Pentru comunicatorii cu simţ de observaţie este limpede că multe situaţii de comunicare sunt de fapt situaţii de pseudo-comunicare. Emiţătorii „se situează în centrul universului” şi se gândesc mai mult cum să se exprime mai bine. Rareori primesc feed-back-ul receptorilor sau, dacă îl primesc, îl interpretează astfel încât să se încadreze cât mai comod în sistemul lor de referinţă. Educaţia în comunicare constă în renunţarea emiţătorului la poziţia privilegiată: la acceptarea ideii că receptorul e o entitate la fel de complexă, cu nevoie de exprimare la fel de mari, şi nu în ultimul rând diferită de emiţător. Plecând de la această idee şi adăugând altele, în funcţie de perspectivele teoretice şi de obiectivele analizei, s-au fundamentat o serie de noţiuni din domeniul psihosociologiei (exemplu, asertivitatea) sau chiar orientări (analiza comportamentală, programarea neurolingvistică).

În plan individual, renunţarea la centrarea pe sine este mai dificilă în cazul asimetriilor de status (relaţia manager- angajat, profesor- elev, părinte-copil) însă cu atât mai necesară. Pseudo-comunicarea duce încet dar sigur la pseudo-relaţii, la conflicte şi crize. Nu degeaba se manifestă în spaţiul virtual această invazie de bloguri personale, la generaţia tânără. Dincolo de expansivitatea vârstei, ei se simt neînţeleşi, cred că familia, şcoala şi societatea nu îi ascultă suficient.

În plan colectiv, situaţia este confuză din cauză că practica în comunicarea strategică se desfăşoară adesea „după intuiţie”. Nu rareori am văzut absolvenţi şi angajaţi în firme de publicitate şi RP care nu îşi pun problema nici care sunt publicurile ţintă mai potrivite, nici care sunt caracteristicile celor cu care comunică, nici ce aşteptări şi nevoi au…şi pentru că nu ştiu nici să formuleze obiective de comunicare, nu vor şti niciodată că mesajele lor nu şi-au atins ţinta. Nici măcar tangenţial…

Anunțuri