Când eram la o vârstă fragedă, într-un grup de copii destul de interesant şi creativ, mi se părea că dreptatea este argumentul suprem. Când le spuneam „dar nu e drept!” mi se părea că le spun totul. Tovarăşele mele de joacă ridicau însă din umeri. Am învăţat astfel destul de repede că pe nimeni nu interesează această valoare. Mai mult decât atât, asistăm în viaţă la nenumărate situaţii în care dreptatea este călcată în picioare de către oameni, grupuri, organizaţii, instituţii, personaje publice care îşi promovează interesele…dar nu o fac explicit, fireşte. În România, dreptatea este o valoare cu statut de Cenuşăreasă. Fără şansa de a străluci vreodată, probabil (a se vedea sistemul de justiţie care pare încremenit pe veci în ineficienţa lui monstruoasă).

În altă ordine de idei, dacă ne gândim la diferenţa de nivel individ- divinitate, dreptatea ca valoare are mai multe aspecte. Ea se vede diferit privind din perspectiva unui individ faţă de cea a unui grup (ce e nedrept pentru un individ poate fi drept pentru grup); se vede diferit într-un anumit moment (sincronic) faţă de o privire diacronică (desfăşurarea evenimentelor în timp). Este o legătură directă între modul în care un individ percepe problema dreptăţii divine şi nivelul lui de evoluţie spirituală. Ipostaze pe care le vedem frecvent: –Să îi dea Dumnezeu ce îmi doreşte el mie, spune cineva în autobuz, povestind un conflict (şi se închină, mimând cucernicia).- Să îl ierte Dumnezeu, că eu nu pot, spune altcineva (Unde să înceapă binele atunci, dacă dorinţa de răzbunare este mai puternică decât orice?)– Bine, mă intreabă stupefiată o rudă, dar de ce Dumnezeu lasă să se întâmple asta? De ce individul care mi-a făcut rău o duce atât de bine? (Pentru că Dumnezeu nu foloseşte măsura cu care măsoară oamenii…iar timpul în judecata Sa nu curge la fel ca timpul omenesc. ) Şi aşa mai departe…

Anunțuri