Nu putea să îmi scape subiectul acesta de la „Ora de ştiri”. Este subiectul care mă afectează în ultima vreme – cu atât mai mult cu cât, pe zi ce trece, mă conving că la nivel de societate nu se poate face nimic. Absolut nimic!

Aşadar, să reluăm problema. Nişte elemente din „Eurobarometrul discriminării” trebuie interpretate altfel decât la prima vedere – ţinând cont de situaţia din teren. Astfel, la români, cea mai rar întâlnită formă de discriminare este cea religioasă, spun rezultatele. Dacă într-o majoritate covârşitoare românii sunt creştini ortodocşi, iar o minoritate semnificativă sunt creştinii greco-catolici şi romano-catolici (culte apropiate ca idee şi manifestare) – totalul este peste 95% -evident că nu vom avea discriminare religioasă, pentru că avem o uniformitate în populaţie (nu avem „material” suficient care să fie subiect al discriminării). În al doilea rând, faptul că doar 40% din români consideră că discriminarea etnică este cea mai răspândită formă de discriminare este tot efectul contextului. Minoritatea etnică cea mai cunoscută (ungurii) este compactă în zona pe care o cunoaştem, în centrul României (şi acolo, la ce discriminare etnică sunt supuşi românii! iar autorităţile lasă să se întâmple ) iar minoritatea etnică cea mai numeroasă (romii) deşi răspândită peste tot, are un status social atât de scăzut încât discriminarea a devenit un automatism – atât pentru români cât şi pentru membrii minorităţii respective. Adesea nici nu se observă! Aşa se face că o problemă reală este percepută ca având o intensitate egală cu o problemă inventată (42% dintre români consideră că discriminarea pe motive de orientare sexuală este cea mai frecventă ). Acest rezultat ne face o idee despre deformarea percepţiilor în spaţiul public. Membrii minorităţii de altă orientare sexuală nu sunt vizibili (şi nici dacă ar fi- deocamdată sunt prea puţini ca să deranjeze pe cineva). În ceea ce mă priveşte, nu pot să explic deformarea opiniei decât prin creşterea rezistenţei grupului la schimbare: problema cu orientarea sexuală este prefigurată de tendinţele din UE, iar majoritatea heterosexuală „strânge rândurile” (ne dăm seama de asta corelând percepţia exagerată a problemei cu toleranţa redusă faţă de membrii minorităţii: românii sunt deranjaţi de ideea de a avea un vecin homosexual).

Despre interpretările invitatului de aseară – sunt de acord în proporţie de 60%, în măsura în care unele dintre ele au fost afirmaţii neargumentate. Mi-a plăcut observaţia că la noi persoanele cu dizabilităţi nu sunt mai puţine decât în UE – însă sunt „invizibile” pentru că nu sunt integrate social.

Nu sunt de acord, însă, cu ideea că hărţuirea sexuală nu deranjează. Ba da, deranjează. Dar în societatea noastră supremaţia genului masculin este indiscutabilă. Cazurile de hărţuire nu sunt condamnate nici de mediul apropiat nici de mediul formal aşa cum ar trebui. Nu există nici un sprijin, nici informal nici legal, la care victimele hărţuirii să poată să apeleze, astfel încât tac, simţindu-se în minoritate. Este o spirală a tăcerii…

(Iar spaţiul personal nu poate fi invocat în sprijinul ideii de acceptare. La români spaţiul personal este ceva mai mic decât în UE – ceea ce nu înseamnă că este o toleranţă mai mare la hărţuirea sexuală.)

Şi nu prea cred că dezvoltarea economică ar atrage o dezvoltare a toleranţei. Suntem la 19 de ani după revoluţie, se spune că economic stăm mult mai bine, dar în planul credinţelor şi mentalităţilor nu se vede nici o schimbare.

Şi…doar 1 din zece români s-au simţit discriminaţi în ultimele 12 luni (faţă de 15% în UE, unde oricum fenomenul este mai slab) ? Cum spuneam, în anumite segmente din organismul social nu există nici definiţia, nici percepţia discriminării…

Anunțuri