Atât la trainigurile la care am fost invitată ca instructor cât şi în contactele profesionale pe care le-am avut, am remarcat o separare între două categorii de practicieni. Comunicatorii aparţin de obicei unui anumit tip de oameni (dinamici , joviali, sociabili, interesanţi, expresivi) iar psihologii/sociologii, unui alt tip de oameni (analitici, reflexivi, reţinuţi, metodici). Ceea ce e interesant este că cele două categorii se intersectează rareori: persoane care să fie simultan capabile să facă analiză şi diagnoză organizaţională precum şi comunicare în organizaţia respectivă sunt rare. Viziunile celor două categorii asupra organizaţiei şi a rolului lor în organizaţie diferă sensibil. Comunicatorii sunt adesea convinşi că sunt simpli executanţi şi nu trebuie să îşi construiască o viziune strategică, nici să cunoască problemele organizaţiei şi să contribuie în mod activ la rezolvarea lor. Această atitudine înseamnă o menţinere  voluntară în rolul de tehnician (după clasificarea lui Cutlip, Center şi Broom, Effective Public Relations). Pe de altă parte, se manifestă o lipsă de interes evidentă pentru perfecţionarea în analiza organizaţională: comunicatorii nu sunt interesaţi să cunoască mai multe elemente de teoria organizaţiilor, de sociologie şi psihologie organizaţională, deşi sunt elemente care i-ar ajuta enorm în practică. Specialiştii în ştiinţe sociale din organizaţii (includ aici şi consultanţii) sunt capabili să dezvolte modele complicate pentru perfecţionarea organizaţiei dar nu ştiu să folosească adecvat comunicarea internă ca instrument de intervenţie şi  să folosească schimbările propuse ca puncte specifice petru construirea identităţii şi imaginii organizaţiei. Lângă cele două categorii se cuvine să plasăm managerii din organizaţiile româneşti, care adesea consideră ambele domenii ca fiind mai degrabă „impuse” decât cu adevărat utile, deci le acordă un interes episodic. Astfel încât, din opoziţia relativă a acestor categorii, organizaţiile au mai degrabă de pierdut decât de câştigat.

Anunțuri