Despre campaniile sociale în România, mai multe note bune decât proaste în ultima vreme…am observat cu satisfacţie creşterea calităţii lor. Poate că domeniul este cel mai vizibil în comunicarea strategică, dar şi cel mai dificil: există o mare varietate de publicuri ţintă din care se poate selecta, iar fenomenele sunt complexe (cele mai multe dintre ele sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalul social încât este nevoie de schimbare în prealabil şi la nivel instituţional şi social).

Programul cu suita de campanii împotriva violenţei în familie a fost binevenit: campaniile au fost bine gândite, vizibile, şi au ales de fiecare dată cel mai bun public ţintă. La fel, campania pentru integrarea romilor a fost construită într-o notă afectivă şi cu un mesaj uşor de înţeles (segmentele cele mai sensibile la mesaje au fost femeile cu copii şi eventual cei din pătura socială cu venituri modeste). 

Programul de comunicare socială împotriva corupţiei, însă, este o notă discordantă. În primul rând pentru că nu este un fenomen care să se poată rezolva numai prin comunicare. Corupţia a apărut prin problemele de funcţionare a instituţiilor: în România nu există suficient respect pentru oameni, iar angajaţii din sectorul public (funcţionari, medici, profesori, angajaţi din sectorul justiţie şi ordine publică) nu au reuşit nici după „n” ani de la Revoluţie să îşi însuşească ideea că sunt „în slujba clientului” şi nu invers. Până la un punct au fost şi argumente financiare  (salariile lor prea mici comparativ cu nivelul activităţii) dar aceste argumente au început să pălească în ultimii ani.

Revenind la acest program de comunicare, suita de campanii s-a adresat de fiecare dată aceluiaşi public ţintă: celor care „dau”. De exemplu, campania „Fără vile construite din banii tăi” aduce în prim plan o funcţionară care povesteşte cât  a strâns din cadouri  …dincolo de realizarea neconvingătoare (care este argumentul care ar trebui să producă o schimbare şi să convingă?…) publicul ţintă nu este bine ales. O campanie de acest gen nu trebuie să se adreseze celor care „dau” ci celor care „iau”: oamenii dau atâta vreme cât cred că instituţia nu îşi îndeplineşte rolul faţă de ei.

Deci soluţia la fenomen nu ar fi fost un program de acest gen ci

a) un program guvernamental de creştere a eficienţei instituţiilor (ar dura ani) evident cu creşterea fondurilor investite pentru: creşterea transparenţei, perfecţionarea informării clienţilor, creşterea accesului la serviciile publice (cheltuirea de fonduri suplimentare se evită însă, probabil) ;

b) un program de comunicare internă în instituţii vizând schimbarea mentalităţii celor care lucrează acolo…şi, nu în ultimul rând, un sistem mai eficient de control.

Cred ca programul care se desfăşoară este încă un exemplu de situaţie în care se crede că o campanie (sau un şir de campanii) ar putea avea efecte magice…si realitatea demonstrează că, fără măsuri de fond, efectele „magice” nu există.

Anunțuri