În clasificarea binecunoscută a rolurilor experţilor în comunicare (S. Cutlip, A. Center, G. Broom, Effective public relations, 1993) există un rol foarte interesant, despre care se discută destul de puţin la cursuri: rolul de promotor al comunicării. Este cel care are ca funcţie principală medierea şi interpretarea:”menţinerea comunicării cu dublu sens, înlăturarea barierelor şi menţinerea canalelor de comunicare deschise”. Practic, un comunicator cu un asemenea rol facilitează întâlniri între oameni care s-ar putea completa într-un proiect, stabileşte agende de discuţii, sintetizează perspective, comentează interacţiuni şi concluzionează diversele puncte de vedere. Este un rol mai rar adoptat de specialişti, dar care pe viitor, se va răspândi datorită globalizării: organizaţiile se trezesc adesea solicitate să se extindă, ceea ce creează probleme de comunicare, sau apar proiecte de colaborare în zone de „graniţă” astfel încât facilitarea comunicării devine adesea un element esenţial. Problema este că pentru acest rol (ca şi pentru cel de rezolvare de probleme) este necesară nu numai experienţa prealabilă ci şi educaţia în comunicare în societatea democratică – o educaţie pe care organizaţiile româneşti nu o au…iată de ce la noi, statistic vorbind, rolul acesta se întâlneşte foarte rar. Profesionalizarea comunicării este încă la începuturi, organizaţiile din domeniile cele mai diverse se trezesc obligate să comunice şi sunt la nivelul înfiinţării de departamente de comunicare, al formulării destul de vagi a unei fişe de post (este stadiul în care rolul de tehnician predomină, cum mai observam cu nişte luni de zile în urmă).

Problema devine cu atât mai interesantă dacă ne gândim la reţelele europene de cercetare…Aceste reţele au început să apară odată cu finanţările de proiecte europene şi s-au coagulat destul de repede în ultimii cinci ani. Acum România se găseşte din nou în postura „celui mai mic membru”; reţelele, odată create, sunt destul de exclusiviste: de ce s-ar lărgi, că nu au avantaje şi nici garanţii cu privire la cercetătorii români? În al doilea rând, pentru reţele este esenţială mobilitatea, cum spunea Sean McCarthy la trainingul FP7 de anul trecut: „Dacă nu o să vă beţi cafeaua în toate ţările Europei, luaţi-vă adio de la proiectele internaţionale de cercetare”. Cum la români întotdeauna deplasarea, birocraţia şi fondurile pentru mobilităţi sunt o problemă, inserţia în aceste reţele devine cu atât mai dificilă. În acest context, rolul de facilitator al comunicării este esenţial (mă refer aici la vârfurile academice şi ştiinţifice, la conducătorii de teme de cercetare). Numai că rolul a fost asumat de puţini cercetători din acest univers restrâns: am văzut toate tipurile de atitudini în afară de aceasta („cercetătorul singuratic”,”cercetătorul de institut”, „profesorul care ocazional face şi cercetare”, „cercetătorul care creează reţele naţionale”). Pentru rolul la care mă refer trebuie nu numai experienţă ştiinţifică, educaţie în comunicare şi mobilitate, ci şi capacitatea de asumare a riscurilor şi de previziune (nu întotdeauna o acţiune în sine se va dovedi profitabilă: se poate rata inserarea într-o reţea, sau proiectul propus să nu fie finanţat). Să ne întrebăm câţi vor reuşi să se plaseze în acest rol, în această nouă lume în care se redistribuie puterea de expert şi se recreează elitele academice…


Anunțuri