Am ezitat înainte de a pune titlul acesta postării (prefer termenul „forță” în loc de termenul „putere”) însă l-am lăsat astfel, tocmai pentru a-l lega de documentarul care a rulat până de sărbători la TVR1 (pe numele american Kindness Diaries)documentar din care am prins doar ultimele episoade. Pentru cei care nu l-au văzut, documentarul este despre un „vânător” al bunăvoinței într-o călătorie în jurul lumii (călătorie care se face numai în baza unor asemenea gesturi mici, făcute de oameni care nu îl cunosc). Experiențele petrecute de-a lungul mai multor luni (în formula integrală a filmului) sunt într-adevăr inspiratoare, iar ideea centrală este de natură spirituală: binele (împreună cu asociatele lui, generozitatea și altruismul)  reprezintă una din cele mai puternice energii care circulă în oceanul universal, iar cei care aleg să îl răspândească în lume îl vor primi înapoi, amplificat exponențial. Și chiar așa se întâmplă…

Dar, deși aceasta este ideea impresionantă care se desprinde din film, pentru mine nu este și cea mai importantă. Subiecții din film fac gesturi de ordin material, de tipul pay it forward: fiecare donează ce poate (un acoperiș pentru noapte, o reparație gratis, o porție de mâncare, etc.). Însă esența pozitivității unui gest nu este aceasta (chiar daca forma materială este cel mai ușor de înțeles), ci energia care l-a determinat (cum ar fi compasiunea, empatia, capacitatea de a renunța la o mică parte din confortul personal pentru altcineva, mai puțin norocos). Care sunt ideile pe care le derivăm în continuare de aici (ca la matematică :))? În primul rând, capacitatea acestor gesturi mici de a se agrega în energii de amploare și de a duce la realizări mari: după cum spune autorul filmului, Leon Logothetis, „un val de generozitate m-a dus în jurul lumii”. În al doilea rând, ierarhizarea faptelor bune se face după nivelul fiecăruia (și așa ajungem, fără să vrem, la pilda celor zece talanți…): cei care au mai mult (în sens spiritual, nu în sens material, bineînțeles) trebuie „să dea” mai mult. În acest ultim caz, gesturile lor generoase iau o altă formă, mai puțin palpabilă – vizibilă la nivel complex (de exemplu, de a soluționa o dilemă foarte grea a cuiva, sau de a interveni într-un moment de mare nevoie). Respectiv, cei care sunt posesorii unor resurse rare (informație, cunoaștere, capacitate de formare, minte clară, experiență…) pot multiplica binele la un alt nivel (cum face și autorul, de altfel). Și, în fine, ultima observație se leagă de faptul că manifestarea autentică a  binelui nu poate fi programată: el poate apărea doar spontan, ca întâmpinare a unei nevoi clare sau a unei cereri. De aceea, gesturile programate pe care le fac de obicei (cel mai des, de Crăciun :)) oamenii sau companiile în societatea consumeristă și din ce în ce mai decuplată de sinele uman autentic nu au aceeași valoare….

În universul inefabil în care ne aflăm – și care pare haotic, dar de fapt e guvernat de legi – fiecare vibrație atrage alte vibrații cu care rezonează (fie că rezonează în cheie similară, fie că rezonează în cheie complementară). De ce un individ se întâlnește frecvent, comunică și se apropie de o serie de oameni, iar pentru alții este aproape invizibil? Pentru că de primii îl leagă corzi vibraționale, care se materializează, de fapt, în substanța relației. De fapt, dacă sapă puțin mai mult în Oglinda respectivă (pe care a atras-o indiferent în ce calitate: de prieten, partener de cuplu, asociat, vecin, coleg, profesor sau discipol) și este suficient de lucid ca să își recunoască temele active de pe agenda cu probleme interne, va identifica destul de repede coarda vibrațională (una sau mai multe) care a atras către el, dintr-un Univers infinit în posibilități, exact persoana respectivă. Poate fi tema îngrijirii părinților, tema sacrificiului pentru copii, tema dependenței de genul opus, sau dimpotrivă, tema însingurării, a înstrăinării, a acumulării, a siguranței, etc. Mereu există un aspect nerezolvat sau un blocaj (o lecție care se repetă), iar persoana respectivă (Oglinda apărută ca din neant) funcționează ca un tovarăș de drum voluntar într-o scurtă călătorie a sufletului în care fiecare încearcă să-și vindece aceeași problemă (problemă care îmbracă nuanțe particulare în fiecare caz). O astfel de întovărășire – miraculoasă, de fapt – se petrece din mai multe motive. În primul rând, prin comunicare cele două persoane își pot transmite mesaje importante sau pot înregistra statusul problemei (este ca un work-in progress dintr-o cercetare academică – ca să glumim puțin…); în al doilea rând, fiecare poate oferi experiențe, soluții sau informații importante în efortul de soluționare al celuilalt; în al treilea rând (chiar dacă al treilea motiv este cel mai discret) fiecare contribuie la menținerea problemei pe lista de priorități a celuilalt, prin reamintire constantă (e ca și cum și-ar vedea problema afișată zilnic, pe un banner :)). Și în fine – am lăsat la urmă cel mai important motiv – unde-s doi, puterea crește, adică tovarășii de drum se motivează și își stimulează reciproc forța interioară.

Și, ca privire finală a mecanismului unei relații bazate pe rezonanță, nu este doar rezolvarea problemei similare care contribuie la menținerea relației, ci mai ales faptul că, prin corzile vibraționale, se naște un tip de cunoaștere a priori care determină o încredere (uneori) nelimitată între cei doi termeni ai relației. Și totuși, drumul este temporar pentru că nici un repertoriu de probleme și nici o agendă a sufletului nu sunt identice cu altele – așadar, când s-a rezolvat problema sau blocajul și se trece în faza următoare, și relațiile se transformă. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul evoluează…

 

 

Lecțiile de viață. Cine nu și-a pus măcar odată problema acestor lecții (mai exact a ceea ce a învățat din experiență trăită în direct, de-a lungul vieții)? Această întrebare se leagă direct de inteligența spirituală și, cu cât este mai reflexiv un individ cu privire la aceste lecții, cu atât îi va crește coeficientul inteligenței spirituale (SQ). În plan practic, cu cât cineva învață mai repede lecțiile esențiale trecute pe agenda sufletului, cu atât își va ușura traseul de viață. Pentru că, nu-i așa, e mai ușor să urci pe munte cu un bagaj ușor în spate, decât cu unul plin cu bolovani (= probleme nerezolvate). Ușor de zis, greu de făcut! Lecțiile durează ani, iar unele durează chiar zeci de ani, pentru că se leagă de traume transmise de părinți – sau pentru că intră pentru o lungă perioadă în latență și se reactivează brusc, odată cu circumstanțe exterioare care acționează ca un declanșator…iar, odată cu declanșarea, actorul principal are senzația că lucrurile au scăpat de sub control. De unde acele reacții iraționale, de unde acele sentimente, de unde acele situații, care păreau rezolvate la un moment dat?! Ușor-ușor, anumite detalii se așează la locul lor, ca într-un puzzle invizibil, și revelează tabloul magnific țesut de Marele Arhitect pe canavaua complexă a vieții. Ce să fac când o lecție se repetă? m-au întrebat mai mulți, în diverse situații. Cum îmi dau seama ce am greșit și ce ar trebui să fac? Păi, mai întâi ar trebui identificată, ca pe un covor persan gigantic, configurația care se repetă. Configurația conține, de obicei, o dominantă care se referă la o condiție psihologică și afectivă repetitivă (extrem de diversă: de exemplu, dispoziția de a proteja pe „neajutorați”, sau de a „salva țara”, sau de a îngriji membrii feminini din familie), condiție care are pe fundal o traumă și, în asociere, un atașament sau mai multe (în sensul dat de Lazarev: un atașament este o idee adoptată de individ la un nivel profund, idee pe care o menține și care, combinată cu alte atașamente și reflectată în program mental,  îi determină comportamentul în mod inconștient).

Însă, revenind la întrebare: cum își dă seama cineva dacă a greșit sau nu încercând să rezolve o lecție de viață? Răspunsul se află în spirala lecțiilor. Așadar, dacă o lecție se repetă (nu se repetă neapărat în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane: configurația rămâne aceeași, dar contextul și actorii pot să difere) trebuie văzut dacă este mai intensă sau mai slabă decât cea anterioară: cu alte cuvinte, dacă spirala este mai slabă sau mai puternică. Dacă este mai intensă, înseamnă că învățarea nu s-a produs deloc, iar „configurația” respectivă este așezată mai aproape de subiect, mai evident, astfel încât să crească șansele de a fi înțeleasă. Dacă este mai slabă, înseamnă că omul respectiv a făcut câțiva pași folositori în direcția rezolvării lecției, dar nu suficienți (trebuie să mai facă eforturi pentru a rezolva lecția integral). Această a doua alternativă este mai bună, evident, pentru că direcția corectă a fost găsită. Ce să facă, totuși, cineva care nu a găsit nici măcar direcția pentru a rezolva o problemă? Rămâne doar intuiția, sau rugăciunea, sau călăuzirea…

Există destul de multe momente în viață în care o întâlnire (de afaceri sau instituțională – profesională, în general) care, deși setată în agendă și aparent motivată, se prelungește fără nici un motiv și în final nu aduce nici o soluție.  Pe parcurs, uneori, chiar discursul inițiatorilor pare gol, lipsit de semnificații și în același timp de scop, așa că, în afară de plictiseală și de lipsă de concentrare, apare – legitim – întrebarea de ce…. Teoretic, nimeni nu are intenția să își piardă timpul, așa că în prima fază nimeni nu poate explica amânarea momentului final al întâlnirii și oboseala inutilă care apare după aceea. Cel invitat la discuție rămâne cu sentimentul că a pierdut ceva – și a pierdut, într-adevăr, dar a mai pierdut și altceva, în afară de timp. Întâlnirile de acest gen sunt doar pretexte pentru „furtul de energie”, în situația în care unele suflete, cu un deficit mare de energie (mai ales pentru că s-au menținut pe o vibrație negativă în mod persistent, timp de mai mulți ani) caută o soluție pentru a se reîncărca. De obicei, cel chemat la discuție este surprins de lipsa de substanță a acesteia, sau de lipsa nevoii reale de a discuta acel subiect. Substratul real este cel energetic, în măsura în care foarte mulți caută inconștient soluții de a se reîncărca, deși reîncărcarea reală (și durabilă) se face doar prin reluarea legăturii cu Dumnezeu.

Care sunt, totuși, soluțiile (mai ales că multe din aceste situații se pot petrece în umbra relației șef-angajat, în interiorul căreia nu se pot refuza întâlniri)? Cineva care are idee despre tehnicile de protecție a dat o soluție nostimă, nu neapărat potrivită să fie adoptată: „pot să vin eu la aceste întâlniri, să joc rolul de bodyguard energetic și să aplic tehnici de apărare… nu s-a văzut că există mulți astfel de bodyguarzi pe scena publică?!”. Chiar dacă este amuzantă, la prima vedere, soluția nu trebuie adoptată sau recomandată, din mai multe motive. Cel mai puternic este că lumea nouă care se naște nu mai răspunde legii competiției pentru resurse limitate (războiul și lupta de orice tip se înscriu în logica unor lumi primitive, nu în logica lumii evoluate care se prefigurează). Așadar, oricât de palpitantă ar fi ideea unei lumi „energetice”  de tipul Star Wars, în care se înfruntă indivizi avizați în tehnici de lucru cu energiile, aceasta este doar o capcană, pentru că o astfel de lume nu este decât o „lume a întunericului” cosmetizată. Celălalt motiv se referă la necesitatea adoptării unor tehnici de protecție individuale, pe care oamenii nu le învață, le ignoră sau, odată învățate, uită să le aplice. Și totuși, una, două sau trei lecții succesive de acest gen reîmprospătează memoria – măcar de nevoie, dacă nu din alt motiv….

Astăzi am citit o carte remarcabilă, „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi„, de Anita Moorjani, o carte scrisă ca urmare a unei experiențe „în preajma morții”. Sunt multe pasaje în carte în care mi-am regăsit unele dintre convingeri și idei din propria experiență (în care, într-un alt fel și pe un alt drum, am redescoperit și am reevaluat sensul existenței).

Dintre aceste idei demne de reținut (și de lucrat, nu doar de reținut…) aș reține deocamdată două, pe care le-am mai regăsit și în alte cărți, dar niciodată subliniate atât de clar. Prima este importanța centrării pe sine, de care vorbește atât de frumos autoarea: Noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. […] Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi. (p.224).

Iar a doua este legea permisivității (îi putem spune așa) care se situeaza într-un relativ contrast cu legea atracției, în sensul că presupune o atitudine diferită. În legea atracției, perspectiva este în continuare ofensivă (pentru că se concentrează pe acțiunea emițătorului de frecvențe în Univers), ceea ce, atrage atenția autoarea, înseamnă în continuare o tensiune și un gând implicit că „ceva nu este în regulă”, o concentrare pe ideea de lipsă, care trebuie abandonată:

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.[…] În realitate, el [Universul, n.n.], este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.
După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. (p.224).

„Observatorul din fizica cuantică influențează rezultatul oricărui experiment, în funcție de așteptările sale. Cu alte cuvinte, doi savanți care fac exact același experiment vor înregistra rezultate diferite, în funcție de propriile lor așteptări. Motivul pentru care acest lucru este așa de important este că el pune toată responsabilitatea pentru calitatea vieții noastre în mâinile fiecăruia dintre noi, ca Observator.(…)

Oare există dovezi științifice de necombătut că ceea ce gândiți vă influențează viața? Există o bază științifică pentru crearea realității intenționale? Răspunsul este DA, cu o probabilitate de 99,8 la sută. Această probabilitate este la fel de sigură ca mărul care va cădea din copac. Cu alte cuvinte, posibilitatea să existe un efect direct al conștiinței asupra vieții voastre este la fel de sigură ca legile gravitației. Această parte a creierului, denumită Observatorul, este cerebelul inferior și funcționează ca o lampă de la un retroproiector. Lampa aceasta este aprinsă tot timpul și are un bec garantat pe viață. Ea proiectează pe ecran (viața voastră) filmul (rețeaua neuronală) pe care l-ați pus în proiector. Pentru a vă schimba viața, trebuie să alegeți un alt film și să îl puneți în proiector. Această analogie simplistă este în deplină conformitate cu actuala teorie cuantică. Apar fenomenele undă-particulă (realitatea), iar caracteristicile pe care le prezintă acestea sunt afectate de modul, momentul și locul în care Observatorul alege să facă o observare.”(Greg Simmons, Fizica schimbării, 2009)

Eu atrag mereu ratați, iar tu atragi bărbați nedisponibili” îi spune o prietenă altei prietene, după ce s-au plâns reciproc că figurile de genul masculin care apar în viața lor prezintă, în ciuda variabilității individuale, aceeași trăsătură. În alt caz, un alt personaj feminin declară unei confidente: „Mătușa mea a observat că, de fapt, prietenii cu care veneam la ușa familiei mele erau, de faptacelași bărbat.” Legea atracției și lecția neînvățată din prima secvență au drept corespondent un cumul de lecții repetate identic, în a doua secvență. Semnificația secvențelor merge dincolo de observația de inspirație freudiană vehiculată de obicei, aceea că tiparul bărbatului/bărbaților importanți ca relație de cuplu pentru o femeie este asemănător cu percepția tatălui (și invers, în cazul bărbaților, că tiparul femeii/femeilor importante pentru un bărbat este asemănător cu percepția mamei). Diferența de perspectivă se situează la nivelul dinamismului individual, al recunoașterii faptului că orice individ (femeie sau bărbat) evoluează în timp, așadar și tiparul relațiilor sau al partenerilor de cuplu pe care îi întâlnește evoluează, chiar dacă o trăsătură dominantă sau alta se pot menține. Așadar, partenerul de cuplu va reprezenta întotdeauna, prin caracteristici și comportament, o oglindă a imperfecțiunilor și a lecțiilor neînvățate de actorul principal. Chiar și atunci când, aparent, relația se constituie ca o opoziție, lecția neînvățată se referă la o atitudine care nu a fost însușită și interiorizată, sau la un set de comportamente care trebuie perfecționate. De obicei, în momentul în care elevul învață lecția, presiunea dispare deodată și contextul se schimbă. Pe de altă parte, evoluția în timp și lucrul unui individ cu el însuși/ea însăși sunt vizibile la nivelul schimbărilor de variabile din ecuația aparent repetitivă a unei astfel de relații. („Nu ai înlocuit tiparul, dar ai făcut upgrade-uri” spune la un moment dat prietena din prima secvență, atunci când cealaltă îi spune că totuși multe aspecte s-au îmbunătățit în mod vizibil.) În fine, evoluția se mai poate vedea din rolul diferit pe care îl joacă anumiți actori-parteneri într-o asemenea succesiune repetitivă: unii par să fi venit ca să predea lecția respectivă (cu diferența că lecțiile de viață nu se învață la nivel cognitiv. ci la nivel de suflet, de aceea pot fi dureroase uneori…) iar alții par să fi venit ulterior ca să examineze: anume, ca apăsând pe coardele care erau sensibile altă dată, sau întinzând capcanele și ispitele care s-au dovedit a fi convingătoare cu alte ocazii, să verifice dacă lecția a fost bine fixată sau nu. În fine, după examen, în ipoteza în care a fost promovat, există două posibilități: sau relația se schimbă și se mută cu un registru mai sus, sau se rarefiază și se destramă, chiar…însă bogăția unui univers bazat pe legile atracției și manifestării, ca și frumusețea inepuizabilă a jocului oglindirilor reciproce, rămân pentru totdeauna aceleași.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 50 de alți urmăritori