Duminică, 22 octombrie 1990

Generaţia de sacrificiu pare să aibă acum două direcţii majore, aproximativ opuse. O parte se scurge lent şi greoi spre direcţia consacrată, tradiţională (căsătorie – familie- apartament- serviciu), direcţie pe care toţi o criticau până nu demult, cu efemera luciditate a vârstei. Majoritatea acceptă societatea şi pe cei din jur aşa cum sunt, fără să îşi pună prea multe întrebări. Pe această direcţie, reacţiile de maturizare sunt catalizate de climatul politic (şi social) efervescent, care acţionează ca o forţă centrifugă în grupurile şi preocupările noastre de (foşti) adolescenţi. Cealaltă parte a generaţiei de sacrificiu (unii din spirit pragmatic, alţii dintr-o luciditate de perspectivă) stă atârnată ciorchine în nădejdea plecării dincolo. Ciorchine? M-am exprimat aşa pentru că, scriind, am avut viziunea unei prăpăstii în care am putea să cădem cu toţii. În realitate, curentul care duce spre emigrare nu este coerent şi unitar.

Din câte observ, rutina serviciului îngustează orice personalitate şi împinge în general la aplatizare. Cei care au preferat serviciul în loc de facultate nu mai au nici o curiozitate, nu mai citesc nimic, se pierd în bârfe cu colegii – poate că sunt şi obosiţi de programul zilnic, cert este că devin limitaţi. Ceea ce nu înseamnă că studenţii intră automat într-o altă categorie. Scumpa (?!) mea facultate actuală, Politehnica, pare ceva de natură hibridă. Şi aici există o rutină, cu atât mai solicitantă cu cât stresează intelectual. (Şi, Doamne sfinte! dacă facultatea asta nu ar fi atât de învechită şi de inutilă!). În plus, este obositor să asişti la vânătoarea de băieţi… „Ei”, solizi şi suficienţi, interesaţi doar de mâncare, ţigări şi fotbal – iar „ele”, inocentele comori cu fustă (la noi în an sunt doar 15 fete şi 85 de băieţi) fie aşteaptă, fie ţes ocheade, fie pretind că şi-au găsit visul…usw. Preocuparea asta pare să umbrească orice altceva, deocamdată. Ce va rezulta în final? Cum va arăta generaţia noastră? La ce stare va ajunge?

Anunțuri