Elitele reprezintă o temă fascinantă, însă rareori am dat în cărţi peste abordări pur sociologice: multe dintre ele, aşa cum observă şi autorii în domeniu, au o amprentă ideologică. Este ca şi cum autorii nu s-ar putea desprinde de perspectiva lor, sunt partizani în interpretare şi au o obiectivitate parţială.

Dacă ar fi să iau la rând teoriile care s-au formulat despre elite, aş avea multe de criticat…chiar şi teoria lui Pareto, care mi-a plăcut în facultate pentru că introducea termeni clari şi interesanţi („elitele-vulpi” şi „elitele-lei”) mi se pare acum destul de limitată – este forţat să încadrezi elitele politice de azi doar în două categorii. Elitele politice de la noi din ultima perioadă s-ar încadra la elite vulpi, dar încadrarea surprinde prea puţin din nuanţele lor (care au fost destul de diferite pentru ultimele două guvernări, dacă ne gândim). De asemenea, nu prea se respectă alternarea elitelor vulpi cu elitele lei: în lumea postmodernă se formează mai puţine elite lei decât în trecut, predomină elitele vulpi care se diversifică.

Lăsînd la o parte teoriile, sunt multe aspecte interesante de discutat (mi-ar place să văd şi un curs interesant despre sociologia elitelor la noi în facultate). Una din problemele care ne interesează în mod direct (ca societate în derivă ce suntem 😦 ), este selecţia elitelor. Criteriile normale de selecţie ar fi următoarele: instruirea, competenţa, experienţa (prin raportare la tipul de elită), corectitudinea/onestitatea, interesul faţă de binele colectiv. Însă la noi, toate aceste criterii au devenit forme fără fond: filtrele care ar trebui să asigure certificarea nivelului atins pe diverse planuri sunt ineficiente. Astfel încât criteriile reale de selecţie sunt cu totul altele: resursele materiale, puterea de relaţie, puterea de informaţie, alinierea la birocraţie şi, nu în ultimul rând, „imaginea” personală.

Vorbind despre criteriile de selecţie ajungem şi la problema ierarhizării relative a elitelor. Din moment ce criteriile de selecţie sunt viciate, şi „piramida” elitelor este întoarsă invers. Elitele care ar trebui să iasă în evidenţă sunt în umbră, iar ceea ce se vede pe scena publică sunt pseudo-elitele…

(Îmi place cum pune mama mea problema pentru că o formulează foarte simplu: De ce cântăreţii de muzică pop sau actorii de telenovele sunt VIP-uri şi voi nu sunteţi?…De ce se vorbeşte atât despre ei iar despre profesori, medici sau cercetători nu se spune nimic?)

Anunțuri