Citesc ieri într-o carte (Experimente de psihologie organizaţională, 2007, Polirom) despre discriminarea pozitivă: în cazul unor persoane care fac parte din categorii dezavantajate până la un moment dat (exemplu: femei, romi, persoane de culoare…) se iau măsuri pentru regăsirea echilibrului şi evitarea discriminării (politici numite Affirmative action în Statele Unite). Numai că cei care beneficiază de aceste politici sunt stigmatizaţi oricum, iar cei care nu beneficiază de ele consideră că mediul este inechitabil (după cum arată unele studii din 1999 şi 2004).

Dacă este să aplicăm ideea pe mediul nostru românesc, nu am ajuns încă la discriminarea pozitivă pentru că mecanismele de „justiţie socială” sunt foarte palide. Presiunea intoleranţei şi a conformismului este atât de mare încât nici cei discriminaţi nu mai cred că ar putea să le repare cineva situaţia- adesea nu îndrăznesc să apeleze la aceste mecanisme, convinşi fiind fie că nu vor funcţiona, fie că grupul majoritar îi va respinge în continuare.

Până la un punct, se poate înţelege presiunea spre conformism la un organism social: ţine de „instinctul de conservare”. Numai că la noi această presiune a atins un nivel aberant: sunt discriminaţi nu doar cei care aparţin unor minorităţi „recunoscute” ci toţi cei care au ceva în neregulă: bătrâni, copii cu probleme, persoane cu dizabilităţi…Şi nepotrivirea este cu atât mai mare cu cât religia ortodoxă este una a înţelegerii şi toleranţei. Dintre români, 96% declară că se roagă sau meditează acasă, iar pentru 82% dintre români religia este importantă în viaţa personală (date din 2005). Numai că de la afirmaţii la fapte e cale lungă…

Anunțuri