Ochiul sociologului obişnuit cu tablouri de ansamblu este frapat de distanţa între realitatea socială şi principiile ortodoxiei, în România zilelor noastre. Suntem o societate în care Biserica are un capital foarte înalt de încredere, în ciuda contradicţiilor şi crizelor de comunicare care afectează din când în când imaginea instituţiei. Omogenitatea religioasă este o componentă care individualizează societatea noastră în regiunea în care este plasată. De asemenea, este evidentă creşterea frecvenţei practicii religioase: în ultima vreme bisericile sunt frecventate asiduu, în comunicarea publică se face apel mai des la valori, nume şi evenimente religioase reprezentative. Totuşi, nimic mai departe de aplicarea efectivă a acelor valori decât viaţa socială din România de azi. „Măsurătorile” pe practică socială şi valori morale/religioase (am pus ghilimele pentru că o corespondenţă de acest gen este greu de făcut din cauza diferenţei între valori afirmate şi valori efective) ar situa societatea românească la „minus”. Totodată, există societăţi care, chiar fără o practică religioasă asiduă ca la noi, reuşesc să pună în aplicare mai mult aceste principii: respectul faţă de semeni, mila faţă de cei bolnavi, ocrotirea celor mai slabi sau fără apărare, toleranţa faţă de cei care sunt diferiţi, bunăvoinţa, iertarea…De ce, atunci, s-a intensificat practica religioasă? Dacă privim societatea prin metafora biologică, de „organism” viu care are o anumită stare de sănătate, apelul la religie apare ca un remediu pentru un organism social foarte bolnav, profund depresiv, care nu îşi mai găseşte echilibrul şi direcţia. Ortodoxia este, dintre toate variantele creştinismului, religia în care Dumnezeu este cel mai aproape de om. „Transcendentul care coboară” şi viziunea organică, atât de potrivite cu ipostaza tradiţională a spiritului românesc, după cum demonstra inegalabil Blaga în Trilogia culturii, pot explica în parte mecanismul prin care ortodoxia recâştigă oameni care o bună parte din viaţa lor au fost creştini doar cu numele. Drumul spre evoluţia spirituală este însă lung şi plin de ispite… şi mai lungă este perioada după care se pot vedea efectele acestui proces la nivel colectiv. Între timp, vom asista la nenumărate false demonstraţii de devotament pentru aceste valori (politicienii care mai nou toţi „cred” în Dumnezeu) la nenumărate cazuri de mimetism facil (oamenii care se închină în autobuz cu spatele la biserică sau îşi fac cruce strâmb) la nenumărate contraste între afirmarea valorilor şi comportament („creştinul de duminică”), la nenumărate sărbători creştine care sunt doar pretexte pentru mese copioase şi cadouri, trăirea religioasă fiind pe al doisprezecelea plan…and so on. Deocamdată putem spune: chiar dacă unii oameni intră absent, superficial sau conformist într-o biserică, este mai bine decât dacă nu ar intra deloc…poate într-o zi ce aud în biserică va ajunge şi în inima lor.

Anunțuri