Termenul de anomie a fost introdus de Durkheim acum mai mult de un secol pentru a desemna dereglarea funcţionării unui sistem/subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor sociale. Anomia socială produce anomia psihică (frustrare, înstrăinare, alienare): unii dintre indivizii mai fragili interior (în special adolescenţii) reacţionează în acest fel la dezechilibrul social. În România acesta este tabloul actual: normele şi valorile s-au dezintegrat continuu după 1989, dar fie au fost înlocuite cu non-valori, fie au rămas spaţii simbolice „vide” în referenţialul colectiv (exemplu, moralitatea ca valoare a fost eliminată, fără a fi înlocuită de altceva). Anomia socială se manifestă în final prin anomie psihică, prin devianţă: generaţia tânără nu reuşeşte să găsească o cale de orientare în concertul confuz care este viaţa actuală, atunci se blochează într-o atitudine de refuz care poate sfârşi şi în sinucidere.

În lucrarea lui Durkheim „Sinuciderea”, noţiunea de anomie se regăseşte în clasificarea sinuciderilor: „egoiste”, „altruiste”, „fataliste” si „anomice”. Auzind ce s-a prezentat în media despre „curentul emo” (http://tvr.ro/articol.php?id=38091&c=0), am putea fi tentaţi să îl încadrăm la „sinucideri fataliste”, dar încadrarea corectă este la „sinucidere anomică”. Societatea însăşi, prin boala ei, produce acest tip de devianţă la adolescenţi, şi apoi îi învinuieşte/suspectează/supraveghează considerându-i un pericol…Constrângerea nu a reprezentat niciodată un mijloc eficient de a controla un fenomen social, aşa cum nici la nivel individual sancţiunile şi controlul nu au obţinut vreodată rezultate pe termen mediu. De fapt, societatea noastră reacţionează în mod primitiv la tot ce consideră o ameninţare – şi, din păcate, fenomenele şi comportamentele nedorite se intensifică. Am o strângere de inimă gândindu-mă la câte cazuri de sinucideri vor mai fi din cauza marginalizării şi a lipsei de înţelegere şi asistenţă psihologică…

Anunțuri