În România, instituţiile ar trebui să fie cele care rezolvă probleme. În loc de asta sunt cele care creează probleme – oricine trebuie să intre într-o instituţie o face cu un nivel de stres ridicat, pentru că e posibil nu numai să nu i se rezolve problema, ci să se creeze o alta (altele) în plus.

Când spun „instituţii” nu mă gândesc doar la cele foarte vizibile şi mediatizate, gen ambasade şi ministere, ci şi la cele de rang mai mic – şcoli, spitale, centre pentru copii cu dizabilităţi, administraţii financiare, primării…la toate, „efectul instituţie” este vizibil. Modul în care comunică (sau mai bine zis nu comunică) cu alte organizaţii şi cu clienţii/publicurile pare să demonstreze bolile cronice şi nevindecabile de care suferă. În mod normal, dacă ar fi fost simple organizaţii, ar fi murit până acum din cauza ineficienţei…dar pentru că o instituţie nu are niciodată concurenţă şi pur şi simplu trebuie să existe, continuă să existe chiar şi când patologia depăşeşte limita absurdului.

O constatare care uimeşte pe observatori este faptul că, luaţi separat, angajaţii instituţiilor pot să nu aibă nimic în neregulă. Pot să aibă o experienţă profesională valoroasă şi unii dintre ei pot să aibă concepţii moderne sau să fie persoane agreabile. Totuşi, la nivel organizaţional, acest grup de oameni ajunge la o eficienţă foarte scăzută. Asta pentru că sistemul de organizare şi cultura organizaţională sunt pe un anumit tipar care asigură perpetuarea aspectelor disfuncţionale. Şi o altă constatare care uimeşte pe observatori este miopia acestor angajaţi (chiar şi a celor mai progresişti dintre ei). Ei se angrenează în probleme cotidiene şi nu se întreabă niciodată dacă instituţia a cărei emblemă o poartă cu satisfacţie îşi îndeplineşte misiunea.

Cu privire la comunicarea instituţională, am vizionat la colocviul de acum zece zile prezentarea unui proiect de cercetare cu tema „Structuri de comunicare în instituţiile din România” coordonat de conf. univ. Adela Rogojinaru de la Universitatea Bucureşti, al cărui rezultat nu este deloc surprinzător: majoritatea instituţiilor au structuri de comunicare dar rolul lor este încă vag, abordarea în cadrul acestor structuri este prea puţin strategică, iar dintre angajaţii care lucrează în interiorul acestor structuri, unii încă nu au absolvit nici o formă de specializare în comunicare sau ştiinţe sociale …

Pe când un proiect de cercetare care să evalueze eficienţa instituţională?

Anunțuri