţean al planetei, afirma cazul relatat mai sus, nerecunoscându-şi apartenenţa faţă de o anumită ţară. La o analiză mai îndeaproape a stării de spirit a unui asemenea subiect uman, ataşamente afective există, într-adevăr, există şi reţele sociale sau locuri şi amintiri de suflet, dar nu există un „acasă” hotărât şi irevocabil. Cetăţenia şi identitatea internaţională sunt posibile datorită globalizării, care a făcut posibilă migraţia totală, prin care migrantul pleacă şi cu sufletul, tocmai pentru că suporturile de învăţare accesibile pe nenumărate căi fac posibilă adaptarea succesivă la multiple culturi. Fără îndoială că nu doar disponibilitatea de a abandona cultura nativă pe fondul unor frustrări este motorul acestui fenomen, ci şi inteligenţa culturală (cu alte cuvinte, nu trebuie doar să vrei, trebuie să şi poţi…). Inteligenţa culturală joacă un rol instrumental important în tot acest proces de internaţionalizare a identităţii cuiva (inteligenţa culturală fiind capacitatea unei persoane de a funcţiona eficient în contexte culturale diverse – definiţie dată de Ang, Van Dyne  & Koch, 2005 – mai multe despre acest subiect aici). După cum vor constata cei care au curiozitatea să cerceteze puţin sfera inteligenţei culturale şi locul ei în tabloul inteligenţelor multiple (care înfloreşte în ultima vreme în peisajul psiho-sociologic), abilitatea de a asimila o limbă, deşi importantă, este doar una dintr-un ansamblu de abilităţi. Dincolo de acest subiect nou şi divers al rolului inteligenţei culturale în internaţionalizare, rămâne întrebarea tulburătoare asupra consecinţelor ultime ale globalizării la nivelul identităţii şi vieţii indivizilor.

Un concept important în disciplina devenirii spirituale îl reprezintă termenul de mesaj.  Ce este un mesaj? Este o idee, o frază sau chiar o succesiune de fraze cu aceeaşi temă, care revine la un individ, ca un răspuns (cerut sau necerut în mod conştient) şi totodată ca o rezolvare a unei dileme de existenţă (de exemplu, alegerea unui drum profesional, o decizie legată de locul de muncă, un impas în carieră, o lipsă importantă din viaţă, o problemă din familie – orice este legat de creştere şi dezvoltare, indiferent pe care din firele vieţii). Este important de subliniat că mesajul vine pe căi diverse: poate veni de la persoane, dar poate veni şi pe cale digitală, sau poate fi încadrat într-un context total diferit şi indiferent destinatarului (precum un joc sau o formulă scrisă pe o tablă de şcoală), sau, în final, poate apare ca o idee distinctă în minte, după un eveniment memorabil. Pe de altă parte, repetarea mesajului (care nu este obligatorie) nu se produce niciodată din aceeaşi direcţie (mai precis, mesajul poate fi repetat către acelaşi individ de către persoane care nu se cunosc reciproc), iar acesta este de fapt unul din indiciile care probează statutul de mesaj. În fine, atunci când mesajul vine de la alte persoane, nu există o relaţie direct proporţională între importanţa acestuia şi importanţa mesagerului în universul social al subiectului: mesaje importante pot să vină de la necunoscuţi şi de la oameni care nu par să aibă vreo vocaţie spirituală, la prima vedere. Acest proces (ca de altfel comunicarea în integralitatea ei, ca act social) se petrece pe baza fenomenului de rezonanţă energetică între persoane şi persoane, sau între persoane şi contexte. Cu alte cuvinte, cineva se află într-un loc sau într-o situaţie pentru că rezonează cu acea situaţie şi cu oamenii care îl înconjoară…teoria oglinzilor spune că atunci când relaţionăm cu alţii, relaţionăm tot cu o parte din noi înşine reflectată în acea persoană. (Aşadar, dacă oglinda nu este în regulă, ceea ce trebuie să schimbăm este propria persoană (şi aşa, ajungem la teoria reflectării în ceilalţi :), care este un subiect care trebuie dezvoltat separat.)

Dar să revenim. Mesajul este identificat ca atare prin ecoul pe care îl are în conştiinţa destinatarului, care îl izolează de restul contextului în care comunică, îl recunoaşte emoţional ca idee/soluţie importantă pentru ce are de făcut în continuare şi îl integrează ca pe un semnal important primit dintr-un plan superior al existenţei. Din păcate, primirea şi recunoaşterea unui mesaj nu presupun întotdeauna şi acţiunea în consonanţă cu acel mesaj. Aceasta se întâmplă pentru că drumul indicat poate fi extrem de greu şi aparent nelegat într-un mod logic de cursul actual al vieţii (de exemplu, un mesaj care ajunge la cineva extrem de implicat profesional, iar mesajul se referă la dedicarea 100% către viaţa personală sau către un hobby…poate fi valabil, dar este greu de pus în aplicare).

În logica manifestării omului pe scena vieţii, conexiunea se referă la legătura energetică creată între două fiinţe la nivel subtil şi în mod reciproc consimţit, prin care o fiinţă este „hrănită” cu energie de cealaltă fiinţă. Cu alte cuvinte, fiinţa care hrăneşte acceptă să fie, temporar, releul prin care vine energia de la Dumnezeu. Aşadar, conexiunea nu intră în categoria acelor fenomene de furt energetic (în acest din urmă caz legătura se creează pe nesimţite şi nu este conştientizată de partea vătămată). Spuneam, nu demult, că multe legături între rude şi prieteni funcţionează pe acest tipar împovărător, care nu ar trebui acceptat sau justificat de nimeni, nici măcar temporar.  Dar, revenind la conexiune, aceasta poate funcţiona, pe o perioadă limitată, într-o relaţie de creştere spirituală. De obicei, o conexiune se stabileşte mai rar între rude apropiate (şi în acele cazuri pot exista diferite modele de hrănire energetică, dar relaţiile de acel tip sunt mai complicate şi durează mai mult timp).  Aşadar, cum funcţionează şi care sunt semnele unei astfel de conexiuni? La nivel de relaţie, există o frecvenţă periodică a comunicării interpersonale (vizite, convorbiri, mesaje) iar durata comunicării este relativ lungă; există, în cele mai multe cazuri, şi dovezi de telepatie (mesaje mentale care au fost „receptate întocmai”) sau de comunicare fără cuvinte în mai multe probleme (anticipare de acţiuni, ş.a). De asemenea, beneficiarul conexiunii începe să facă progrese vizibile (succese profesionale, reuşită într-un domeniu care i se părea relativ greu, etc.). Bine, ar putea obiecta unii, dar care este diferenţa între acest tip de relaţie şi relaţia clasică de mentorat? Este o diferenţă clară, pentru că în acest caz putem vorbi de evoluţie pe planuri multiple (atât din sfera profesională, cât şi personală). Apoi, relaţia poate fi profesională, dar esenţa ei nu este profesională: sursa şi beneficiarul au o relaţie care este interumană în primul rând. Cu alte cuvinte, conexiunea acţionează ca un câmp de protecţie şi simultan de facilitare a dezvoltării beneficiarului.

De ce, însă, au apărut conexiunile de tipul acesta? Pentru că omenirea s-a depărtat din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi, câtă vreme frecvenţa legăturilor directe cu Sursa scade, scade şi frecvenţa legăturilor posibile, ca şi cantitatea de energie primită de beneficiari. În aceste condiţii, aceştia din urmă se întorc către alţi agenţi, cu speranţa găsirii unei soluţii, chiar şi temporare. De ce sunt bune conexiunile (dacă sunt bune)? Pentru că permit o creştere a unei persoane, până în punctul în care se poate orienta singură către Sursă. Condiţiile de realizare ale unei conexiuni se referă, desigur, la volumul şi consistenţa depozitului de iubire al celui/celei care donează energie, pe parcursul acestei relaţii temporare, ca şi la legătura donatorului cu Sursa (care ar trebui să fie cel puţin stabilă, astfel încât şi releul să se poată reîncărca sau să aibă ce retransmite). Există, pe de altă parte, multe conexiuni aparente (care se pot confunda doar prin formă, nu şi prin rezultate).  În ce măsură o relaţie influenţează în bine evoluţia celeilalte persoane? Aceasta ar trebui să fie întrebarea şi testul final în orice relaţie, nu doar în cea de tip conexiune.

În final (fără a fi epuizat, în doar câteva cuvinte, tema schimbărilor produse în douăzeci și cinci de ani) ajungem să privim, pentru o clipă, și cauzele spirituale ale acestor evoluții. Privind din acest unghi, ultimul sfert de veac oferă tabloul trist al unui popor-copil care ajunge să fie manipulat, mințit și exploatat datorită naivității – și apoi al unui popor-adolescent, dominat și narcotizat de tentațiile occidentalismului (sexualitate, droguri reale sau simbolice, agresivitate, alienare) – popor care, sub vraja consumerismului,  își uită identitatea, sufletul și menirea pe Pământ. Ca un exemplu, să ne uităm doar cât de repede au fost adoptate „sărbători” goale de conținut precum „Haloween” sau „Valentine Day”. Cei care le-au adoptat nu s-au gândit nici pentru o clipă că poporul american era mult mai sărac și mai golit de tradiții și semnificații în comparație cu poporul român, atunci când s-au inventat aceste evenimente-emblemă ale americanismului la scară planetară – și că, acceptându-le, devin sclavii acestui imperiu cultural. Revenind la simptomele adolescenței ca vârstă spirituală la români, preferința marcată pentru eroi și personaje publice care „nu sunt români” sau se disociază de caracteristici tradiționale este tot un astfel de simptom, tipic pentru negarea identității proprii. Un spirit matur nu neagă problemele pe care le are, ci le privește în față și le rezolvă; de asemenea, un spirit matur este capabil să discearnă între bine și rău, în influențele pe care le primește din afară (nu le receptează în mod nediferențiat).

De ce sunteți supărați pe politicieni? i-am întrebat pe studenți la un curs. Ce păcate au ei pe care nu le au românii în general? Ca într-o oglindă, politicienii reprezintă populația (la o scară mai mare, firește, ca să fie mai evident). Marasmul din spațiul public își are originea în păcatele pe care românul le-a manifestat de-a lungul veacurilor și de care nu s-a vindecat până în prezent: furtul și minciuna (care s-au manifestat și în comunism, în forme diferite) și, ca defecte de caracter, lipsa curajului și duplicitatea. Între păcatele semnificative, există și unul nou, care a luat amploare după 1989: desfrânarea (care se referă la lipsa de frână în toate sensurile, fie că este vorba de simțuri și plăceri, fie de acumulările de orice fel).

În final, să mai notăm un motiv, pur balcanic, pentru care elementele bune pe care le preluăm din Occident sunt aplicate în mod deviat și nu ajung să fie decât forme fără fond: aproximația. Asta e țara aproximațiilor, îmi spunea o cunoștință de-a mea ori de câte ori mă plângeam că ceva nu funcționează cum trebuie. Ei bine, din aproximații o corabie națională poate cel mult să plutească, dar nu va reuși niciodată să navigheze…

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 45 other followers