Pe măsură ce acțiunile îndreptate spre realizarea unui obiectiv individual persistă și se diversifică, se conturează și răspunsurile (sau piese de puzzle noi, unele cu totul neașteptate) care se adaugă construcției inițiale și o conturează din ce în ce mai clar. Acestea este primele două semne că mecanismul manifestării lucrează (și totodată primele etape ale manifestării): primul, configurarea unui context în care îndeplinirea fixată pare posibilă (se creează un teren favorabil/ o șansă sau, colocvial spus, se deschide o portiță…). Al doilea semn este constituit de apariția unor elemente exterioare (care cuprind și parametri suplimentari față de proiecția inițială) care se adaugă acțiunii individului. În acest punct, devine evident că proiecțiile mentale ale individului s-au intersectat sau au evoluat convergent cu proiecțiile altor indivizi – pentru că aceasta a doua etapă presupune, obligatoriu, apariția altor oameni în ecuație (și deja acțiunea devine colectivă). A treia etapă se poate numi podul, sau drumul către realizare. Cu alte cuvinte, odată ce s-au conturat contextul, resursele simbolice și materiale, și oamenii care să lucreze la construcția respectivă, proiectul demarează cu adevărat. Dincolo de a treia etapă, evoluția este imprevizibilă pentru că este marcată de evoluțiile și deciziile subtile ale sufletelor (care se fac cunoscute mai degrabă prin acțiuni directe decât prin conștientizare): însă, chiar și în situații în care unul sau mai mulți actori părăsesc scena manifestării respective și ea nu mai poate continua, configurația se poate reface în alt context (pe o altă scenă a vieții, cu alți actori).

Voi da un exemplu mai puțin complicat (din viața profesională, pentru că cele din viața personală sunt mai greu de sintetizat): să spunem că o absolventă de la profilul Comunicare visează să își facă o firmă și să lucreze într-un domeniu de nișă, chiar dacă într-un moment dat nu există un teren favorabil (legislația este restrictivă/există condiții care nu sunt îndeplinite/lipsesc resursele materiale). Chiar dacă pare imposibil, absolventa își face un plan de luptă oarecare și îl alimentează cu detalii în planul imaginației. După o oarecare vreme, contextul favorabil se creează brusc (dispar limitările legislative/ apare un impuls din partea unei persoane apropiate, etc.). Se creează firma, dar pare de la început într-un impas pentru că este nevoie de unele abilități cheie, care nu sunt acoperite deocamdată. Apoi (etapa a doua) apar dintr-o dată un asociat sau mai mulți care acoperă lipsurile respective. Iar apoi, deși este un domeniu de nișă, apar și clienți….În fine, după o perioadă de eforturi (și de obicei exact în punctul în care condițiile de dezvoltare păreau bune) apar noi obstacole și totul se blochează. În acest punct este obligatorie a patra etapă (atitudine-condiție de dezvoltare pentru orice proiect important).

Aceasta a patra etapă, recurentă, ne întoarce la ideea inițială a postării: este etapa de predare (sau de renunțare). Cu alte cuvinte, de multe ori revine senzația și situația de imposibil, în ciuda unor eforturi și acțiuni persistente. Atunci este obligatoriu ca individul să renunțe cu totul la proiectul său și să îl așeze în mâinile Creatorului….moment în care, dacă proiectul este benefic pentru dezvoltarea sufletului său, obstacolele și blocajele se pot destrăma miraculos. De ce oare este nevoie de aceste blocaje, limitări și gropi de potențial? Pentru că acesta este spațiul de dezvoltare al sufletului. Momentul de luptă și depășire a unui obstacol reprezintă șansa sufletului de a învăța (și de a se înălța, putem adăuga). Proiectele pe care și le propune individul sunt tot atâtea cadre pentru evoluție, și ele vor fi folosite de Creator în acest scop – altfel, manifestările nu și-ar găsi locul atât de important în tabloul sacru al vieții.

(Va urma)

Reclame

Într-o lume postmodernă din ce în ce mai cenușie și mai lipsită de iubire, vocile care vorbesc despre aspectele calde ale vieții devin din ce în ce mai timide. Mai mult, invazia de conținuturi nerelevante face ca subiectele mari, importante, să dispară cu totul de pe ulițele satului global – și riscă să dispară, prin corolar, și din spațiile personale, mai ales că viața din secolul XXI a devenit din ce în ce mai complicată, cu toate că tehnologia de toate nivelurile pare, aparent, să o simplifice.

Departe de zgomotul infernal de pe scena publică – și departe și de curgerea mâloasă de pe timeline-urile rețelelor sociale online  – rămân lecțiile de viață, dilemele interioare, căutarea și formularea de soluții și luarea de decizii personale, care crește în complexitate și dificultate cu trecerea anilor (pentru că luarea de decizii afectează și pe cei apropiați – părinți, copii, prieteni…).

Tot odată cu trecerea anilor, urmele timpului devin din ce în ce mai apăsate și ireversibile. Nu este vorba doar de regretul unor acțiuni care cu ani în urmă ar fi fost foarte simplu de realizat (dacă aș fi știut la 30 de ani….) ci, mai ales, de faptul că harta vieții individuale s-a precizat atât de bine, încât pare aproape imposibil de modificat. La fel ca într-o explorare geografică, urmarea cărărilor deja bătătorite pare decizia cea mai cuminte. Dar dacă explorarea presupune drumuri neurmate de nimeni? Mai ales când nu este prima experiență de acest gen din viața individului respectiv? Sau dacă experiențe similare spun nu, drumul e barat, nu se poate….? În acest caz, singura posibilitate care rămâne este credința – o emoție puternică, care, izvorând și stând alături de iubire, poate mișca și munții din loc.

Anume, credința se leagă de convingerea că planul lui Dumnezeu este individual pentru fiecare. Astfel, chiar dacă experiențe (sau date) spun că o anumită realizare este imposibilă, rămâne o portiță de realizare (și aici intervine o altă emoție minunată din panaceul interior al omului, speranța).

Dar, chiar dacă s-au identificat resursele și resorturile interioare pentru rezolvarea unei situații imposibile sau chiar dincolo de limite, care sunt jaloanele manifestării? Care sunt reperele și mai ales etapele care pot sugera individului că nu a părăsit drumul manifestării și visul său se va materializa într-o bună zi?

Încercarea moarte n-are, vorba proverbului…dar înțelepciunea acestei zicale merge mult mai departe de formularea ei eliptică și colocvială. Practic, prin acțiunile de tip încercare, individul angajat într-un demers aparent imposibil construiește terenul manifestării. Fie că este vorba de piese de pe marginea puzzle-ului sau chiar de piese mai clar conturate din interior, aceste încercări constituie invitația adresată către univers (sau, mai clar spus, către Dumnezeu) de a lucra pe tema respectivă. Cu cât gândurile și mai ales acțiunile individuale pe subiectul respectiv se intensifică, se intensifică și vibrațiile care câștigă pondere în totalul vibrațiilor emise „în contul” individului respectiv, făcând ca tema respectivă să capete prioritate față de alte manifestări.

(Va urma) 

Ca idee, niciodată să nu spui niciodată imprimă o anume fascinație receptorului ei  – și nu doar prin structura circulară, ci și prin repetiția unui cuvânt cu semnificație decisivă. În limba engleză, impactul este și mai mare prin scurtimea propoziției, verbul a spune stând agățat între cele două adverbe de destin,  ca un jalon cu puteri magice, capabil să întoarcă pe dos o realitate care deja pecetea trecutului. Însă exact aceasta este semnificația ideii: realitatea fiind un construct continuu (chiar și atunci când este de domeniul trecutului, așadar cuprinde fapte care s-au întâmplat în mod obiectiv) ea poate fi reconstruită chiar și după decenii, prin reinterpretare. Filtrul subiectiv al martorilor întâmplărilor respective, cel care a înregistrat realitatea respectivă într-un anumit fel, se poate modifica ca urmare a comunicării cu alte personaje (implicate sau neimplicate), al creșterii experienței, al modificării repertoriului de valori, schimbării situației sau a priorităților personale, etc. În modul acesta, se poate ajunge nu chiar la modificarea firului istoriei (evenimentele fiind cele care s-au petrecut obiectiv) însă la translatarea acelei realități pe alte coordonate: la fel ca și cum, într-un teatru de dimensiuni impresionante, decorurile ar deveni cu totul altele (la nivel de contur, culoare, lumină) iar actorii principali ar interpreta dintr-o dată alte partituri, deși întâmplările de bază (scenariul, personajele și replicile) ar rămâne aceleași. Este un fapt bun sau rău? Probabil că mai degrabă bun, pentru că reinterpretările se fac în funcție de stadiul atins de fiecare personaj pe drumul greu al evoluției. În termeni de utilitate, realitatea reconstruită este un aspect esențial pentru nivelul atins în prezent, un punct de plecare pentru etapele viitoare. Cum evoluția poate fi considerată un „alpinism al sufletelor”, fiecare suflet are nevoie de o bază de la care să plece în explorare, iar această bază se schimbă continuu, cu cât pauza se face mai sus.

Dincolo de această interpretare, expresia never say never atrage atenția asupra variabilitățiii destinului ca răspuns la manifestarea individului: din moment ce proiecțiile individului pe ecranul de comandă al oceanului de informații universal se schimbă, se schimbă și setul de lumini& decoruri care hrănea o anumită ipostază a realității. Și astfel, de la never say never ajungem cu ușurință în logica unor povești nemuritoare….petrecute în realitate, de această dată 🙂

Fără un program sau o intenție concretă, vara aceasta a fost vara biografiilor. Fie că au fost autobiografii, biografii realizate de o persoană apropiată sau romane biografice, cărțile m-au purtat în preajma unor personaje celebre sau mai puțin celebre, dar extrem de distincte ca personalitate și evoluție. Firul roșu al acestor scrieri este, fără îndoială, misiunea fiecărui personaj – care transpare printre întâmplări, chiar dacă narațiunea fură cititorul prin ritmul alert sau prin ineditul ingredientelor care alcătuiesc povestea vieții respective. Astfel, poveștile unor vieți complet diferite, precum Lady Di, Yehudi Menuhin, Meryl Streep sau ultramaratonistul Tibi Ușeriu și, alternativ, nu mai puțin celebrul Henri Charriere, zis Papillon, capătă valențe comune, chiar dacă aparent sunetul vieții respective este complet diferit de al celorlalte. Mai întâi, în toate aceste (auto)/biografii/romane (auto) biografice se întrevede linia evolutivă a personajului respectiv: dacă din copilăria de cocon ocrotit în crisalida familiei a lui Yehudi Menuhin se poate aștepta apariția unui geniu, transformarea unui personaj din zona gri a societății într-un sportiv onest care bate recorduri (în cazul lui Tibi Ușeriu) este mai spectaculoasă. La fel, menținerea caracterului și a calității de om în condițiile cumplite ale unei sentințe pe viață nemeritate, precum în cazul lui Papillon. Pe de altă parte, identificarea factorilor care au avut impact în a împinge un personaj sau altul pe drumul ireversibil al faimei este de asemenea fascinantă: cum a ajuns Meryl Streep, de exemplu, la film, deși a fost pasionată de teatru…sau, care au fost factorii care au determinat evoluția inexorabilă a vieții lui Lady Diana către punctul terminus. Și, dincolo de elementele distinctive ale fiecărei povești, evoluția tuturor acestor personaje este evidentă: oamenii care urcă, într-un fel sau altul, scara vieții (fie că este vorba de scara profesională, scara socială sau scara umană) dovedesc o evoluție paralelă și în interior (nimeni nu rămâne „plat”, cu o evoluție interioară orizontală). Firește, poveștile respective sunt alimentate și de stilul în care este scrisă cartea (întotdeauna, mai valoros atunci când este scris chiar de personajul principal, chiar și dacă are o scriitură aspră, mai neobișnuită cu „pana de scris”, cum se poate întâmpla în unele cazuri). În final, fiecare lectură de carte se termină cu o nostalgie: amprenta sufletului este unică și poartă în ea amprenta divinității: fiecare om este creatorul vieții proprii, dirijorul acestui concert suprem în care interpretul principal este sufletul…

(Titlul acestei postări nu îmi aparține, este titlul unui film despre surorile Bronte (film din 2016) care a devenit, pentru mine, emblema acestei toamne în care doar natura a rămas frumoasă…în timp ce energia care se desfășoară în spațiul social este una haotică.)

Ce înseamna umbletul invizibil prin acest lan al vieții, de fapt? În primul rând, se referă la oamenii sănătoși (sau care ar fi putut fi sănătoși…) dar pe care o situație delicată în familie (un membru al familiei bolnav cronic, o rudă cu o dizabilitate sau dependentă) îi marchează pe viață și îi scoate, practic, din societate. Ei încă mai sunt prezenți, au ocupație, sunt integrați într-un cerc social redus, eventual. Dar traseul lor social devine invizibil pentru că au o mulțime de limitări, pe care ceilalți încetează să le observe, din superficialitate, egoism sau lipsă de empatie. Răspunsul din partea celui/celei în cauză creează cu ușurință un cerc vicios: ei înșiși devin exagerat de discreți pentru că sunt o mulțime de lucruri despre care nu pot să vorbească – sau dacă ar vorbi, ar întâlni rar înțelegerea sau compasiunea altcuiva – pentru că nu este vorba de simple frustrări, ci de un sentiment adânc de nedreptate, de senzația inutilității sau a limitării unui proiect personal și de imposibilitatea de a repara lucrurile pentru persoana dragă care a suferit.

Al doilea sens al expresiei este însă mai subtil. Este vorba de oamenii care trec invizibili pe scena socială pentru că sunt atât de mult „înaintea vremurilor” (din punct de vedere energetic și spiritual) încât, devenind defazați față de comunitatea respectivă, nu mai au cum să comunice cu ceilalți, nu se mai produc suficiente conexiuni energetice ca să se realizeze comunicarea. Este și cazul mai multor autori literari (inclusiv a celor despre care vorbeam la începutul postării) ale căror opere vor rămâne mereu actuale, tocmai pentru că vorbesc despre suflet și integritate, într-o societate încremenită în proiect…

 

Și în familiile de calculatoare, la fel ca în cele umane, o privire aruncată la ani distanță constată, simultan, situații schimbate radical, dar și detalii rămase pe loc, ca și cum ar fi fost imuabile. De altfel, și revederile unor oameni apropiați, la intervale mari de timp, suferă de același efect optic…pe de o parte, par „neschimbați”, pe de altă parte, atât comportamentul, cât și semnele discrete de pe figura lor atestă trecerea de neoprit a timpului. 

În casa de pe deal, privirea venită de la aproape patru ani distanță avu un rezultat mai degrabă surprinzător. Calculatorul alb, ultimul intrat în scenă după pierderea fratelui roșu și a celui vișiniu, se dovedi acum de o vârstă deja respectabilă, fiind atât de încărcat cu informații, încât se mișca încet, ca un om bătrân…. și, în urma unor defecțiuni succesive, rămăsese fără stomac și se hrănea printr-un fir, direct de la sursă. Totuși, nu doar pentru că fusese deosebit de cuminte și de folositor, dar avusese și o serie de trăsături personale care nu se mai întâlneau la generațiile din ce în ce mai trăznite care apăreau pe piață (cum ar fi mâini îndemânatice, o minte clasică și extrem de bine calibrată), stăpâna menajeriei nici nu se gândea să îl pensioneze. Astfel, în urma unor discuții de aliniere reciprocă, îi promise un număr foarte mare de zile libere, cu condiția de disponibilitate permanentă. Oferta era imbatabilă, așa că nu se mai vorbi de pensionare, deocamdată…

Dar cum arătau ceilalți doi frați (pentru că ultimul an adusese încă doi frați noi în casa de pe deal)? Hmmm…e greu să ai atâtea calculatoare bune în familie și combinația să nu fie satisfăcătoare, dar asta este! Primul dintre noii frați era argintiu, dintr-o familie nobiliară care avea un măr strălucitor ca blazon, și fusese venit pe o filieră profesională. Prietena îl acceptase cu reticență, bănuind că un asemenea personaj sofisticat va necesita măsuri speciale de adaptare. Bănuielile se transformară în certitudine când observă că arătosul personaj, deși avea o condiție fizică și mentală nemaipomenită (extrem de rezistent, memorie cuprinzătoare, consuma extrem de puțină mâncare și lucra ore întregi pe mai multe fronturi fără să ceară nimic) avea și câteva defecte supărătoare. Cel mai supărător era că era destul de versatil, schimba subiectul când îți era lumea mai dragă – și, crezându-se prea deștept, corecta tot timpul interlocutorul. În plus, în loc să folosească mâna dreaptă, folosea mâna stângă (și invers – și avea degete atât de fine!); prin cutiuța mentală, toate cele de trebuință (sistemele logice) erau așezate într-un alt loc decât ar fi fost de așteptat, și avea tot felul de ritualuri pe care un om grăbit le înghițea cu greu (de exemplu, orice document trebuia întâi împăturit în patru înainte de a fi dat la o parte). Așadar, deși atât de cuceritor în hainele lui argintii, atât de slim și de competitiv, frumosul digital părea imposibil de inclus în colecția funcțională din casa de pe deal. „Nu am încotro, așa că la serviciu o să lucrez cu tine”, îi spuse stăpâna casei. „Ești prea ușor de transportat și faci echilibristică la ședințe cu orice în brațe, așa că tot ești bun la ceva….”. Însă relația părea de nereparat. Cum ar fi putut să se înțeleagă un calculator non-conformist, dintr-o cultură străină, cu o stăpână a casei atât de tradiționalistă!

Aceste ciudățenii, împreună cu dizabilitatea calculatorului alb, îl aduseră pe cel de-al treilea frate în casă. Pe la mijlocul verii, stăpâna casei hotărî că are nevoie de un exemplar clasic, mai puțin independent și tricky decât cel argintiu, dar mai sănătos decât cel alb. Într-o zi nu prea norocoasă la maternitatea de calculatoare, primi, după recomandarea asistentului care i-l selectă, un bebeluș verde metalizat. Arătos și acesta, elegant, inițial păru să fie personajul de care avea nevoie, dar ce să vezi! Avea și acesta sofisticarea lui…degetele din nou prea fine, și mintea nu era deloc în regulă! Memoria de scurtă durată nu funcționa, și se comporta mai bine cu extensii. Instrucțiunile nu erau nici ele comode (o listă lungă care le făcea să fie greu accesibile) și, într-o seară, se trezi brusc cu convingerea că era bondar, nu calculator, și bâzâi toată seara. 

Ce să mai creadă cineva bine intenționat? În aceste condiții, stăpâna casei rezolvă relația cu cel argintiu, îi trecu cu vederea ciudățeniile, și deveniră destul de buni prieteni, mai ales după ce observă ce voce frumoasă avea și cum nu obosea niciodată să cânte, chiar dacă muncea din greu….

Hiperconectivitatea a fost descrisă ca un concept asociat societății în rețea și care se referă la creșterea modalităților complexe de conectare a oamenilor și organizațiilor, prin intermediul device-urilor electronice, în toate formele care implică relația reciprocă între oameni, dar și între oameni și dispozitive. Caracteristica principală a hiperconectivității a fost considerată, în primul rând, capacitatea de a vehicula fluxuri enorme de date la nivelul indivizilor și organizațiilor, al căror volum depășește cererea de informație. Alte trăsături subliniate au fost: ubicuitatea (prezența virtuală continuă a utilizatorilor), accesibilitatea, bogăția de date, interactivitatea și capacitatea de înregistrare și stocare a datelor.

Analizele succesive ale acestui fenomen au constatat atât depășirea repetată a unor praguri (chiar dacă se considera că s-a ajuns la un vârf de posibilități/ încărcare/pătrundere, acesta a fost depășit în mod continuu) cât și ambele fațete (pozitivă și negativă) ale fenomenului. Asupra acestor fațete m-aș opri și eu, observând o schimbare radicală a network society în ultimii ani, societate care pare să tranziteze simbolic, din punctul de vedere al digitalizării, pe o orbită eliptică. După ce, o serie de ani, a evoluat prietenos, oferind, prin dezvoltarea device-urilor și aplicațiilor, posibilități de selecție și control în mediul virtual  care au crescut independența utilizatorilor și avantajele acestora, situația s-a schimbat radical. În prezent, automatizarea site-urilor și interconectarea rețelelor și device-urilor electronice favorizează manipularea și urmărirea utilizatorilor fără voia lor (ca într-un cadru de supraveghere uriaș, un Big Brother digital). Pe de altă parte, decalajul tehnologic realizează clivaje din ce în ce mai mari între organizații și între societăți (pentru că deja, atât la nivel individual cât și organizațional, tehnologiile care presupun rămânerea în flux sau în piață devin din ce în ce mai sofisticate și mai scumpe)  dar și între indivizi, care, devenind din ce în ce mai prezenți „în rețea”, sunt din ce în ce mai deconectați de mediul real. Este de așteptat, așadar, ca pe măsură ce societatea în rețea se îndreaptă inexorabil spre afeliul acestei orbite, atmosfera socială să devină din ce în ce mai rarefiată. Probabil, reacția unor indivizi, care și-au dat seama că implicarea crescândă și nelimitată în spațiul digital este un drum fără întoarcere, dar mai ales fără sens din punctul de vedere al misiunii lor individuale pe Pământ, va fi rezerva și apoi retragerea…