Există o serie de specialişti pe care i-aş numi „evil” fără ca termenul să implice amuzament sau indulgenţă. În româneşte adjectivul corespondent a devenit prea echivoc pentru a fi folosit în acest caz, aşa că i-aş numi „rechini”. Rechini ai cunoaşterii…Sunt cei care se plasează în domenii de nişă, devin foarte buni experţi, şi apoi folosesc cunoştinţele şi experienţa lor nu numai pentru a obţine ceea ce se vrea de obicei (bani, proprietăţi, statut social, viaţă comodă, timp liber) ci le folosesc pentru a obţine putere. Odată ce dominarea celorlalţi devine obişnuinţă (dominaţie implicită, nu explicită) celelalte scopuri devin adiacente.

Între altele, psihologia şi comunicarea sunt domenii în care experţii alunecă uşor spre această atitudine. Deformările profesionale există oricum (cum ar fi la comunicatori, deprinderea de a analiza situaţiile de viaţă ca situaţii de comunicare) şi este greu de trasat graniţa între corect şi incorect în această privinţă. Eram odată într-o comisie de interviu împreună cu un psiholog şi am fost uimită, după ce ieşise un candidat, să aud o radiografie completă a acestuia: ce tip de temperament are, ce probleme interioare, din ce mediu provine, din ce tip de familie, ce relaţie a avut cu mama şi cu tatăl… poate că analiza aceasta ad-hoc voia doar să epateze, dar pe mine secvenţa m-a pus pe gânduri: da, putem ajunge foarte departe cu cunoaşterea, dar până unde?…

Am reuşit să termin de citit NLP- învaţă să convingi! de Richard Bandler, John La Valle: una din numeroasele cărţi „instrumentale” aflate astăzi pe piaţă, cărţi aşa-zis formatoare de abilităţi. Dincolo de faptul că transcrierea de discurs oral tip training este obositoare şi greu de urmărit, dincolo de conţinut (care merită o discuţie separată), mi-a atras atenţia „subteranul” acestei cărţi. Cunoaşterea poate da nu numai simetrie interioară, îndoieli metafizice, simţul datoriei faţă de alţii, curiozitate de a afla mai departe….poate da, la o altă categorie de indivizi, superioritate, suficienţă, dispreţ, orgoliu nemăsurat. Dorinţa de a transforma pe ceilalţi în instrumente poate atinge limitele absurdului: „Când am început să folosesc abordarea asta, le vindeam de obicei prostii de care nici nu aveau nevoie. Mă duceam în cămară şi mă gândeam, mmmm, ce aş putea vinde de acolo. L-am vândut unei persoane pe fiul meu. L-a adus înapoi; a păţit ce am păţit şi eu. Copilul ăsta e tare costisitor.” (p.117). (Pasajul poate să pară scris în glumă – dar cred că acolo unde vorbim despre subconştient şi tehnici de comunicare care se situează la limita paranormalului precum în cazul NLP, umorul este doar aparent.) Niciodată, nimeni nu va apare să spună: eu manipulez, eu urmăresc numai binele meu, eu urmăresc doar scopurile mele, scopurile mele sunt cele mai bune pentru că eu sunt cel mai inteligent : fiecare viziune individuală e coerentă, interpretarea depinde de discernământul celor care o receptează.

Anunțuri