…În ciuda aparenței, în această scurtă postare nu este vorba despre software-ul pentru proiectul „Starea Națiunii”, (deși se va vorbi despre el în curând și se va și lucra intens 🙂 ) ci despre software-ul  cu „S” mare (adică softul care programează mintea colectivă – în cazul de față, o națiune – să iasă din „somnul cel de moarte” din care încearcă în van să se trezească de secole, dar nu reușește decât să adoarmă și mai adânc :(. Pentru că, nu-i așa, guvernarea  propriu-zisă reprezintă doar „executabilul”, acel „run” care trebuie dat unui program după ce a fost instalat. Așadar, între hard (=elementele concrete, materiale, ale realității) și un guvern care obține rezultate, se interpune soft-ul, programul mental care antrenează mintea colectivă și îi imprimă națiunii  „direcția” pe termen lung (și doar pe termen lung: atunci când vorbim despre națiuni, termenul mediu nu există).

Or, acesta este motivul pentru care am citit programul noului guvern la fel de contrariată ca alți cititori din spațiul public. Nu aduc în discuție aici lipsa capitalului de încredere în români, în guvernanți sau întrebările privitoare la viitorul spațiului european, la riscurile crizei mondiale ș.a. Nu aduc în discuție nici optimismul nejustificat și elaborarea programului de guvernare prin abstracție față de orice factor extern (de parcă țărișoara noastră ar evolua în imponderabilitate față de influențele europene și internaționale – economice, financiare, etc.) – nu le aduc în discuție nu pentru că nu ar avea importanță, ci pentru că ar lua, la rândul lor, zile întregi pentru dezbatere.  Aș sublinia, însă, ca primă lipsă a programului, faptul că face abstracție cu totul de elementul amintit mai sus – „soft-ul” pentru realizarea obiectivelor, iar acest soft se construiește, în primul rând, la nivel identitar. „Cine sunt eu?” și „Pentru ce trăiesc și lucrez?” – la întrebarea aceasta, indivizii care făceau parte din populațiile cu care s-au construit imperii au dat un răspuns specific, în ingredientele căruia se aflau, între altele: mândria de a aparține unei anumite națiuni/colectivități, satisfacția relativă a vieții, încrederea în viitor, dorința de implicare, sentimentul de a face parte dintr-o lucrare colectivă măreață, conștiința de a evolua (indiferent pe ce dimensiune și ce sens se petrece evoluția), convingerea că își construiesc/determină destinul personal în cadrul lucrării colective la care contribuie…Ori, dacă trecem în revistă aceste elemente ale programului mental, nici unul dintre ele nu se regăsește în peisajul simbolic actual al națiunii noastre. Da, există rezerve, există potențial și există, în ciuda pierderilor, multe lucruri bune care ar putea fi valorificate, numai că șirurile teribile de dezamăgiri din ultimii 25 de ani au reușit doar să îngroape acest potențial (România profundă, cum este denumită adesea) din ce în ce mai adânc. Este o iluzie să creadă niște guvernanți (nu doar cei actuali, oricare) că, după o asemenea evoluție, acest potențial s-ar putea descătușa ușor. Iar în lipsa lui, orice sector optimist din cele incluse în programul de guvernare va fi realizat cel mult de suprafață și superficial.

Ideea sugestivă de „suflet captiv” într-un model cultural a fost lansată de Dostoievski, în „Frații Karamazov”: exemplul dat era pe modelele culturale ale epocii medievale, atunci când fete romantice se sinucideau pentru a reitera un model, cum ar fi destinul Ofeliei sau Romeo și Julieta ale lui Shakespeare. Ideea poate fi extrapolată nu doar la comportamente adoptate pentru identificarea cu un model cultural,  ci și la prototipuri și modele de viață. Astfel, este vizibilă tendința generației Net de a își trăi viața conform unor standarde și modele consumeriste, ceea ce include stabilirea unor idealuri materialiste de viață, construirea relațiilor de cuplu în principiile și fazele occidentale, și, nu în ultimul rând, definirea identității de gen în maniera respectivă.

Am mai vorbit altă dată despre tendința genurilor de a își inversa reciproc caracteristicile, însă totuși, tendința care se constată mai intens este de masculinizare și trivializare pentru genul feminin. A devenit o uniformă pentru generațiile ’90 adoptarea pantalonilor în vestimentație (ceea ce atrage obligatoriu predominanța încălțămintei sport, prea puțin feminină) și prevalența negrului sau a unor culori mohorâte sau șterse la articolele de haine (de parcă celelalte culori ar fi prohibite sau nu ar exista), însoțite, evident, de un machiaj închis la culoare.  O privire aleatoare într-un loc circulat ar avea ca rezultat un șir de trecătoare cu uniformă de blugi/pantaloni obligatorie, de parcă personalitatea și varietatea ar fi interzise de la brâu în jos. Toate aceste tendințe se reduc, de fapt, la pierderea feminității – și nu vorbim doar de pierderea feminității la nivel vestimentar, ci și la nivel simbolic: valorile tradiționale feminine nu mai sunt de actualitate (blândețea, modestia, pudoarea, delicatețea, căldura sufletească ….). Mă opresc aici cu analiza, altfel nu ar ajunge mai multe bloguri pentru a analiza ce a pierdut lumea contemporană, fără să înlocuiască cele pierdute cu o altă valoare care să promită ceva pentru viitor….

În lumea din ce în ce mai despuiată de valori în care trăim, procesele și fenomenele cu adevărat importante se petrec lent și în surdină, în adâncurile tectonice ale vieții subtile a planetei. Vedete pe scena publică sunt crizele politice, amenințările crizelor materiale și faliile pe care se petrece existența omului contemporan (om care evoluează pe aceste margini înguste, care separă vârfurile iluzorii ale confortului material și psihologic de prăpăstiile care pot înghiți îndată bunăstarea omului postmodern) – în timp ce evoluțiile importante se petrec discret, devenind vizibile doar prin transformări colective de anvergură. În ceața consumeristă care a cuprins o bună parte din omenire, millenials se mișcă somnambulic, într-o narcoză permanentizată, fără să înțeleagă consecințele pe care deconectarea digitală le va avea asupra lor în viitor. Deconectarea este triplă ca dimensiune, în toate cele trei puncte ale axei temporale: pe de o parte,  sunt desprinși total de trecutul colectiv, pe care nu îl cunosc (pentru că nu mai citesc cărți și ignoră complet cultura și istoria universală), cât și de prezentul fizic – de care sunt deconectați, pentru că sunt închiși digital în mica lor nișă socială, considerând greșit că în acvariul lor nu vor pătrunde niciodată decât elementele pe care le selectează ei (o greșeală pe care nu o fac doar millenials, ci majoritatea oamenilor,  considerând că și-au luat suficiente mijloace de protecție individuală și lucrurile neplăcute nu li se vor întâmpla lor). În ultimă instanță, sunt deconectați și de viitorul lor, care se proiectează în fiecare moment al prezentului (și pe care nu îl pot influența prea mult pentru că au ales o postură evitantă, pasivă, în care sunt mai mult spectatori decât actori). În aceste condiții, speranțele vehiculate în spațiul public (de genul „generația necompromisă de comunism, care va repara cutare sau cutare aspect”) sunt marcate de un optimism forțat. Pentru performanță este nevoie de o bază de educație foarte bună – iar generațiile de după 1989 nu au cum să ajungă la nivelul de educație al generațiilor anterioare, pentru că acestea din urmă sunt produsele unui sistem de educație punitiv, dar performant, și al unui model de organizare socială în care educația reprezenta un mijloc de ascensiune socială (model social care s-a destrămat din punct de vedere valoric și simbolic după 1989). Pe de altă parte, generația X (cea din România, în special) este în întregime responsabilă de conduita actuală a millenials, pe care i-au încredințat unei lumi consumeriste, în dorința de a evita pentru copiii lor lipsurile materiale în care au crescut. Numai că lipsurile materiale i-au ajutat pe ei (generația X) să câștige un bagaj mult mai solid pentru viață, în timp ce generațiile de tineri despre care vorbim sunt nu numai deconectate social, lipsite de modele și repere morale, dar sunt și fragile psihic (cu rezistență scăzută la stres și mai ales cu dorință scăzută de implicare și perfecționare, pe toate planurile).

Ce este de făcut? Nu se poate da un răspuns, pentru că educația generațiilor nu se repară cu o strategie și nici măcar cu măsuri paleative care se desfășoară de la o vârstă încolo. În etapele de evoluție ale unui om, atunci când se pierd elemente fundamentale, ele nu se mai pot înlocui ulterior. În asemenea cazuri, universul (sau mai direct spus, Dumnezeu) intervine și corectează o anomalie, numai că această corecție este întotdeauna dureroasă…

Spuneam, cu ani-lumină în urmă, că viața este un șir de lecții pe care oamenii le asimilează și le integrează în comportament fie mai bine, fie mai superficial, fie le ratează total. Ratarea totală a lecției se petrece atunci când împrejurări de viață percepute negativ (spun percepute, pentru că efectul lecțiilor de viață este pozitiv, chiar dacă par negative 🙂 ) se repetă identic sau se înrăutățesc, iar personajul se simte din ce în ce mai rău.  De obicei, ca la orice școală, și la școala vieții decizia de a învăța aparține exclusiv personajului respectiv: consilierii, psihologii, terapeuții pot doar să interpreteze (fiecare în cheia proprie) înțelesul întâmplării respective și, cel mai des, să acorde un sprijin secvențial celor invitați să evolueze încet spre un alt nivel spiritual. Lecția este în întregime experimentală, iar protagoniștii învață datorită simțului natural, cu motivația de a-și îmbunătăți viața pe diverse niveluri. Motivația cea mai intensă de învățare spirituală o au cei care au sarcinile cele mai grele de rezolvat (o familie dificilă, lipsuri materiale, limite fizice sau de sănătate, etc.) iar spirala învățării începe să aibă efect în momentul în care își dau seama că banii sau rezolvările de tip materialist-pragmatic nu aduc rezolvarea (și acestea nu aduc rezolvarea la nici una din problemele cu adevărat importante în viață).

Profesorii sunt prezențele active în momentul respectiv – pot fi persoane noi (care par să răsară întâmplător), sau pot fi cunoștințe, prieteni sau rude redistribuite într-un rol nou. Profesorii, prin comportamentul lor, fie semnalează probleme de care protagonistul nu a fost conștient, fie  repun pe canavaua prezentului probleme vechi și considerate rezolvate: poate fi vorba de dependența materială, obsesia de a găsi iubirea perfectă, dorința de a fi primul în plan profesional, căutarea popularității sau, dimpotrivă, frustrări foarte vechi și probleme nerezolvate în relația cu părinții sau frații, etc. Examinatorii (despre distincția profesori – examinatori am mai vorbit, nu demult) sunt cei care vin după o perioadă de timp în care problema respectivă părea să fi ieșit din „agenda actualității” personajului respectiv, și verifică, prin activarea acelorași registre (în alte contexte, dar subiectul este același 🙂 ) în ce măsură lecția a fost invățată de cel examinat, care este așteptat să dea un alt răspuns.

Pe de altă parte, examenele  nu se petrec neapărat în forma evidentă a relației examinator – examinat. Examenele pot veni și într-un mod mai complex, atunci când o configurație de viață considerată rezolvată se repetă în viața cuiva (exemple: al doilea divorț în urma violenței soțului; a patra destrămare a unei relații de cuplu care s-a desfășurat la distanță și în care personajul feminin a făcut multe compromisuri pentru păstrarea relației). Este posibil ca lecțiile anterioare să fi fost atât de grele, încât personajul respectiv să cedeze nervos de la începutul examenului și să se simtă depășit (ă), însă aceasta este doar consecința imediată a stresului (în general, oamenii sunt bine echipați psihic pentru a face față acestor situații, trebuie doar să devină conștienți de resursele pe care le au). Pe de altă parte, aceste examene nu conțin o singură probă sau un singur răspuns (corect sau incorect) ci o mulțime de grile (metaforic vorbind) – cu alte cuvinte, cel/ cea examinat (ă) poate să dea o parte din răspunsuri corect, iar o parte incorect (pe primul exemplu de mai sus: femeia decide să divorțeze mai repede decât în primul caz, însă insistă să păstreze numele soțului 🙂 – ș.a.).

Cum facem, însă, diferența între o lecție de viață care se repetă (pentru că personajul nu asimilează nimic) și un examen? Este destul de greu de făcut diferența, într-adevăr, pentru că situațiile se izolează destul de greu în tabloul complicat al existenței. În primul rând, examenul este mai scurt decât lecția (perioada pe care se întinde este mai scurtă decât lecția inițială); în al doilea rând, situația de examen nu este la fel de complexă ca în cazul lecției: aceasta din urmă conține numeroase elemente adiționale, implică mai multe personaje, poate avea evoluții colaterale în existența personajului. Examenul, în schimb, este ceva mai liniar, va relua problema principală într-un mod simplificat față de situațiile anterioare. Iar în final, la nivel de consecință, examenul poate fi, în mod paradoxal, pus între paranteze în existența individului: după ce această etapă ia sfârșit în mod pozitiv, personajul constată că viața de dinainte s-a reluat în mod aproape identic.

În ultimele luni, clivajul între cei care „trăiesc în mediul digital” comparativ cu cei care  „trăiesc în mediul real” s-a adâncit. Observăm, în primul rând, că prima tabără câștigă din ce în ce mai mulți adepți: fie că noile gadgeturi sunt din ce în ce mai prietenoase și mai accesibile, fie că ele prezintă o serie de oferte de nerefuzat și creează dependențe, fie că utilizatorul (de la Generația Net în jos) „s-a născut” cu mediul virtual activ și a ajuns să îl considere mai real decât cel fizic. Imaginea utilizatorului sub 30 de ani, care merge pe stradă cu smartphone-ul în mână și cu câștile în urechi, total desprins de ce se întâmplă în jur, a devenit familiară. În acest context, în metrou, cam 70% dintre călători au aceeași aparență – încât, de fapt, ei nu mai sunt fizic prezenți în locul respectiv. Ei au ales, astfel, să aibă control asupra mediului în care se află plasați: nu pot controla proximitatea fizică, dar pot controla cu cine și unde își petrec timpul; nu este posibilă deocamdată teleportarea fizică, dar este posibilă teleportarea minții, cea care se realizează cu ajutorul smartphone-ului fermecat. Așadar, legăturile contextuale și-au pierdut orice putere: chiar și la lucru, angajații tineri vor fi din ce în ce mai alienați, pentru că, ori de câte ori este posibil, vor alege mediul „lor” controlat (unde se află în contact preponderent cu peers – comparativ cu cel fizic, în care trebuie să dezvolte contacte umane și profesionale cu oameni diverși sub aspectul vârstei, personalității și stilurilor de viață). Chiar și numai din acest motiv, setarea contactelor sociale în imperiul virtual este dăunătoare. Un alt motiv este acela că, oricât de ademenitoare este comunicarea în mediul virtual, ea nu este niciodată completă și, prin urmare, conține un mare grad de iluzionare (pentru că detaliile care lipsesc sunt completate de imaginația utilizatorului, întotdeauna convergent cu ceea ce vrea să perceapă).

Pe de altă parte, cum spuneam, extragerea utilizatorilor din mediul fizic îi dezumanizează. Cum se simte cineva să fie în mediul fizic (la metrou, de exemplu) și să aibă nevoie de ajutor (s-a întâmplat recent unei colege) și să nu îl primească pentru că trei sferturi din oameni nu observă ce se întâmplă în jur, iar restul de un sfert manifestă nepăsarea caracteristică în mediul social românesc? Acesta este unul din argumentele cele mai evidente, dar se poate merge și mai departe cu analiza. Care sunt efectele la nivel colectiv? Se pierde interesul pentru acțiunea civică (de exemplu, mersul la vot) – pentru că generația digitală nici măcar nu mai este informată cu privire la ce se întâmplă în mediul fizic, și atunci nu ar putea să acționeze rațional, nici măcar dacă la un moment dat ar dori. (Aceasta este, de altfel, o explicație parțială cu privire la tsunami-urile virtuale care se creează în favoarea unor acțiuni politice – sunt strict valuri produse din reacții emoționale combinate cu ignoranță).

Solidaritatea socială (care s-a pierdut în România pe diverse căi, nu doar pe calea migrării contactelor sociale în mediul online) dă seamă de robustețea unei colectivități, de rezistența și stabilitatea ei internă și, în ultimă instanță, de capacitatea de mobilizare a resurselor și de a face performanță, în final. (Dar despre aceasta, într-un articol viitor.)

Oricine ar încerca, pentru o diagnoză a sistemelor la nivel național, că culeagă perspective de experți și perspective statistice (date publicate în mediul virtual) ar percepe repetat aceleași aspecte, endemice la români: toți experții au păreri destul de atractiv exprimate în workshopurile de proiect, dar le exprimă mai curând verbal decât în scris (scrisul cere mai mult timp și, pe deasupra, rămâne ….:) ); toți au idei cu privire la subiectele sensibile din aria lor de interes, dar au prea puțină practică de a le dezbate în colectivul lor de proiect (acesta este un minus al culturii noastre academice); în fine, când vine vorba de operaționalizare, unul din elementele de metodologie pe care le cerem oricui vrea să articuleze un proiect serios, mai nimeni nu este dispus să treacă la fapte…

De ce aduc acest aspect în discuție? Pentru că, dacă am sonda opinia colectivă, majoritatea ar fi de părere că strategiile la nivel național (fie ele sectoriale sau nu) se află în mâna unor experți, care le dezvoltă „ca la carte”. În loc de asta, cine vine cu lupa (ca să nu spunem microscopul) constată că aceste strategii nu numai că nu au avut continuitate (asta se comentează demult în spațiul public) dar nici nu au fost construite pe bază unor date, metode sau algoritmi pertinenți. În fapt, strategiile se construiesc sub influența a două seturi de factori: factorii contextuali interni (ce crede X/ce crede Y la nivel înalt, sau dacă X, Y și Z cred la unison că ar trebui rezolvată o anumită problemă…) și factorii de necesitate externi (ce spune mama Europă că ar trebui făcut…)

Iar acum, revenind la operaționalizare, nici un concept din cele ce privesc starea națiunii nu se poate discuta fără operaționalizare…altfel, vom constata că, dintr-un colectiv de experți de nici 20 de oameni, fiecare în parte dă un sens diferit conceptului de starea națiunii sau celui de sănătate a națiunii… și, câtă vreme nici măcar limbajul nu este comun, acel colectiv de experți nu are cum să rezolve o problemă.

Pe de altă parte, dacă este să revenim la ideea de indicator, cine examinează datele existente (pentru România, în special) observă o serie de lucruri: (a) Indicatorii se referă mai mult la aspecte de stare decât de proces (ex. câte școli avem, care este numărul de profesori, câte paturi de spital, etc.). Aceste cifre, însă, nu spun nimic cu privire la starea națiunii. Pot să existe oricâte școli, dacă profesorii și elevii nu sunt motivați rezultatele vor fi dezastruoase (cum și sunt). Pot să existe oricâte spitale, dacă nu sunt medicamente și doctori bine pregătiți, bolnavii care ocupă paturile vor fi la mila lui Dumnezeu… (b) Nu există un obiectiv sau obiective naționale. Se presupune în mod unanim (dar nu știu de ce se asumă în mod nediscutabil) că România trebuie să urmeze obiectivele europene. Dar obiective proprii (indiferent dacă converg sau sunt diferite de cele europene) nu ar trebui să aibă?… Se pare că ideea proiectului de țară este ocolită de majoritatea agenților care ar trebui să îl inițieze sau faciliteze (dacă nu sunt în stare să îl construiască)…

Observ în ultima vreme că, până și în spațiul cotidian convențional, au început să fie mai des întâlnite analizele improvizate din sfera energetică. Adică, mai mulți oameni care cu niște ani în urmă nu erau interesați de „poveștile cu energii&terapii” au început să se intereseze și să le acorde importanță. Atât de mult, încât chiar în conversațiile retrospective de genul „de ce s-a întâmplat cutare lucru” (conversații care de obicei evoluau către cauze obiective, vizibile, sau deviau către circumstanțe raționalizante) traseul discuției este diferit. Oamenii încep să se întrebe care este rațiunea spirituală din spatele acelei întâmplări. Este adevărat că uneori lecția este atât de dureroasă, încât nimeni nu poate să nu arunce o privire înapoi, în propria viață și în balastul spiritual care s-a format.  Deci, anamneza spirituală presupune interpretarea schimbărilor și evenimentelor survenite în viață prin prisma dezvoltării Sinelui și a congruenței cu Dumnezeu cel omniprezent. O astfel de perspectivă presupune că tot ceea ce se întâmplă („trimis de Dumnezeu”) a primit implicit și acordul inconștient al Sinelui persoanei în cauză (Sinele interior fiind tot o parte din Dumnezeu). Și într-adevăr, de multe ori vedem cum oamenii primesc cu o pasivitate (de neînțeles pentru alții) anumite evenimente care pot fi considerate negative în viața lor – sau, mai mult, pregătesc inconștient anumite evenimente să se întâmple, ca și cum ar fi informați dinainte despre turnura pe care o vor lua împrejurările.

Dar în fine, cum se face anamneza energetică? Există factori care ar trebui regăsiți obligatoriu? Este o recompunere a unor detalii de viață și evoluții în plan personal  din trecutul apropiat, din altă perspectivă. În primul rând, ținta dezvoltării spirituale este cea a dezvoltării Sinelui, așadar rostul unei asemenea analize vizează descifrarea și însușirea unei lecții de viață sau a unui semn/unei orientări. În al doilea rând, deși pot să se amestece unii termeni și să creeze confuzie în discurs, anamneza energetică nu este o analiză dedicată altora (trebuie făcută la persoana I sau cel puțin în colaborare cu actorul social analizat). În fine, o trăsătură persistentă în asemenea demersuri este incertitudinea – dar, ca element corelativ, interpretările pot fi verificate prin efect (respectiv, o „interpretare bună”este aceea care creează un echilibru, iar cauza perturbatoare e atenuează). Pe de altă parte, nu trebuie să se confunde anamneza cu lecția de viață (ca sens) cu toate că cei doi termeni se intersectează. Prima se aplică în orice împrejurare, cu dorința de a descifra un pattern de evoluție, și este mai rațională și mai explicită ca stil; cea de-a doua se referă la împrejurări care afectează pe subiectul analizei, și care pot reprezenta, aparent, o pierdere.