Ei, ce frumos se leagă subiectele între ele…violenţa în familie (tot un subiect de la „Ora de ştiri”) se leagă direct de discriminarea despre care tocmai am vorbit – discriminarea în cea mai importantă organizaţie, familia. Violenţa are drept cea mai importanta cauză inegalitatea de status din familie. Femeia, copilul, sau părintele bătrân şi neajutorat, trebuie să lase toate avantajele celui mai puternic. Trebuie să consimtă la situaţii şi reguli absurde şi să înghită jigniri şi abuzuri, fără ca nimeni să îi apere. Vecinii, prietenii, cunoştinţele acţionează după regula „nu vedem nimic, nu vrem să ne implicăm”. Iar instituţiile statului…acum aud că se mai mişcă printr-o margine de instituţie câte ceva (un element pozitiv este existenţa sesizărilor privind violenţa asupra copiilor). Dar să analizăm eficienţa din punct de vedere instituţional a ceea ce se face astăzi în legătură cu violenţa în cuplu:

– Poliţiştii care „primesc instruire cum să intervină” sunt complet amorfi în asemenea cazuri, ca să nu spun rău intenţionaţi; de regulă, fiecare poliţist pactizează simbolic cu individul de acelaşi sex (dacă e de gen feminin pactizează cu victima, dacă e de gen masculin – cu agresorul).

– Adăposturile nominalizate sunt total insuficiente faţă de nevoile sociale, nu există o informare adecvată cu privire la ele, iar adăpostirea victimei rămâne fără rezultat dacă nu există şi alte mecanisme asociate (de justiţie).

– Nu există acel „tribunal al cauzelor civile urgente” care să rezolve în timp foarte scurt problemele care ţin de: separări, interdicţii de apropiere, custodie a copilului etc. Asemenea tribunale există în ţările civilizate tocmai pentru judecarea urgentă, între altele, a problemelor care implică minori sau violenţă în cuplu: doar în felul acesta problema poate fi ţinută sub control. Altfel, dacă victima se întoarce după un timp oarecare în căminul dominat de agresor, cu perspectiva unui divorţ dificil şi îndelungat, evident că povestea va reîncepe de la capăt.

– Iar cu consilierea aceea…îmi vine să râd dar invers :(. Ca să consiliezi agresorul trebuie ca acesta să şi accepte! Dar dacă el are ca fundament iremediabil convingerea că are dreptul să procedeze aşa, terapia psihologică nu are nici o şansă.

Da, e adevărat că victimele tac şi nu reclamă nimic. Pentru ce să reclame? Le protejează cineva pe termen lung? Au garanţia că vor fi apărate de coşmar, să nu se mai repete?

În secţiune longitudinală, violenţa în familie este oglinda nevrozei în care se zbate societatea românească. Frustrările, neîmplinirile, agresivitatea care se acumulează din viaţa socială se revarsă acolo unde nu se vede – în familie.

În secţiune transversală, violenţa în familie reproduce cutremurul valoric prin care trece societatea noastră. Sunt valori de care „cei slabi” devin conştienţi (cum ar fi egalitatea sexelor, dreptul la siguranţă, dreptul la protecţie, dreptul la exprimare), dar „cei puternici” nu vor să le accepte. Iar proclamarea publică a noilor valori încearcă, încă timid, o răsturnare a mentalităţilor. Vor mai trece încă nişte decenii…

Anunțuri