Ca noţiune, identitatea parţială se poate defini plecând de la teoria interacţionismului simbolic. Cine citeşte The Presentation of Self in Everyday Life de E. Goffman (prefer titlul în engleză, cred că editura comunicare.ro nu a găsit titlul cel mai bun când a tradus-o) are imaginea completă a ceea ce înseamnă roluri în viaţa unui individ. Cu toţii avem roluri profesionale, familiale, sociale, conjuncturale pe care le performăm în funcţie de prescripţiile valabile la un moment dat pe scena socială. Diferenţele între roluri pot fi imperceptibile (exemplu, un individ în două roluri diferite în organizaţia de apartenenţă) sau foarte vizibile (exemplu, diferenţa între un individ în rol de manager şi acelaşi individ în rol de tată). Fiecare rol presupune o identitate parţială care apare printr-un mecanism de filtrare a trăsăturilor (angajaţii cunosc adeseori despre manager doar elemente cum ar fi traseul profesional, stilul de comunicare, stilul de lucru, programul, fără a cunoaşte detalii despre viaţa personală sau hobby-uri). Intersecţia/construirea acestor identităţi parţiale a fost subiect de cercetare în cadrul şcolii sociologice americane în urmă cu câteva decenii.

Dacă aplicăm noţiunea la spaţiul virtual, interpretările devin poate mai interesante decât în spaţiul real. Spaţiul virtual permite filtrarea mult mai accentuată a elementelor de identitate. Astfel, în cazul blogurilor tip hobby se construieşte o identitate parţială foarte evidentă: se vorbeşte despre un singur domeniu (opinii şi comentarii), deşi rolurile principale ale autorului blogului se plasează în alte domenii (exemplu, cineva care lucrează într-o firmă de asigurări şi are un blog pe teme sportive). Blogurile personajelor politice sunt iarăşi exemple bune pentru identităţile parţiale, pentru că principalul lor scop în domeniul imaginii este să facă personajul politic să pară „friendly”, apropiat de cititori. În realitate, apropierea este o iluzie. Cititorii au impresia că prin blog cunosc mai bine opiniile şi gândurile unui personaj public, însă filtrarea despre care vorbeam operează până la a transforma personajul virtual astfel încât să fie „dezirabil” şi deci departe de cel real. Din fericire pentru politicieni (sau din nefericire pentru electorat) cititorii nu vor intra niciodată în contact real cu ei ca să vadă diferenţa între imaginea indusă prin blog şi trăsăturile reale ale personajului.

Anunțuri