Am citit de curând într-o revistă electronică (http://www.maninfest.ro, 1/2008) un entry in care autorul comentează nostalgia generaţiei 70 după o lume care, în fond, era destul de urâtă… (da, aş spune eu, era urâtă dar copiii sunt irezistibili…ei pot să schimbe o închisoare într-un paradis, cu creativitatea, imaginaţia şi naivitatea lor).

Nu văd nici o legătură între „manifestul generaţiei 70” şi propaganda comunistă, între text şi valorile promovate de comunişti. Lumea noastră, copii şi adolescenţi, curgea paralel cu valorile comunismului, de aceea valorile impuse şi neinteriorizate au fost aruncate/transformate rapid după revoluţie.

Întorcându-mă la ideile din articol, între evaluarea afectivă a unei perioade din trecut şi interesele din prezent ale cuiva nu este neapărat o legătură. Iar o cauză cu efecte negative nu va fi niciodată evaluată pozitiv în memoria afectivă (anumite boli nu pot fi o explicaţie pentru evaluarea afectivă pozitivă a unor întâmplări de viaţă).

Se mai spune că, în fond, e vorba de nostalgia după „copilăria universală”. Da, parţial se poate spune că oricine are o nostalgie justificată după perioada în care „deschide ochii spre viaţă”. Ceea ce dă forţă însă acestei stări colective, în cazul generaţiei X, este opoziţia între urâţenia anumitor aspecte din viaţa socială (propagandă, constrângeri, lipsuri) şi frumuseţea lumii paralele în care trăiam noi…se poate scrie un alt „Jurnal al fericirii”, un jurnal de generaţie de această dată.

Anunțuri