Spaţiul virtual a schimbat definiţia termenului „vecinătate”. În oraşele mari, în cele mai multe cazuri, vecinătatea în sens fizic a ajuns să nu mai aibă nici o semnificaţie. Oamenii au ajuns să trăiască închişi în casele şi în vieţile lor, adeseori fără să îşi cunoască vecinii. Proximitatea forţată cu „străinii” de pe stradă, din metrou, de la locurile de muncă, a intensificat şi ea dorinţa de izolare în spaţiul privat. Dorinţa de comunicare, însă, nu a dispărut. Spaţiul virtual oferă ceea ce spaţiul fizic nu poate oferi niciodată: posibilitatea de a selecta vecinii. Comunităţile virtuale se agregă după principiul asemănării: vreau să fiu vecin cu cine mi se aseamănă. Vecinătatea a devenit profesională sau spirituală, sufletească sau generaţională, şi aşa mai departe. Astfel apar reţelele, care formează cartierele virtuale. În această nouă definiţie, vecinătatea nu mai este reciprocă: pot să fiu vecin cu A iar A să nu fie vecin cu mine…Sau, vecinătatea nu mai este fixă: pot să fiu vecin cu X dar, deşi el este vecin cu Y, să nu stăm totuşi pe aceeaşi stradă. În plus, topografia este fluidă, se desenează şi redesenează continuu.

Şi noţiunea de vizită şi-a schimbat sensul. Cineva poate să fie vecin cu Z, dar, deşi casa acestuia este deschisă, să nu îl viziteze niciodată. Sau îl vizitează, dar nu îşi face simţită prezenţa. A văzut ce mai face, este bine, i-a plăcut la ce se gândeşte…şi înapoi, în căsuţa virtuală proprie.

Probabil cel mai comod este pentru cei care hoinăresc în spaţiul virtual – cei care nu au o casă a lor, ci se simt mai bine vizitând cartierele. Din când în când, se mai opresc în câte o locaţie virtuală şi zic: ia uite, ce interesant, să mai venim pe aici. Însă adeseori uită pe ce stradă au luat-o…

Anunțuri