Viaţa în spaţiul virtual s-a dezvoltat atât de mult încât încep să existe „dubluri” pentru orice din spaţiul real. (Mai nou, participarea virtuală la conferinţe, ca dublură a conferinţelor din spaţiul real, mi se pare una dintre cele mai interesante…este o modalitate prin care poţi intra în legătură cu comunitatea ştiinţifică fără să te deplasezi, ceea ce este foarte comod şi folositor.)

Observ în ultima vreme o dezvoltare a „jocului de rol”, pe blogurile de pe strada mea virtuală. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc din nou la simulările (mele) online. Acum patru ani, când s-au lansat masteratele online, viaţa virtuală era încă la început. Dezvoltarea învăţământului online la noi în facultate a fost o lecţie despre comunicare şi adaptare, şi profesorii şi studenţii s-au adaptat din mers. În ceea ce mă priveşte, cu obsesia mea permanentă pentru organizare ( 🙂 ), am inventat de la început (2003) două metode didactice. Prima a fost metoda împărţirii în clase virtuale paralele, pentru coerenţa temelor şi a aplicaţiilor (aici am stârnit suspiciunea studenţilor care, fiind prea obişnuiţi cu spaţiul real, m-au întrebat dacă am ajutoare – însă eram doar eu la „dublu” pentru că spaţiul virtual permite). A doua metodă a fost cea a simulărilor online. Adică, o replică perfectă a simulărilor din mediul real, la care îl ajutam de multă vreme pe domnul profesor Iacob, la masterate… Părea imposibil de realizat din cauza lipsei de sincronizare din clasele virtuale, a lipsei de antrenament a „actorilor” şi, nu în ultimul rând, din cauza timpului insuficient (construirea de situaţii se face mult mai greu în spaţiul virtual – trebuie ca „scenariile” să fie foarte bine scrise/improvizate, consistent şi sugestiv). Zis şi făcut, însă… Norocul a fost că prima (şi a doua) serie de studenţi de la MCA au fost absolut remarcabile, prezenţa de spirit şi entuziasmul cu care au răspuns la toate ideile pe care le-am lansat m-au ajutat foarte mult să le perfecţionez mai târziu. Deci, „producătorul” a avut noroc de „actori” care au pus suflet în proiect (cei care participă la simularea online trebuie să piardă mult timp în afara cursului, în săptămâna de pregătire) şi, nu în ultimul rând, de „regizori” talentaţi (dintre care, fără îndoială, premiul întâi îi aparţine lui Cătălin Epurianu, pentru simulările din 2004-2005).

În ultima vreme, pe un model deja rodat, am avut şi simulări reuşite şi mai puţin reuşite…Un plus este creşterea obişnuinţei şi îndemânării tuturor în comunicarea virtuală – „actorii” înţeleg mult mai repede ce se cere de la ei şi intră cu mai mare uşurinţă în roluri. „Regizorii”, atunci când îşi dau interesul, reuşesc să pună la punct destul de repede scenarii interesante şi situaţii veridice. Un minus este scăderea pregătirii studenţilor (nivelul scăzut la intrarea la master)…ceea ce face ca uneori baza de cunoştinţe şi vocabularul cu care se lucrează în simulări să fie superficiale.

Însă nu vreau să fiu pesimistă acum la începutul semestrului online…

Anunțuri