O prietenă pentru care sunt consilier neoficial ( 🙂 îi urez drum bun spre Coasta de Vest) mi-a dat să citesc această carte de Aurora Liiceanu şi Alice Năstase (editura Nemira,2007). Am citit-o (poate cu aşteptări prea mari, având în vedere că o apreciez pe prima autoare, de la ea am luat subiectul cu downshiftingul pe care l-am dezvoltat într-o altă perspectivă în Comunicarea internă în organizaţii) şi rezultatul final este că, dacă nu aş fi citit-o în călătoriile interminabile cu autobuzul de zilele acestea, mi-ar fi părut rău de timpul pierdut. Nu neapărat că articolele de acolo nu au valoare sau că nu reflectă lucruri reale din vieţile noastre…nu că autoarele nu sunt inteligente, sau că nu ar avea stil. Ci pentru că nu am găsit nimic despre Iubire…am găsit unele dintre nuanţele iubirii, nu toate (există multe nuanţe – pasiune, obsesie, îndrăgostire, năucire, iluzie, uniune, obişnuinţă, afecţiune, înţelegere, telepatie, atracţie, posesie, gelozie, simpatie, dor, nostalgie, prietenie…) dar nimic despre Iubire.
Aurora Liiceanu tranşează sentimentele ca un chirurg distant care e prea ocupat cu laserul şi bisturiul ca să mai vadă pacientul (adică tema) – iar Alice Năstase mânuieşte limba română ca pe un automobil de formula unu care are ca scop doar să spulbere prin paradoxuri toate elementele „tradiţionale” din mentalitatea noastră balcanic-retrogradă. La această a doua autoare totul e redus la senzaţii, ca şi cum sinestezia ar putea umple toate golurile pe care le avem în viaţă.
Şi nu înţeleg de ce să ne situăm dincolo de bine, dincoace de rău…
Mai bine să ne situăm dincolo de rău, dincoace de bine…
Nu aş pune niciodată titlul de mai sus pe o carte pentru că despre asta nu se poate nici scrie, nici vorbi – se poate doar simţi.
Anunțuri