Mă gândeam azi în timpul întâlnirii de evaluare a masteratului (acum e o pauză iar eu am sărit peste masa de prânz) că postul anterior este interpretabil şi revin cu sublinieri.  Tabloul de mai jos caracterizează viaţa într-o facultate dinamică, în care eşti obligat ca profesor să îţi stabileşti un standard cât mai ridicat, să cauţi mereu să evoluezi. Practic, nimeni nu ne obligă să depunem proiecte sau să întrăm în grupuri de cercetare. Dar nu poţi să te limitezi la a ţine ore şi la a corecta lucrări. Cursurile cer să fie actualizate destul de des şi actualizarea (mai ales în cazul unei facultăţi centrată pe formare de abilităţi) nu se poate face decât prin ancorarea în realitate (fie că ancorarea se referă la practica în comunicare prin colaborare cu alte organizaţii, fie că se referă la cercetare ca să poţi da substanţă cursurilor).

Evident că la acest tablou se adaugă viaţa de Bucureşti aşa cum o ştie toată lumea (în care orice ieşire în oraş a devenit o catastrofă pentru că pierzi în autobuz trei ore în care ai fi putut face multe) – dacă am fi fost într-un campus cum sunt cele americane, în afara oraşului, în care toate să se rezolve în interior sau prin Internet, poate că starea noastră de spirit ar fi fost alta.

Din când în când însă te opreşti şi te întrebi dacă nu cumva, tot căutând noi provocări profesionale, o bună parte din viaţa adevărată trece pe lângă tine…  

Anunțuri