Am găsit reluate pe un blog (http://casaeuropei.blogspot.com) idei dintr-o comunicare ştiinţifică publicată în 2007 la editura Tritonic (coautori Maria Iacob, Dumitru Iacob, Diana Cismaru). Atunci când am prezentat-o la sesiunea internaţională de comunicări a Facultăţii de Litere din mai 2006, comunicarea a trezit interesul celor prezenţi prin ideea pe care o avansa: în general analiştii se concentrează pe actele vizibile de comunicare, şi nu pe interstiţii („tăceri”). Însă tăcerea este tot o formă de comunicare, deşi adesea e considerată non-comunicare….Finalitatea materialului viza modul în care organizaţiile pot interpreta şi folosi tăcerea ca strategie în relaţiile publice.

Articolul pe care tocmai l-am citit pe blog reia ideea din altă perspectivă: tăcerea electoratelor şi a publicurilor, ca formă de comunicare. Pentru interpretare se pot considera cele trei situaţii posibile, valabile atât pentru actorii individuali cât şi pentru actorii colectivi: (a) tăcerea drept “renunţare la comunicare” (tăcerea este deliberată, partenerul apreciază că tăcerea este opţiunea cea mai bună, chiar dacă presupune riscul întreruperii relaţiei); (b) tăcerea drept „întrerupere a comunicării” (situaţia în care tăcerea apare ca nevoie a unei perioade de „refacere” , de reconstruire a ideilor şi poziţiei proprii); (c) tăcerea drept „interval de aşteptare” (tăcerea este temporară, se întinde doar atât timp cât contextul comunicării nu este favorabil).

Din această perspectivă, tăcerea electoratelor este „renunţare la comunicare”, pentru că electoratele/publicurile nu au încredere că mesajul lor va avea un efect vizibil, şi nu au încredere în transparenţa, corectitudinea şi utilitatea instituţiilor aşa-zis reprezentative. Cu alte cuvinte nu vor să îşi piardă energia în acte de comunicare pe care le consideră inutile…În cazul unei organizaţii oarecare, fenomenul „publicurilor tăcute” prevesteşte declinul, „vârsta a patra” (ultimul stadiu, privind organizaţiile prin aceeaşi metaforă biologică).

Anunțuri