Pentru majoritatea vârstelor tinere există o „vreme a parcurilor”. Pentru unii parcul este loc de contacte sociale, pentru alţii loc de recreere; pentru unii loc pentru întâlniri romantice, iar pentru alţii loc de lectură şi visare…Din toate parcurile acestei perioade, probabil că unul rămâne mai pregnant în memorie – doar unul este „parcul meu”.

Pentru studenţia mea, Cişmigiul este o emblemă. În anii de transformări de atunci, în care media arăta o societate tulbure şi dezechilibrată, părinţii încetau brusc să fie un sprijin iar mediul nu oferea suficiente ocazii pentru un student să se susţină singur şi să continue totuşi să înveţe, parcul acesta era un loc de refugiu…era un loc uşor desprins de contextul material şi simbolic din jur. Un loc în care se putea visa în continuare: timpul curgea altfel şi era posibilă o existenţă paralelă.

Relaţia cu unele locuri poate fi greu de descris, la fel ca relaţia cu un prieten vechi. Sunt atâtea ipostaze încât nu ştim ce să selectăm: imaginea de atunci sau una mai recentă? O întâmplare? O amintire? O viziune?…La fel cum nu ştim întotdeauna să motivăm de ce un loc este mai important decât altul: nu doar proximitatea faţă de facultate sau locuinţă face ca un parc să fie important, ci calitatea experienţei interioare care se leagă de el.

Parcul acesta al meu mă surprinde prin faptul că, în ciuda schimbărilor din ultimii cincisprezece ani, nu şi-a pierdut atmosfera specială…nu este un loc despre care spui „ou sont les jours d’antan?” Şi-a păstrat farmecul unic, a pierdut unele trăsături dar a câştigat altele: este un parc care s-a desăvârşit odată cu noi, cei din generaţia X…

Cişmigiul de astăzi şi de altădată

Cişmigiul de astăzi şi de altădată

Anunțuri