Omul virtual pare a avea obsesia şi nostalgia Creaţiei. De multe ori (şi în viaţa reală) oamenilor le place să se substituie Creatorului. În spaţiul virtual se manifestă, mai pronunţat decât în spaţiul real, voluptatea de a crea şi de a distruge, după bunul plac. Creaţia şi distrugerea se manifestă în primul rând în legătură cu ce este mai important: propria prezenţă şi identitate, elemente care în spaţiul real nu sunt la fel de uşor transformabile.

De multe ori, cineva care şi-a făcut simţită prezenţa într-o anumită zonă a lumii virtuale dispare temporar. Prietenii online reacţionează ca şi în spaţiul real: îngrijorare, interogaţii (oare este bolnav? oare a păţit ceva? are o depresie? i s-a întâmplat ceva în familie?) uitând că de fapt au de-a face cu un profil parţial al omului care în timp le-a devenit apropiat…informaţia filtrată pe care au primit-o ei de la el nu permite descifrarea coerentă a dispoziţiilor şi preocupărilor reale, şi nici interpretarea deciziilor pe care le ia.

Sinuciderea virtuală este cazul extrem al dispariţiilor. Uneori, cineva şochează când, după prezenţă persistentă şi câştigul unui statut bine definit într-un grup virtual, îşi sterge identitatea…dispare total în neantul informaţional. Citez dintr-o reţea socială: Unii dintre voi, prietenii mei, v-aţi şters paginile fără măcar să anunţaţi…

Diferenţa de efecte vine din statutul acordat fiecărei lumi. O categorie investeşte mult capital afectiv în relaţiile virtuale, la fel ca şi în relaţiile reale; altă categorie tratează spaţiul virtual ca pe o joacă…nu este real, deci nu există.

Anunțuri