(Din pacate am tastatura defecta si nu pot scrie cu caractere romanesti, voi corecta mai tirziu. Ii sfatuiesc calduros pe studenti sa renunte in toate lucrarile academice la scrisul cu caractere englezesti.)

Pentru mine sesiunile /licenţele /admiterile sunt momente în care mă gândesc  în mod generic  la „şcoala românească”. S-a vorbit foarte mult şi pe drept cuvânt despre reformele succesive şi despre lipsa de strategie pe termen lung (toate strategiile au fost secvenţiale şi dependente de culoarea politică a guvernelor). Aş vrea sa mă concentrez mai puţin pe această idee şi să fac o scurtă analiză a şcolii româneşti din punct de vedere organizaţional.

Să remarcăm mai întâi o schimbare de ton în proiectul noii  legi a învăţământului cu privire la misiunea şcolii:

– formularea veche (1995) spune ca

„(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale.(2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”

Iar formularea din proiectul de lege actual sună aşa:

 „(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe valorile democraţiei, ale diversităţii culturale, pe aspiraţiile individuale, sociale şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale în contextul valorilor europene. (2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă şi armonioasă a personalităţii individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe cunoaştere.”

Deci au apărut ca idei noi diversitatea culturală, integrarea europeană şi societatea bazată pe cunoaştere. Idei noi şi deosebit de bune. Numai că pe fondul problemelor sistemului şcolar mi se pare  ca şi cum am pune o fundă roşie la o cutie veche…fapt este ca sistemul şcolar este în derivă şi nimeni nu reuşeşte să îi dea o direcţie. Ministerul pare a semăna cu un echipaj care încearcă mai degrabă să o facă să plutească, să nu se scufunde, nu să ajungă undeva anume.

Revenind din zona metaforică, să înregistrăm presiunile care se exercită asupra organizaţiei şcoală.

A. Presiunile din exterior:

a. Polarizarea categoriilor sociale, împărţirea în „bogaţi şi săraci” cu o pătura de mijloc puţin consistentă, a dus cu timpul şi la polarizarea şcolilor. Astfel există şcoli „rău famate” prin simplul fapt că sunt situate în zone cu populaţie defavorizată. La celălalt capăt al continuumului există „şcolile situate în zona bună” care îndrăznesc să facă investiţii în baza materială şi informatică. Există şi un tip de şcoală cu profil mixt (îmi povesteau studenţii de la masteratul de Management educaţional) situată în zona rău cotată dar care reuşeşte să aibă un sistem de recrutare a elevilor din zonele „bune” şi astfel să aibă un nivel redus al abandonului şcolar şi al violenţei.

b. Fenomenul despre care se discută tot mai  mult al „copiilor părăsiţi”, al părinţilor care migrează temporar pentru munca în străinătate lăsând copilul în grija bunicilor şi a scolii (cu consecinţe nu numai la nivel psihologic ci şi educativ).

c. Schimbarea culturală: declinul unui sistem de valori şi ascensiunea altuia. Din păcate în noul sistem de valori banul şi posesiunile materiale ocupă locul central….iar cultura autentică şi acumularea de capital educaţional sunt undeva la urmă în topul valorilor…ceea ce minează din start misiunea despre care vorbeam mai sus.

d. Media exercita o presiune directă asupra sistemului educaţional prin promovarea de divertisment ieftin şi violenţă in detrimentul valorilor autentice.

e. Selecţia actuală a elitelor este profund deficitară iar mass media încurajează selecţia negativă. Îmi trimitea cineva pe mail un panseu hilar al lui Gigi Becali la o televiziune privată în care spunea că mai degrabă el este filosof decât un profesor de filosofie care este teoretician…:)). (Ajungi  să te intrebi care este rolul media intr-o societate: de a o ajuta să supravieţuiască sau să se autodistrugă?)

f. Relaţia delicată cu administraţia locală şi cu ministerul/sau cu orice înseamnă autoritate din afara şcolii (de exemplu organizaţiile finanţatoare de proiecte). Relaţiile instituţionale sunt neclare şi profund viciate in România. Instituţiile importante care „au în grijă” alte instituţii de dimensiuni mai mici se comportă paternalist şi eventual punitiv. Inspecţiile şi comisiile din afară sunt privite cu teamă pentru că par a avea scopul de „a identifica greşeli” decât de a acţiona pozitiv şi de a ajuta organizaţia şcoală.

g. Presiunile care se refera la globalizare şi integrare europeană. Societatea bazată pe cunoaştere nu este doar o formulă fără conţinut, ea devine din ce în ce mai vizibilă şi implică adaptarea tuturor organizaţiilor (nu numai a organizaţiei şcoală) la anumite modele de existenţă/valori  (de aici decurg dezvoltarea comunicării virtuale, necesitatea selectării informaţiei, evitarea decalajului informaţional, munca inteligentă şi delocalizată etc). În cazul particular al şcolii avem de-a face cu doua consecinţe ale acestui fenomen: pe de o parte, adaptarea şcolii ca organizaţie la noile tendinţe (delocalizarea activităţii adiţionale a profesorilor şi pe alocuri şi a procesului de învăţare) iar pe de alta parte realimentarea misiunii şcolii (pe care o observam mai sus):  pregătirea elevilor/studenţilor să se facă prin  adaptarea conţinuturilor şi metodelor de învăţare şi formularea de noi ţinte particulare. Să notăm că deocamdată sistemul şcolar (fiind mai degrabă rigid) a răspuns parţial ca organizaţie la acest tip de presiune iar la nivelul de adaptare a conţinuturilor, metodelor şi scopurilor mai deloc…

 B. Presiuni din interior:

a. Selecţia profund deficitară a resurselor umane. Lipsa motivării extrinseci a profesorilor a făcut ca, de-a lungul anilor, resursa umana din învăţământ să se deprecieze. Nu mai devine profesor cineva care are vocaţie ci altcineva care „nu a găsit altceva mai bun”.

b. Corupţia şi atitudinile balcanice promovate la scară largă. Mă întristează să văd că, dintre toate tipurile de masteranzi, profesorii încearcă cel mai mult sa dea cadouri profesorilor care îi pregătesc în ciclul masteral. Asta înseamnă că în ciclurile inferioare această tendinţa a devenit deja o tradiţie şi ei nu cred că pot primi la fel de multa asistenţă din partea noastră dacă nu ar aduce nimic sau ar aduce doar flori (ceea ce nu e adevărat).

c. Dintr-o cercetare făcută recent de mine şi de trei colege în liceele şi şcolile din Bucureşti a reieşit că stilul democratic de conducere este des întâlnit în şcoli, ceea ce este bine, însă  forma de organizare a procesului de decizie este greoaie. Nu există sisteme de informare internă eficiente şi nici o pregătire  prin informare pentru luarea deciziei. Cercetarea a arătat că doar pentru un sfert din şcoli (27%) şi respectiv 25 % dintre licee există o pregătire a luării deciziei (formularea soluţiilor alternative înaintea şedinţei)  în timp ce în 49% din şcoli şi 57% dintre licee se comunică problemele şi se cer soluţii pe loc. Aceasta, plus faptul ca informarea internă se realizează tot cu prilejul şedinţelor, a determinat ca acestea sa fie privite cu antipatie de participanţi şi să nu fie un instrument eficient managerial.

d. Relaţia delicată profesor – elev şi aruncarea responsabilităţilor pentru eşecul educaţiei de la profesori la părinţi şi invers. Având în vedere cele subliniate până acum problemele relaţiei elev/student-profesor devin explicabile. Dilema are soluţii nu în interior şi nici măcar la nivelul relaţiei şcoală- comunitate sau şcoală- părinţi, ci numai la nivel social. Câtă vreme media nu conştientizează rolul educativ pe care il are, şcoala românească nu va avea rolul pe care trebuie să îl aibă în societate.

e. (Aceasta este o presiune mixta, cu cauze interne şi externe). Birocratia pronunţată al cărei model este menţinut de relaţiile instituţionale actuale: frica de controale a dus „mania hârtiilor” la extrem. Există o „frică de semnătură” care are consecinţe multiple: a) traseul hârtiilor este voit neclar şi de aici şi responsabilităţile; b) cei care au nevoie de „hârtii” care par banale au un nivel ridicat de stres pentru ca nu ştiu dacă vor reuşi să ia semnăturile la termen şi c) stresul celor care au răspundere – pentru ca nu ştiu daca ar putea fi traşi la răspundere pentru „vini imaginare” cum ar spune Nichita Stănescu. Deci o parte importantă din timpul şi energia interioară se consumă inutil.

f. Să notăm şi o presiune cu efecte pozitive. Managementul educaţional a început să se dezvolte: managerii şcolari încep să aibă o atitudine mai potrivită cu misiunea lor de a conduce o organizaţie (altfel spus nu mai sunt doar profesori investiţi temporar cu putere legitimă). De asemenea şcoala a început să aibă o atitudine proactiva, de a se gândi la unele probleme din faza incipienta.

 

Anunțuri